Interviuri

James Meek: „Scriitorii nu vor să fie Dumnezeu, vor doar să scrie Biblia“

20 iunie 2015

Fost corespondent de război pentru prestigiosul cotidian „The Guardian“, scriitorul britanic James Meek a renunţat la jurnalism în anul 2006 pentru ficţiune. În interviu, James Meek vorbeşte despre apropierea de moarte, pe front, şi despre romanul său, „Începem coborârea“, inspirat de războiul din Afganistan.

Romanul „Începem coborârea” (Editura Humanitas) este despre războiul din Afganistan. Dar şi despre dragoste. De ce aţi ales să opuneţi aceste două realităţi?

 James Meek: Primul roman de război, „Odiseea” lui Homer, era despre o luptă provocată de iubire, deci nu ştiu cât de îndepărtate una de alta sunt dragostea şi războiul. O treime din cartea mea are ca decor Afganistanul, o treime Europa şi o treime se petrece în Statele Unite – toate aceste ţări sunt în război, dar în feluri diferite. Ce e dificil pentru Kellas, personajul principal, e că viaţa lui se împarte între aceste ţări şi trebuie să facă faţă contrastelor. Iubirea şi războiul au un lucru în comun: fiecare ia naştere în inimile bărbaţilor şi femeilor. Spunem despre cineva că este îndrăgostit, dar, de fapt, dragostea este cea care se află în el, e pe dinăuntru. Kellas, când vine dinspre Afganistan spre Vest, este îndrăgostit. Dar şi în război.

image-2011-09-12-10105238-70-incepem-coborarea-james-meek

Întotdeauna există un personaj feminin puternic în cărţile dumneavoastră. De ce sunt importante femeile?

Aţi fi putut la fel de bine să mă-ntrebaţi de ce e importantă gravitaţia, sau aerul! (Râde).

Există un moment în biografia dumneavoastră când v-aţi întrebat ce trebuie să faceţi pentru a avea succes. Vă aflaţi în Islanda şi îl aveaţi în faţă pe scriitorul Ian McEwan. Apoi, aţi fost şi dumneavoastră tradus în islandeză şi chiar l-aţi cunoscut pe McEwan. Credeţi în destin, i-aţi povestit întâmplarea?

Nu cred că o agenţie secretă îmi dirijează viaţa. Cred în semne în măsura în care cred că noi, fiinţele umane, avem o tendinţă instinctivă de a căuta modele. Câteodată, eşti în dispoziţia potrivită pentru semne. Dacă eşti deprimat, se va găsi întotdeauna şi o zi întunecată pentru tine. Întotdeauna ţii minte visele care prezic viitorul, dar le uiţi imediat pe cele care n-o fac. De asta e uşor să fii astrolog. Cred că i-am spus lui Ian povestea. Nu-mi amintesc prea bine. Toată treaba cu Islanda nu era legată neapărat de scris, mă gândeam la a avea succes, din orice ar fi şi orice ar însemna asta. Sunt momente frumoase când un străin îţi citeşte cartea, când ştii că eşti apreciat sau că vei câştiga mulţi bani, dar ele nu durează niciodată prea mult. Pentru nimeni. Chiar cred asta. Succesul e un drog rar care ori se termină, ori trebuie luat într-o doză şi mai mare ca să-şi facă efectul.

„Un gest de iubire”, o poveste care se petrece în Siberia, pare scrisă de un rus. Cum aţi reuşit să vă apropiaţi de marea literatură rusă, fiind, totuşi, un scriitor englez?

N-am făcut-o conştient. Nu mi-am impus să scriu ca un rus. Câteodată, însă, aveam în minte dialoguri în rusă. Am trăit alături de ruşi mai bine de opt ani. O bucăţică din Rusia s-a rupt şi s-a cuibărit în mine.

Am trăit alături de ruşi mai bine de opt ani. O bucăţică din Rusia s-a rupt şi s-a cuibărit în mine.

Până la urmă, şi în „Un gest de iubire” e vorba tot despre dragoste. Suntem în anul 1919, în Siberia. E multă violenţă în carte, dar, cumva, ea întăreşte iubirea ca valoare clasică. Vă întoarceţi la romantism într-un secol în care iubirea ia multe forme…

E adevărat? Oare? Dacă ne referim la iubire ca la idealul unor suflete nobile, pure şi lipsite de egoism, destinate să fie împreună, atunci iubirea n-a fost niciodată mai puternică decât în zilele noastre. În timpurile medievale era un ideal aristocratic. Acum, iubirea e pentru toată lumea. Ce s-a schimbat este natura ipocriziei. Oamenii şi scriitorii erau destul de sinceri în ceea ce priveşte relaţia dintre iubire şi bani, dar ipocriţi când venea vorba de iubire şi sex. Acum sunt sinceri în privinţa iubirii şi a sexului şi ipocriţi în relaţia dintre iubire şi bani. Cu toate acestea, dragostea e o constantă. Ne îndoim. Ne întrebăm. Suntem sceptici, chiar cinici. Şi, totuşi, continuăm să credem, nu?

