Alina Petrică, actriță nominalizată UNITER: „Mi s-a întâmplat să pot să privesc moartea în ochi”

La masa din lemn de pe terasa Stadio, un restaurant din București, o ascult pe  actrița Alina Petrică – ochii albaștri, rotunzi te fac uneori să te gândești că nu mai e loc pentru altceva printre trăsăturile ei.

Alina Petrică are doar 27 de ani și e nominalizată pentru cel mai bun rol principal feminin la ediția asta a premiilor UNITER. E nominalizată pentru rolul Aglaja, din spectacolul “Aglaja”, după Aglaja Veteranyi. O dramatizare pe care a făcut-o singură și un spectacol al cărui concept și coregrafie sunt semnate de Ștefan Lupu. Aglaja se joacă la Centrul Cultural Bălcescu din București.

O ascult și-mi zic cât de multe avem de învățat de la tânăra asta generație despre care tot zicem în dreapta și-n stânga exact așa, “tânăra generație”, ca s-o încadrăm în niște acolade manevrabile.

Alina Petrică a debutat de fapt în musicalul Wes Side Story realizat de coregraful Răzvan Mazliu.

Iar prin 2014, a luat-o pe cont propriu într-un carusel emoțional și și-a dorit s-aducă pe scenă un personaj din adolescența ei – Aglaja, din De ce fierbe copilul în mămăligă de Aglaja Veteranyi.

Într-un spectacol suprarealist și emoționant până la os care se confundă, la limita dintre cădere și echilibru cu viața Alinei de-adevărat. Un copil care “s-a crescut singur”, zbătându-se între un divorț al părinților, pierderea unor oameni dragi și teatru, și care azi spune că stă numai în puterea celor tineri să-și înțeleagă părinții, să contribuie la evoluția unei generații și la schimbarea unui sistem.

Despre Aglaja, cirticul de teatru Miruna Runcan a scris că e un fenomen teatral al anului 2016. L-au lădaut și alții. Unii dintre spectatori i-au scris Alinei că e ca talentată, ca o rază de soare.

O vreme, Aglaja a fost, însă, unul dintre acele spectacole independente care ar fi putut la fel de bine să nu existe niciodată, pentru că n-avea unde să fie jucat.

Acum Alina Petrică râde când se gândește la discursul pe care și l-a tot imaginat înainte de premiile UNITER, în caz că o să câștige.  “L-am uitat. E ca la un rol în care ai investit mult, în secundele alea înainte să intri în scenă parcă nu mai știi nimic, și-apoi îți zici: respiră, e acolo înăuntru, deci o să vină de la sine. Dacă iau premiul va fi o bucurie, pentru că înseamnă că un cerc din viața mea s-a închis. Dacă nu-l iau, nu e nicio problemă, înseamnă că cercul încă nu s-a închis.”  

Pe Alina Petrică o puteți vota aici. Pe scenă, pe lângă Aglaja, o puteți vedea în Deșteptarea Primăverii, la Teatrul Mic, în (D)efectul Placebo la Teatrul Național din București în 9G la TNB. Și, în curând, într-un nou musical semnat de Răzvan Mazilu, la Teatrul Excelsior.

O ascult pe Alina Petrică și-mi zic că toate lametările de felul nu-mai-sunt-actori-ca-altă-dată nu-s decât în dreptul nostru. E suficient să-i auzim. Să le dăm loc. Și să mergem să-i vedem.

***

 

În carnavalul vizual și de emoții care e spectacolul Aglaja, rulează pe fundal și câteva imagini filmate cu tine de când erai copil – filmări de acasă, de familie. Cum le-ai găsit?

Începusem lucrul cu Ștefan Lupu la dramatizarea și conceptul pentru Aglaja, mama m-a pus să umblu prin tot Bucureștiul să recuperez casetele VHS cu amintiri, nunți și botezuri împrăștiate pe la rude. Imaginile cu mine le-am văzut prima dată la UNATC, unde aveau player și după aceea le-am dus la un magazin să le treacă în format digital.

Și dacă ar fi să trasăm o linie de la momentul acela al Alinei de câțiva anișori din imaginile de pe casetele video până la momentul în care Alina e Aglaja pe scenă, ce puncte ar conține?

O să-ți povestesc o chestie bizară. Atât de bizară încât s-ar putea nici să n-o crezi. Încă nu stabilisem care sunt bucățile din filmări pe care le vom folosi în spectacol, eram la mine acasă și mă uitam la imagini. Pe una dintre filmări apăream alături de bunica. Mă certa că stau desculță prin casă și-mi spunea să-mi pun niște dresuri. La un cadru mai strâns, apăream în prim-plan, iar în colțul ecranului se afișau data și ora când fusese făcută filmarea: 7 ianuarie 1994. Ora zece seara. La București, în momentul când o priveam, era 7 ianuarie 2014. Ora zece seara.

