denemebonusu.com | canlibahis11.com | bahis | betting site | kupon

Interviuri Teatru

Interviu cu regizorul Bobi Pricop: „Am început repetițiile pentru 1984 de Orwell, dar au apărut tot felul de obstacole”

1 aprilie 2020

Bobi Pricop e unul dintre regizorii care-și poartă spectactorii după el.

Găsește mereu linia între o doză de mister (nu știi ce-ți pregătește, și nici nu prea vrea să-ți spună) și-o finisare aproape maniacă în detalii în spectacolele sale.

E câte o surpriză în mai fiecare spectacol al lui Bobi Pricop – fie că e decorul, fie emoția (o să vă îndrăgostiți, dacă n-ați făcut-o deja, de delicatețea din O întâmplare ciudată cu un câine, la TNB, și-o să aveți fiori pe șira spinării la gândul viziunilor despre lume din UFO ; fie că e presiunea pe actor (pe care-l lasă să ducă un spectacol întreg în improvizație, ca în Un Stejar, montat; fie că alege să creeze totul dintr-un univers sonor (cum e în cazul Radio, de la Teatrul Național din Craiova). Sau, uneori și pe bucăți – toate la un loc.

Cel mai mult îmi place la Bobi Pricop că reușește să scotă emoție din toată tehnologia de pe scenă, inovează cu sens, și cred că propune un tip de teatru gîndit mai ales pentru spectactor – nu e genul de creator care se burică, ci mai degrabă unul aplecat spre conținut, spre public, spre actor și asta mi se pare o generozitate frumoasă. Dacă nu i-ați văzut încă spectacolele, aș zice să începeți cu O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopțiiaș zice că-i unul dintre spectacolele cele mai sensibile de la noi, un spectacol unde puteți merge și împreună cu copiii voștri.

Iar dacă, dimpotrivă, sunteți genul care consumați teatru destul de des, atunci sigur o să găsiți ceva proaspăt în Un stejarAutorul, sau Radio.

Cum e o vreme când, sper, citim cu toții mai mult ca oricând :), iată câteva dintre gândurile și poveștile regizorului Bobi Pricop în interviul de mai jos.

Abia aștept să se concretizeze într-un viitor cât mai posibil, și cât mai apropiat, montarea lui Bobi Pricop după celebra carte 1984 a lui Orwell. Ar fi o reîntoarcere la niște realități cam (încă) prea prezente și un spectacol de care avem cu toții nevoie. Mai ales acum, când lumea are din ce în ce mai multe rosturi de a o lua cu susul în jos. Dar și de a renaște.

Enjoy.

***

Multe dintre spectacolele tale pornesc de la texte contemporane, majoritatea inedite și includ efecte speciale, o combinație de multimedia unică – aș zice că te reprezintă. Ce te-a inspirat să abordezi această direcție?

Trăim într-o lume super tehnologizată, mi se pare firesc ca teatrul să se conecteze la un anumit mod de a percepe și de a interpreta realitatea. Mințile noastre au o cu totul altă viteză față de acum câțiva ani, alte moduri de a decodifica experiențele de zi cu zi și cred că e important, ca artist, să cauți întotdeauna instrumentele care să te ajute să livrezi cât mai sincer și direct o poveste. Să ajungi la emoție pe drumul cel mai scurt.

Pentru că miza finală nu o reprezintă o sceno-tehnică spectaculoasă sau o defilare sterilă a tehnologiilor new media pe scenă, ci tocmai această emoție și felul în care ea poate fi transmisă autentic.

Dar fiecare spectacol e altfel. La Radio, de exemplu, noua premieră de la Craiova, nu am folosit noi tehnologii, ne-am dorit doar un spațiu sonor foarte puternic, în care cuvântul să devină aproape concret, palpabil. Aici e o provocare foarte mare, pentru că spectatorii trebuie să-și imagineze propriile personaje din vocile fără chip care sună în direct, să-și completeze ei niște spații vizuale lăsate goale intenționat, să-și facă propriul film din ceea ce se spune, nu din ceea ce se vede. Și funcționează, nu e nevoie de gadgeturi sofisticate, dimpotrivă, cuvântul rostit e de ajuns pentru a configura toată povestea.

Sorin Leoveanu în spectacolul Radio, montat la Teatrul Național din Craiova

Ești pasionat de texte noi, provocatoare și o abordare care lasă libertate actorului, spectatorului. Care este miza teatrului, ce înseamnă teatru pentru tine?

