Interviu cu Dan Nuțu, actor: „La Pintilie, au băgat în mine votcă până am intrat și a douăzeci și șaptea oară în mare “

---

E actorul care-a marcat generația cinematografică în România anilor ’70, și-acum. După ce-a jucat la Pintilie, Săucan, Blaier, Gabrea și Ciulei, când era perceput ca ceea ce americanii numesc star, Dan Nuțu a lăsat totul. A luat-o de la capăt în America, fiind taximetrist în timp ce-și plătea școala de editare video. S-a angajat la PBS (WGBH-Boston). Apoi s-a întors în România, pe Magheru și susține o generație de tineri cineaști prin Artistoteles Workshop, un program care aduce împreună tineri din lume într-o tabără de creație având ca rezultat un film documentar. Multe dintre documentarele care-au ieșit de-aici au ajuns să facă înconjurul lumii pe la cele mai mari festivaluri internaționale.

În apartamentul său, cu o bibliotecă din lemn de-antregul din care se vede un Itten – pictor, și teroretician – The Elements of Colour, Dan Nuțu poveștește cu poftă despre niște clătite coreene cu ceapă și sos de ghimbir făcut în casă – le prepară singur – și-și alintă din când în când cățelușa din rasa Akita japoneză, pe nume Keeta.

Dac-ar fi să-și monteze destinul pe-o coloană sonoră, ar alege Air de Johann Sebastian Bach.

Fotografii de Alex Damian |

Ajutor tehnic neprețuit de la Marian Grosu |

***

Și acum când revăd filmul Duminică la ora 6, mai ales la final, când vă uitați în cadru și începeți să alergați în mare, îmi dau lacrimilie.  A fost greu cu Lucian Pintilie la filmare?

Uitându-mă înapoi, a fost superb. Pe atunci, când am terminat filmul, nu știu cu ce m-a supărat Pintilie și i-am scris o scrisoare ca să-i arăt nemulțumirea mea.

Vorbeați pe platou, cum era?

Lucian Pintinile e dat dracului. Deștept. Cu umor. Și unul dintre cei mai răi regizori. Eram și la primul film, și eu, și el – făcuse televiziune înainte. Scotea untul din tine până când făceai ce voia. Și era bine ce voia, dar avea o mână forte. Asta e ceva ce doar Cristi Puiu mai reușeșete acum.

Trăgeați multe duble?

Numai la aia în mare câte am tras…

Era și iarnă.

Mai întâi mi-au dat cizme de cauciuc lungi. Pintilie îmi tot spunea: „Mergi mai departe, și mai departe”. Până am intrat complet în mare și marea toată, în cizmele mele. Ei, și mai ieși cu cizmele din mare! Am renunțat la cizme și între duble stăteam într-un autobuz încălzit și Pinti turna în mine votcă. Au băgat în mine votcă până am intrat și a douăzeci și șaptea oară în mare. La utima dublă, eram fleașcă.

Știu că v-ați urât prima dată când v-ați văzut pe film. Nu v-a plăcut deloc. Erați în anul doi la IATC și era tocmai după ce ați dat probă la Lucian Pintilie pentru Duminică la ora 6.

A fost un concurs de împrejurări. Irina Petrescu făcuse Străinul cu Fănică – Ștefan Iordache. Zvonurile erau că nu mai voiau să filmeze împreună. Pintilie a dat probe să ia copii din școală. M-a chemat o dată, a doua oară, a treia oară și după Crăciun am aflat că am luat. Se zice că prima oară când te vezi pe film n-are cum să-ți placă pentru că tu ai complet altă opinie despre cum arăți, cum te vezi în oglindă dimineața când te bărbierești și te piepteni. Când m-am văzut în cadru din toate părțile, am spus: „Luați-l pe Fănică”.

„Când m-am văzut în cadru din toate părțile, am spus: Luați-l pe Fănică”

Cum v-a convins Lucian Pintilie până la urmă?

Cum naiba să rămâi la nu? Îmi amintesc că pe 30 decembrie m-am urcat în tren să mă duc la Diham, să mă întâlnesc cu prieteni. Eram singur, în bascheți. Într-un compartiment gol. Se deschide ușa și-apare Pintilie.

„Domnu’ Pintilie…”, zic eu.

„Stai jos. “

Mai vorbim de una, de alta și scoate o sticlă din geamantan.

„Bei o votcă?”