La ce te-ai gândit?

A fost ca un tunel în timp. M-a emoționat, dar m-am și speriat. Pentru că poate că povestea mea cu actoria e un film în adevăratul sens. De când m-am conștientizat ca om, din copilărie când îmi puneam bluza în cap ca să pot să am părul lung, încălțam pantofii preferați, mă urcam pe masa din bucătărie a bunicii și începeam să dansez și să cânt la pix, am senzația că în cap și în suflet am știut că asta e.

Povesteai că de la un punct, teatrul a început să însemne pentru tine scăpare, vindecare.

Când am ajuns de la bunici înapoi acasă, la părinți, în Piatra-Neamț, s-a rupt fericirea – și la propriu, și la figurat. Părinții se despărțiseră, dar au locuit împreună până când am plecat la facultate, abia atunci au divorțat. Atmosfera nu era ușoară. Prin clasa a IV-a, am descoperit cursurile de teatru de la Școala Populară de Artă și abia așteptam să treacă săptămâna, să vină weekendul ca să merg acolo. Cumva, teatrul devenea pentru mine acel acasă unde mă simțeam bine.

„Repetam în subsolul de la Teatrul Foarte Mic, unde era și atelierul de croitorie”

 Ce anume te-a atras la Aglaja?

Am interpretat-o prima dată când eram în clasa a IX-a. Făceam parte din trupa de teatru Teen Act din Piatra-Neamț, coordonată de Bobi Pricop și pregăteam spectacolul De ce fierbe copilul în mămăligă pentru festivalurile de teatru de la Timișoara, Bacău și Alexandria. Era pe val atunci montarea după Aglaja Veteranyi a lui Radu Afrim, de la Odeon din București și Bobi Pricop îl rugase să ne dea și nouă textul. Deși când m-au pus să joc copila, habar n-aveam nici ce presupune, nici ce mă așteaptă, țin minte că ce îmi plăcea era dramatismul Aglajei. Aglaja m-a ajutat, cumva, de fapt, să dau drumul la niște supape emoționale din mine. De la neînțelegerile cu ai mei, la ce se întâmpla în familie și mai ales supapele unei senzații pe care am avut-o mereu: senzația de a te crește singur.

Peste câțiva ani, ca actriță cu acte, te-ai întors la Aglaja să-i mai dai o dată viață, de data asta într-un spectacol dramatizat de tine, și conceput și coregrafiat de Ștefan Lupu. Știu că ați muncit foarte mult ca spectacolul ăsta să existe. Și poate că multă lume nu știe care sunt pașii, cum faci în România ca tânăr actor să pui pe picioare un spectacol. Ce a însemnat, cronologic, moment cu moment munca pentru Aglaja?

În vara anului 2014 m-am apucat de lucrat la text. În paralel, am făcut o distribuție împreună cu actorul și coregraful Ștefan Lupu. Am început lucrul. Era vară, era cald, oamenii erau nemulțumiți. Repetam pe unde apucam. Ne vedeam pe la Teatrul Foarte Mic, pentru că Ștefan era angajat și atunci ne mai primeau și pe noi. Până în toamnă, gașca s-a spart. Actorii n-au mai vrut să continue. Nu aveam încredere în noi, și nici eu, nici Ștefan nu știam foarte bine încotro ne îndreptăm. Așa că proiectul Aglaja a dormit în mintea noastră până când, în anul următor, am depus dosar pentru finanțare la ARCUB. Am câștigat, am refăcut echipa de actori. Din acești bani am putut să-i plătim. Nu aveam încă sală. Le-am zis: „Hai să-l ridicăm, măcar avem bani de repetiții. ”

 

„Am ținut și contabilitate, am învățat. ”

 

Am ținut și contabilitate, am învățat. Am reluat repetițiile, în subsolul de la Teatrul Foarte Mic, unde improvizasem noi și atelierul de croitorie al spectacolului Aglaja. Prin noiembrie, ARCUB ne-a zis: „Prieteni, trebuie să ne arătați produsul ca să știm că nu v-ați schimbat mobila în casă, ci ați făcut un spectacol”. Și-am spus: „A, păi noi nu avem un spațiu de joc.” Ei nu ne puteau da unul, așa că a trebuit ca Ștefan să vorbească cu directorul de la Mic să ne lase să jucăm pe scenă cât să putem să semnăm contractul cu ARCUB. Le-a plăcut foarte mult Aglaja, au zis: „Foarte frumos, copii!”. Și-au plecat acasă. Iar noi am rămas așa, blocați – actorii din nou dezamăgiți -, până în iunie 2015 când Ștefan a reușit să-l convingă pe Mihai Dinvale să vină să facă o vizionare, în speranța că se întâmplă ceva. A fost încântat: „Îmi place spectacolul, îl cumpăr.” Mamă, super victorie!, – ne-am gândit. „Știți, dar noi suntem colaboratori…” Nu contează, a zis el, mergeți în vacanța de vară, – Concediu plăcut! -, și ne vedem în toamnă să facem contractele. A venit toamna, am bătut la ușa teatrului și nu ne-a mai deschis nimeni.