Încerc să descopăr lucruri noi cu fiecare spectacol, nu caut un anumit tip de teatru, câtă vreme ce se întâmplă pe scenă e relevant. Mă interesează mai mult ceea ce nu știu, dar poate fi experimentat, starea aia de nesiguranță și de curiozitate pe care o ai când te aventurezi în niște teritorii și zone artistice neexplorate. Caut forme noi, alte modalități de a spune povești, teme și direcții care să fie o provocare pentru mine, echipa cu care lucrez, dar mai ales pentru spectatori.

Și încerc să fiu cât mai onest față de mine în aceste căutări. Îmi doresc prin tot ce fac să testez granițele dintre public și scenă, să-i fac pe oamenii din sală să simtă că sunt parte din spectacol, că totul e despre ei și despre micro-comunitatea care se creează în timpul unei reprezentații, atunci când fiecare contribuie cu gândurile, soluțiile, răspunsurile sau nedumeririle lui la emoția colectivă a respectivei experiențe. Care nu are sens în sine, ci doar în relație directă cu toți cei care sunt împreună în acel moment, împărtășind o anume stare de spirit.

Apropo de Craiova, ai fost asistent de regie pentru celebrul Robert Wilson. Există ceva ce ți-a rămas până azi în minte din ce ați vorbit sau din ce ați făcut împreună?

A fost o experiență minunată. Am fost asistent de regie la Rinocerii, montat tot la Teatrul Marin Sorescu din Craiova, prin 2014.  Lucrul la acest spectacol a fost ca o adevărată școală, o lecție de artă teatrală și precizie, pentru că Wilson este un artist uriaș, cu o lume aparte, fabuloasă. De la el am învățat foarte mult despre cum te poți folosi de tehnică și de o sincronizare matematică, extrem de riguroasă, a tuturor elementelor scenice pentru a crea poezie. Totul era cronometrat la secundă – fiecare sunet, fiecare accent de lumină, fiecare pas al actorilor, fiecare cuvânt rostit, toate erau parte dintr-un mecanism unic, inconfundabil. Chiar a fost o întâlnire specială, care a însemnat foarte mult pentru parcursul meu, un artist uriaș.

Printre bucățile de multimedia, O întâmplare ciudată cu un câine sau UFO, la fel și Autorul, de exemplu, în spectacolele tale se înfiripă o emoție puternică. Cum faci ca să conduci totul în acel punct al emoției, mai ales când lucrezi cu tehnologie?

Folosesc tehnologia în spectacolele mele doar ca pe un instrument de amplificare a emoției, nu ca pe un scop în sine. În O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții oglinzile și proiecțiile aveau un rol foarte bine definit, ele trebuiau să creeze universul minții lui Cristopher, era vorba de modul lui special de a percepe lumea, deloc tipic și extrem de captivant. Mediile virtuale 3D din UFO sugerează o experiență aproape extrasenzorială, e vorba de niște oameni care trăiesc un moment de revelație absolută, care-i scoate complet din cotidian, anulează contururile propriilor lor vieți. Așa că ei se conectează la o altă lume, mai degrabă la o altă stare, în care concretă e doar emoția, granițele sunt absolut fluide.

În Autorul, nu există nici măcar decor, costume. Actorii sunt așezați pe gradene, printre spectatori, dar încărcătura spectacolului este atât de mare încât orice element în plus ar fi putut sufoca emoția. E un spectacol în care toate efectele speciale se produc în mintea publicului, pornind doar de la cuvinte, sunete și puțin întuneric. Iar experiența, la final, e copleșitoare.

Actorul Ciprian Necula și oglinzile minții din spectacolul O întâmplare ciudată cu un câine, montat la TNB

 

„Mă tem de ratare”

Care sunt cele trei lucruri care nu trebuie să lipsească dintr-un text ca să te hotărăști să îl montezi?

Îmi doresc ca textele pe care le montez să fie relevante pentru căutările mele, dar și pentru ce se întâmplă în jurul meu, să aibă adevăr și să propună un tip de dramaturgie care să mă surprindă.

Așa că astea ar fi cele trei lucruri: relevanță, adevăr și emoție.

Cum arată un top 5 al regizorilor tăi preferați.