„Nu știu dacă permiteți…”

N-aveam pahare și nu era vagon restaurant în tren. În ce o bem? De la mama de-acasă aveam în rucsac cozonac și niște portocale. Am tăiat o portocală  în două cu briceagul, am scobit-o, i-am dat lui Pintilie jumate și-am făcut două păhăruțe pentru votcă. A doua zi dimineață m-am dus cu bascheții de vară să mă pun pe niște doage de schiuri din lemn. Pârtia avea o pantă destul de lină, nu era foarte multă zăpadă și-aveam ambiția să trec exact pe mijloc printr-o poartă care era la capătul pantei. Eu am trecut, dar schiurile s-au oprit  în niște pietricele și am căzut și mi-am spart buza. Zic: “S-a dus filmul!” Dar Pintilie a fost superb, m-au filmat dintr-o parte, din spate, m-au machiat. Treizcei de ani mai târziu, în New York, tot mă deranja ceva în buza de sus și nu știam ce e. Și s-a deschis pur și simplu pielea de la sine, fără rană, să dea afară corpul străin. A ieșit o pietricică. (Râde)

Am tăiat o portocală  în două cu briceagul, am scobit-o, i-am dat lui Pintilie jumate și-am făcut două păhăruțe pentru votcă.

„În adâncul meu, îmi doream să trosnesc un film în America, dar nu-i bai că nu s-a legat”

Până la sfârșitul anilor ’70, jucaseți deja la toți regizorii mari, în film, de la Blaier, la Săucan, Gabrea, Tatos. Și în teatru, cu Liviu Ciulei și cu alți actori de legendă, colegi de generație. V-ați hotărât dintr-o dată să lăsați tot și să plecați în America. Ce e bun și ce e greu în a o lua de la zero?

Într-un fel, e o salvare. Pentru că nu poți să-ți petreci viața în amintiri, nu e sănătos. Pui punct și o ștergi. Sigur că în adâncul meu, îmi doream să trosnesc un film în America, dar nu-i bai că nu s-a legat. Este și un alt mod de viață acolo. Când ai copii, nu mai poți să-ți pui rucascul în spate și să mergi din oraș în oraș cum fac toți actorii în America. E una să ajungi la Hollywood. Altfel, ești navetist.

 

Deci a fost o formă de eliberare?

Era o fugă către altceva, și nu neapărat de ceva. Prima oară m-a curtat Andrei Șerban să rămân la Paris. Apoi, Radu Gabrea, la Berlin. În America, când am mers în turneu cu Liviu Ciulei, m-au aplaudat când am apărut pe aeroport, ajunsesem târziu, nu mai știu de ce întârziasem. Erau acolo 150 de oameni, tot teatrul Bulandra, mașiniști, securiști.

 

În State, o perioadă ați făcut taximetrie.

Primul lucru. Ca să pot să-mi plătesc o școală de film. Pe urmă am întâlnit-o pe fosta nevastă. În taxi.

Nu poți să-ți petreci viața în amintiri, nu e sănătos. Pui punct și o ștergi.

Conduceați unul dintre taxiurile acelea galbene celebre pe care le vedem prin filmele americane? Să punem într-un cadru acestă imagine.

Da. Am ajuns și până în New Jersey pentru că la început nu știam bine străzile. Dacă găsești un pod, nu mai poți să te-ntorci, nu poți să faci un U-turn în mijlocul podului în America.

Vă plăcea?

Nu mă deranja. Mai ziceau unii: “Ce faci, băi, Nuțule, taximetristule?”. Făceai bani ușor. Nu-mi pare rău de nimic.

Mai ziceau unii: “Ce faci, băi, Nuțule, taximetristule?”. Făceai bani ușor. Nu-mi pare rău de nimic.

„Am început montajul de-acasă. Montam filme scurte, pentru desfacere pe piața de VHS”

Și pe soție când ați cunoscut-o i-ați povestit că sunteți actor?

Nu, i-am arătat un filmuleț pe care îl făcusem la școală. Și pe urmă au venit Nicolae, și apoi Alexandru. Și m-am apucat de montaj.

Înseamnă că aveți o minte structurată.

Mai știam câte ceva din tinerețea de la Buftea, când erau post-sincroanele și nu făceam altceva decât să stau să mă uit la montaj. Am început când am cumpărat cu fosta nevastă un Avid. La vremea aceea, era cea mai performantă stație de montaj non-linear, adică nu de la bandă la bandă, ci pe computer, înainte să apară Final Cut. A costat 30.000 de dolari, cel mai jos nivel. Am început montajul, ca să zic așa, de-acasă. Montam variante scurte de lungmetraje pentru desfacere pe piața de VHS.

Ce considerați un decupaj bun?

Cel pe care nu-l simți și nu-l vezi. Că deodată te izbește muzica, de exemplu. Și zici: „Aoleu ce-i asta?”. Ca să te facă să plângi, sau să râzi, sau să nu știu ce. Sau: „Mamă ce tăietură superbă, cum a sărit el direct din aeroplan pe closet!”. Deja s-a rupt filmul, s-a tăiat macaroana.

„Am pus pe hârtie un proiect, pe o singură pagină, și l-am trimis cu Cristina Hoffman la Arte France. Am spus că vrem să ne jucăm de-a Artisoteles pentru o nouă generație de cineaști, de conducători, de Alexandru Macedoni.”