“S-a închis o rană și n-am mai știut dacă pe scenă era personajul Aglaja sau eram de fapt eu”

Atunci ne-am gândit că ori continuăm pe la toate teatrele, ori renunțăm. Filmasem spectacolul la vizionare, îl puteam arăta ușor, fără să fie nevoie de spațiu să jucăm. Am ajuns la ușa domnului George Mihăiță de la Teatrul de Comedie, care, culmea, a fost deschisă: „Bărbat pe tocuri într-un spectacol? Păi, asta e teatru? Nu am buget”. „Știți, dar avem bani, plătim noi drepturile de autor că sunt doar câteva sute de euro.” Nu.  Din fericire, între timp mai mulți oameni care aveau încredere în ce face Ștefan începuseră să audă de povestea noastră. S-a mai scris, am fost și la radio să povestim că avem un spectacol independent și nu avem unde să-l jucăm. Și peste încă un an, în februarie 2016, Loreta Popa a intrat ca director adjunct la Centrul Cultural Bălcescu. Ne-a zis că știe de spectacol și că vor să-l vadă. La începutul lui martie, am avut o vizionare cu directorul Centrului și într-o săptămână, prima ieșire la public. Pe 29 martie 2016 a avut loc premiera oficială a spectacolului Aglaja. Un pariu câștigat, și cu mine însămi, și cu oameni care nu ne-au dat credit și cu teatrul românesc.

Cum ai făcut să nu se rupă filmul de la contabilitate la actorie?

Totuși, ceva s-a rupt. Relația mea cu Ștefan Lupu. Ne-am despărțit de ceva vreme. Nu știu însă dacă din cauza teatrului și-a Aglajei sau pentru că pur și simplu așa trebuia să se întâmple.

“În monolog, Aglaja povestește despre tatăl ei, un călător veșnic care colindă de la o țară la alta și nu poate fi niciodată lângă ea. Și eu spuneam toate lucrurile astea pe scenă știind că tata e în sală și că le aude pentru prima oară.”

Când ai simțit că ești mulțumită de spectacol?

Tot timpul în privința Aglajei am stat cu frica în sân, am avut senzația că acest spectacol este ca o sarcină pe care pot s-o pierd oricând. Travaliul a fost atât de lung încât aș fi putut să zic că am avut timp berechet să lucrez rolul, dar trebuia ba să mă ocup de logistică, ba de bani, ba de deplasări și rolul rămânea pe ultimul loc. Așa că Aglaja a prins contur de la un spectacol la altul. Niciodată n-am fost mulțumită de monologul final. Însă prima dată când am simțit că e ce trebuie a fost când jucam în Festivalul de la Teatrul Tineretului la Piatra-Neamț, iar în public era tata. În monolog, Aglaja povestește despre tatăl ei, un călător veșnic care colindă de la o țară la alta și nu poate fi niciodată lângă ea. Și eu spuneam toate lucrurile astea știind că tata e în sală și că le aude pentru prima oară. Nu am înțeles nici acum exact ce s-a întâmplat, dar cred că asta a și fost de fapt foarte frumos: s-a închis o rană și n-am mai știut dacă pe scenă era personajul Aglaja sau eram de fapt eu.

Tatăl tău ce-a spus după spectacol?

Ochii lui mi-au zis tot ce trebuia. Apoi am mers împreună la un suc.

Aglaja ți-ai schimbat în vreun fel perspectiva asupra familiei și a morții?

Nu știu dacă pe cea asupra familiei mi-a schimbat-o. Îmi doresc de când mă știu, mai mult decât cariera, covoare roșii și producții colosale o familie, și mai ales copii.  În schimb, pe cea asupra morții… Pentru că ieșeau din mine niște emoții neexprimate la momentul lor, am avut o perioadă în primii ani de facultate în care făceam atacuri de panică. Nu numai că mi-era frică de moarte, dar credeam că voi muri tânără. Poate fi din nou o coincidență, sau poate fi pur și simplu mersul lucrurilor: în perioada în care lucram la Aglaja am pierdut trei oameni cu care crescusem, foarte dragi. S-au îmbolnăvit și s-au dus toți dintr-un foc. Experiența cea mai puternică a fost cu Cami, verișoara mamei. Era singură la București, mama fiind stabilită la Brașov, așa că o duceam eu zilnic la tratament, seara mergeam cu mâncare și stăteam la povești.