Nu cred că aș putea face un top, dar mă interesează ce fac Robert Lepage, Ivo van Hove, Thomas Ostermeier, Pippo Delbono și zona de teatru-documentar a lui Milo Rau.

Actorul Lars Eidinger în montarea Richard III în viziunea regizorului Thomas Ostermeier, spectacol care a putut fi văzut la Teatrul Național din Craiova

 

Ai în plan o montare după Orwell, 1984, cred că ar arăta foarte interesant în viziunea ta. De ce ai ales tocmai acest clasic, ce legătură are pentru tine cu lumea de azi? Și ce se întâmplă cu montarea, care este stadiul ei?

Într-adevăr, 1984 este unul dintre proiectele la care țin enorm și unul dintre cele mai importante de până acum. Deja am lucrat foarte mult la el, am și început repetițiile de câteva ori, dar au apărut o grămadă de obstacole pe parcurs. Sper să se concretizeze, însă din păcate nici acum nu pot spune, cu siguranță, când și cum.

 

Deși aveam în minte dramatizarea încă din facultate, propunerea către TNB de montare a cărții lui Orwell a venit la puțin timp după alegerea lui Trump și pe fondul avalanșei de dezbateri despre „adevărurile alternative”, care au dus la o explozie a vânzărilor romanului 1984 în America.

 

Însă, cu toate că temele astea sunt asociate cu vremuri recente, după cum spunea Yuval Noah Harari homo sapiens  sunt, de fapt, o specie post-adevăr, care s-a specializat să fabrice și să creadă în ficțiuni.

Iar eu cred asta și mă interesează mecanismele din spatele acestor ficțiuni și de ce alegem să credem în unele și nu în altele dintre ele. Mai ales că acum fiecare dintre noi are propriul lui tele-ecran la purtător, care ne modifică subtil comportamentele.

 

„Mă interesează mecanismele din spatele acestor ficțiuni și de ce alegem să credem în unele și nu în altele dintre ele. Mai ales că acum fiecare dintre noi are propriul lui tele-ecran la purtător, care ne modifică subtil comportamentele”

 

Ai început să iubești teatrul la Piatra-Neamț, orașul tău natal. Ce te leagă de Teatrul Tineretului din Piatra-Neamț?

Am văzut primele spectacole de teatru la Teatrul Tineretului, când eram în liceu, dar după ce începusem să fac și eu teatru neprofesionist cu trupa de adolescenți a liceului. Așa că am o legătură destul de intimă cu sala, cu cei din trupă, dar mai ales cu orașul. Am regizat până acum două spectacole la Piatra și aș reveni oricând, mai ales că și mama abia așteaptă să petrec mai mult timp alături de ea.

Bobi Pricop alături de actrița Anamaria Marinca într-o fotografie semnată de regizorul nemțean Andrei Dăscălescu, după spectacolul Un stejar, de Tim Crouch, într-o serie lansată de regizor la Piatra-Neamț, cu mai mulți actori celebri invitați

Tot la Piatra-Neamț, cred, apăruse într-un ziar local, ai refuzat să răspunzi unui reporter de la Antena 3. De ce? Cât de important e pentru tine ce se întâmplă politic și jurnalistic în țară, crezi că un regizor sau un artist ar trebui să fie implicat, angajat social?

De cele mai multe ori, aleg să mă implic social făcând ceea ce știu mai bine, spectacole care să conteze, să deschidă niște conversații despre lumea în care trăim. E felul meu de a-mi face vocea auzită în cetate.

Bineînțeles că sunt momente în care simt că e nevoie de o acțiune directă, clară, să fiu parte a unei conștiințe colective, care poate să sancționeze mult mai rapid o anumită nedreptate socială sau să susțină o cauză și atunci particip la proteste, iau atitudine publică, vorbesc despre ce mă irită…

Dar pe termen lung, mi se pare important să-ți găsești platforma de exprimare care să te reprezinte cel mai bine și să te folosești de ea pentru a transmite, consecvent și consistent, un mesaj.

Erai cât pe ce să devii politehnist. Apoi, te-ai îndrăgostit de teatru și ai picat la actorie. Care e explicația ta, de ce crezi că n-ai ajuns politehnist, dar actor – mai ales că spuneai într-un interviu că încă te consideri talentat?