 

Faceți din anul 2006 un proiect tare special, Artistoteles Workshop unde adunați tineri din întreaga lume într-o tabără de creație în România, la finalul căreia rezultă un film. Sunt mute filme premiate la toate marile festivaluri din lume care au ieștit de aici. De ce v-ați hotărât să deschideți o șansă pentru filmul documentar?

Nimic nu se poate spune mai bine despre un documentar decât ce a spus Aristotel acum două mii trei sute de ani. Workshopul e construit pe trei principii: Logos, Pathos și Ethos. Cu alte cuvinte, e nevoie să știm nu doar cum să spunem ceva, ci cum s-o spunem eficient și s-o arătăm. Plus că, de la o vreme încoace, linia e din ce în ce mai subțire între documentar și ficțiune. Mari cineaști, prin modul de a trage folosesc lucruri similare cu cele de documentar și actorii au devenit mult mai dispuși să facă efortul de a fi, nu de a interpreta. Am pus pe hârtie un proiect, pe o singură pagină și l-am trimis cu Cristina Hoffman la Arte France. Am spus că vrem să ne jucăm de-a Artisoteles pentru o nouă generație de cineaști, de conducători, de Alexandru Macedoni. Și l-au aprobat. În anul când era Tudor Girgiu la TVR, am primit bani și de acolo. Pentru documentar, televziunea e singura o șansă. Selectăm tineri care au parte de tot ce trebuie ca să facă un film documentar – nu le spunem noi ce să facă, doar îi încurajăm să fie ei înșiși, să se exprime și să lucreze în echipă – fiindcă toți vor să fie regizori. Multe dintre aceste filme au fost selectate și premiate la marile festivaluri internaționale. A fost Adina Pintilie care din primul an a dat unul dintre cele mai bune filme care s-au făcut vreodată și care a plecat pe la toate festivalurile mari. A luat premiul mare la Leipzig. Am vreo șapte, opt de care sunt chiar mândru și despre care n-aș spune că unul e mai talentat decât celălalt. Un film e mai lung, unul mai scurt, altul e mai bine făcut, unul chiar frumos, unul e o bijuterie, altul e dulce. Aș vrea să le pun pe DVD-uri și să le dăm la școală.

„Aș fi vrut să fiu Jack Nicholson”

Spuneați că actoria ține de a fi, pur și simplu. E un lucru care se exersează sau vine din har?

Ține de har, de talent sau de ce nume vrei să-i dai. Și nu e vorba de mine la mijloc, ci de cum mă uit la meserie. Evident că există tentația de a fi ca ăla sau ca celălalt. Aș fi vrut să fiu Jack Nicholson, dar n-am nimic din el, nu? După ce ai învățat textul și îți intră în sânge – și mă gîndesc aici la Laurence Olivier, că el e actor de caracter – îl asimilezi așa cum poți tu, tu ești la mijloc. Nu poate să apară Richard al III-lea. La fel și la filmul documentar – subiectul pe care îl alegi, modul în care filmezi e despre tine. „Și ne vom pierde sau ne vom izbăvi, nu prin ceea ce am fost, ci prin ceea ce am vrut să fim”. Asta e un alt citat. Miguel de Unamuno. De fapt, merge la fel de bine și invers.

 

Există tentația de a fi ca ăla sau ca celălalt. Și ne vom pierde sau ne vom izbăvi, nu prin ceea ce am fost, ci prin ceea ce am vrut să fim”. Ăsta e un alt citat. Miguel de Unamuno. De fapt, merge la fel de bine și invers.

Ce ați simțit când v-ați reîntors la film, în anul 2013, în Puzzle, regizat de Andrei Zinca?

A venit totul ușor. M-am simțit realmente ca într-o nouă tinerețe. Și aveam 69 de ani.

Separați cele două lumi – actoria, și viața din America?

Nu, cum aș putea? Mi-am făcut damblaua cu actoria. Apoi, cu America. Acum, cu documentarele și când iese de-aici câte un film bun, mor de plăcere.

Mereu ziceți că celebritatea n-a fost miza dumneavoastră.

Ei, mai mint și eu.

Vi se întâmplă să vă mai oprească lumea pe stradă?

Se mai întâmplă, rar. Din ce în ce mai rar. De mic îmi plăcea să fac giumbușlucuri. Un zâmbet îmi ajungea. Dacă mai pufnea unul, altul și-n râs, era ca o sală plină de aplauze. E o recunoaștere. Nu că ai înfăptuit ceva, dar că ai gândilat pe cineva.

Și oamenii care vă opresc ce vă spun?

Frumos câine aveți, domnu’ Nuțu. (Râde)

Vă place Bach. Dacă fi să puneți o coloană sonoră pe acest interviu, ce ați alege?

Air on the G String.

Un montaj fără tăieturi la vedere realizat chiar de Dan Nuțu cu diferite interpretări ale lucrării de Johann Sebastian Bach: The Swingle Singers – jazz vocal, Yo Yo Ma (violoncel) și Bobby McFerrin, Glenn Gould – pian. Și chitară clasică.

Comments