„Oamenii și scriitorii sunt sinceri în privinţa iubirii şi a sexului şi ipocriţi în relaţia dintre iubire şi bani.”

 

 

 

În 2006 aţi renunţat la jurnalism ca să scrieţi ficţiune. Ce tip de informaţie sau de emoţie nu vă oferea jurnalismul şi o putea face literatura?

 

N-aş numi-o renunţare. În 2006 deja publicasem două romane şi două cărţi de povestiri. Tot atunci, a fost pentru prima dată în viaţă când n-am mai fost nevoit să lucrez ca jurnalist ca să-mi plătesc facturile. Câteodată îmi plăcea să fiu jurnalist, câteodată chiar eram bun la asta. Să fiu jurnalist m-a ajutat să cunosc o grămadă de oameni şi să ajung în locuri la care altfel n-aş fi avut acces. Dar am făcut jurnalism mai ales pentru că trebuia să mănânc.

 

Vă simţeaţi mai confortabil având controlul, ca scriitor, asupra personajelor dumneavoastră? E ceva ce jurnalismul nu poate oferi.

 

Nu. Nu cred că scriitorii vor să fie Dumnezeu, vor doar să scrie Biblia.

„Am văzut oameni murind în război când aveam 28 de ani”

 

Ca reporter, ce v-a motivat să transmiteţi din zone de conflict precum Irak, Afganistan, şi din Ucraina?

 

Adrenalina, aventura. Iar după ce ai atins aceste culmi, găseşti un loc interesant şi te înghite curiozitatea: ce se întâmplă de fapt, aici? Reporterii de război nu sunt oameni răi. Au hachiţele lor. Dar dacă sunt filantropi sunt din noroc, mai degrabă decât pentru că aşa le e firea.

 

„O poveste care se petrece în timpul războiului obligă toate personajele să aibă o relaţie cu moartea. Ăsta e avantajul ei. Moartea este viaţa şi sufletul unei petreceri”, scriaţi într-un articol. Cum se simte, direct, apropierea de moarte? Pe teren, aţi văzut oameni murind?

 

N-am văzut pe nimeni chiar în momentul morţii. Dar am văzut o mulţime de cadavre… Deşi, la fel au văzut şi orice asistentă, şi orice poliţist local. Personal, găsesc trupul unui străin mort mai mult ciudat, decât trist. Când un camion descarcă nişte cadavre ca şi cum ar fi gunoi, sau când mor copii, e diferit. Ce te întristează cu adevărat sunt însă reacţiile celor care trăiesc şi i-au pierdut pe cei dragi. Morţii nu plâng. Viii, da. Prima dată când am văzut oameni murind în război a fost în 1991, în Kuweit,după ocupaţia armatei lui Saddam Hussein. Aveam 28 de ani. O morgă primise cadavrele unor oameni care fuseseră executaţi de irakieni şi-miamintesc un trup care zăcea în curte, foarte alb, ciuruit. L-au torturat, m-am gândit pe moment, dar acum cred că acele găuri fuseseră făcute după moarte, astfel încât oamenii lui Saddam să poată să pună o pancartă peste cadavru: „Asta va fi soarta tuturor trădătorilor!”. Ce m-a întristat a fost, însă, o altă imagine. Departe de mulţime, singur, sub un copac, era soţul uneia dintre femeile moarte. Scâncea, înjura. Arăta atât de singur!

„Ca ateu, cred că viaţa e cel mai apropiat lucru de Rai pe care o să-l experimentez vreodată. Iar asta e o mare responsabilitate.”

 

Ce v-a rămas cel mai puternic în minte văzând moarte de atâtea ori?

 

Că ea, moartea, are ultimul cuvânt. Tot ce putem să facem e să trăim. Ca ateu, cred că viaţa e cel mai apropiat lucru de Rai pe care o să-l experimentez vreodată. Iar asta e o mare responsabilitate.

 

Războiul din Afganistan a fost dur criticat. S-a schimbat situaţia acestui conflict după decizia preşedintelui Obama de a retrage o parte din trupe?

 

Nu sunt deloc optimist în privinţa Afganistanului. Retragerea trupelor nu echivalează cu retragerea oricărei implicări străine din această ţară. Pakistanul, Irakul, China, India şi Asia Centrală vor continua să manipuleze şi să supună. Afganistanul este puternic divizat pe fond etnic, lingvistic şi cultural. N-are o direcţie limpede, a lui, ca stat. Războiul va continua până când cineva chiar va câştiga, într-un final, cu brutalitate şi va impune o direcţie; ori până când altceva, o forţă mai puternică decât războiul, îi va anima pe fiii afgani.

„Am învățat că moartea are ultimul cuvânt. Tot ce putem să facem e să trăim.”

 

Ca reporter de război, dar şi ca scriitor, ce imagine vă vine în gând când vă raportaţi la „pace”?

 

Nu e ceva la care să mă gândesc. Încerc să trăiesc în pace.

 

Interviu publicat inițial în cotidianul Adevărul pe 9 septembrie 2011.

 

Comments

    Leave a Reply