Cu zâmbetul pe buze mi-a spus: “Fără blugi, nu plec.”

Cu vreo câteva zile înainte de Crăciun, ajunsese să se simtă atât de rău încât nu putea ajunge singură la baie. Am sunat-o pe mama și am rugat-o să trimită o mașină să vină s-o ia la Brașov. În acele trei ore cât am așteptat să ajungă mașina, am făcut planuri cu ce vom face după ce se întoarce de la Brașov, cum o să-i cumpăr haine noi și-o să mergem împreună în parc. Și am ajuns în punctul în care trebuia să-i fac bagajul. Amândouă știam despre ce vorbim: despre hainele pentru înmormântare. Nu știu cum puteam să avem discuția asta și să mai și râdem împreună. Era absurd. Cu zâmbetul pe buze mi-a spus: “Fără blugi, nu plec.” Am început să râd. Apoi, m-am uitat în ochii ei. I-am spus că nu o să pot să merg s-o văd.  Că vreau să mi-aduc aminte de ea așa cum suntem acum. Dacă până de curând, când vorbeam despre moarte mi se făcea pielea de găină, mi-am dat seamă că  ce mi se întâmpla era să pot să privesc moartea în ochi, să vorbesc cu ea și să accept – pentru că altceva nu aveam de făcut – să o las să îmi ia o persoană foarte dragă. E vorba și de maturizare, și de a da un alt sens vieții și morții. Și cred că lucrurile astea se resimt și se regăsesc în Aglaja. De asta am vrut foarte tare ca la finalul spectacolului să apară numele celor trei pe care i-am piedut. Fac parte din Aglaja și fac parte din mine cât am lucrat la Aglaja.

“Țara asta și istoricul ei comunist e atât de trist, încât părinții noștri nici n-au avut cum să fie altfel decât sunt”

E unul dintre motivele pentru care ți-ai dori să vină lumea să vadă Aglaja?

Când mergi la teatru, o faci ca să regăsești o bucată din tine acolo, ca spirit, ca om. Și invers. Și cred că tocmai de asta teatrul rezistă de atâtea mii de ani și va rezista tot pe-atâția. Pentru mine ca actriță, Aglaja a însemnat descoperirea echilibrului dintre rațional și emoțional, am simțit că de câteva ori am reușit să ating într-un fel frumos echilibrul între rațiune, autocontrol și emoții. Pentru spectator, povestea Aglajei Veternayi e atât de puternică, de complexă și de vie încât nu cred că există cineva care să nu găsească o bucată din el aici.

De curând ești angajată a Teatrulului Mic și joci în Deșteptarea primăverii, un spectacol care vorbește despre diferențele dintre generații și neînțelegerea dintre ele. În oglindă cu Aglaja, percepi aceaste diferențe azi?

De cele mai multe ori din păcate diferențele devin un lucru negativ pentru că nu știm cum să le gestionăm. Ca animale umane ne sperie și instinctul e să respingem. Așa e făcut omul. Țara asta și istoricul ei comunist e atât de trist, încât părinții noștri nici n-au avut cum să fie altfel decât sunt. Nu s-a întâmplat pentru că n-au vrut, ci pentru că n-au știut sau n-au putut. De aceea ține foarte mult de noi, de generația de azi să înțelegem, să schimbăm și să însănătoșim cumva sistemul.

 

“Mi-ar plăcea să nu ne mai fie teamă să evoluăm.”

Ce rol are tânărului actor în societatea de azi?

Nu știu dacă avem neapărat un rol, deși n-ar fi rău să putem avea măcar iluzia că da. Așa că mai degrabă aș zice care ar putea să fie acest rol: să putem pregăti o generație de oameni puternici și încrezători, care să n-aibă temeri legate nici de spațiul occidental, nici de ei înșiși. Mi-ar plăcea să nu ne mai fie teamă să evoluăm.

Care sunt cele mai frumoase aplauze pe care le-ai auzit vreodată?

Cele de-acasă, de la Piatra-Neamț. Fiind un oraș mic, toată lumea știa că sunt într-o trupă de teatru, că vreau să dau la teatru și de cele mai multe ori prietenele mamei sau profesori îmi ziceau: “Doamne, Alina, dar tu vrei și la București și la Institut? Păi, e foarte greu să ajungi acolo, mai dă și la altă facultate… “

A fost poate cel mai frumos moment de până acum faptul că m-am întors acasă și le-am spus tuturor, jucând Aglaja:  “Vedeți? Am reușit.”

Comments