Da, inițial chiar am vrut să fac Politehnica, pentru mă interesa foarte mult IT-ul, tot ce ținea de tehnologie, științe ale viitorului. Încă mă interesează, într-o măsură destul de mare… Doar că în liceu am intrat în trupa de teatru și am descoperit lumea asta, în care totul era cumva posibil. Au fost niște întâlniri în această perioadă care m-au marcat, am cunoscut oameni, am mers prin toată țara, s-au legat o grămadă de prietenii care mai rezistă și acum.

Majoritatea colegilor pe care îi întâlneam pe la festivalurile de liceeni lucrează acum în teatru. Am crescut împreună și mi se pare că legăturile create între noi atunci, discuțiile nesfârșite, nopțile albe, descoperirile, toate au fost extrem de importante pentru generația noastră, care cred că e una destul de unită.

Pe-atunci eram convins că vreau să fiu actor. Am dat de două ori admitere la UNATC, am picat, și am avut norocul să aflu că Sanda Manu urma să ia o clasă la Spiru Haret. Am făcut parte din ultima sa promoție de studenți și ăia au fost niște ani care m-au făcut să mă înțeleg mai bine.

Doar că mi se păreau crunte audițiile, complicat să aștept mereu un rezultat, un anunț, telefonul cuiva, să nu am neapărat un control asupra meseriei mele. De-asta încerc acum ca atmosfera de la castingurile pentru spectacolele mele să fie cât mai relaxată, fără foarte multă presiune, pentru că înțeleg perfect emoțiile și anxietatea unei probe.

Plus că mi-am dat seama că mă interesa partea de producție, munca din spate, și îmi doream o libertate mai mare în a îmi alege proiectele.  Așa că am pornit pe drumul ăsta.

 

Imagine din UFO, de Ivan Vyrpaev, în regia lui Bobi Pricop

Practic, ești un produs al unei facultăți particulare, alături de o profesoară ca Sanda Manu – iată un mit spulberat, că particularele sunt de umplutură. Ce crezi că a marcat destinul tău, cum de ai ajuns regizor?

Există multe prejudecăți legate de facultățile particulare, un fel de etichetă care ți se pune din start, dar asta ține de nevoia noastră de a așeza oamenii pe categorii, de a face diferențe formale. Până la urmă, oriunde ai studia, contează ce faci tu cu experiența aia și ce îți dorești să obții de la profesia ta. Ștampila de pe diplomă ar trebui să conteze mai puțin.

E adevărat că eu am fost și norocos să fiu la clasa doamnei Manu, care e o instituție în sine, așa că simt mai puțin că am terminat studiile de actorie la Spiru Haret, mai degrabă aș putea spune că sunt absolventul Sandei Manu.

Întâlnirea cu dânsa m-a ajutat foarte mult să înțeleg mecanismele de lucru la un spectacol, să descopăr viziunea de ansamblu, conectând detaliile, să fiu atent la tot ce e în jurul meu și să pun piesele laolaltă, a fost o școală extraordinară.

Apoi am făcut Regia la UNATC, unde i-am avut profesori pe Tudor Mărăscu și Ducu Darie. N-a fost cea mai ușoară perioadă de tranziție, aveam mereu îndoieli, tot felul de neliniști. De-abia prin anul III, când am făcut Jocuri în curtea din spate mi s-a părut că mă apropii de ceva esențial, că am găsit drumul ăla bun. Lucrurile începeau să devină valoroase, să capete sens, construiam alături de colegii mei un spectacol în care credeam cu toții și care avea să însemne mult pentru fiecare dintre noi. Atunci am știut, în sfârșit, că asta e ce trebuie să fac.

 

Sunt atâtea momente de îndoială și de nesiguranță, e nevoie din când în când de o reconfirmare.

 

Până să ajungi la București, ai fost remarcat la Iași. Spectacolul Pisica verde a fost nominalizat la Gala UNITER. Cât de mult a contat pentru parcursul tău să primești aceste validări ale breslei? 

Pisica verde mi-a adus, într-adevăr prima nominalizare la premiile UNITER, dar și înainte de asta am avut parte de reacții destul de bune din partea criticii,  începând de la spectacolul de licență – Jocuri în curtea din spate (preluat de Teatrul Act) și cel de master – Contra progresului (preluat de Teatrul Bulandra). Profu’ de religie și Iluzii, amândouă de la Craiova, fuseseră invitate în FNT, în anii anteriori.

Toate aceste lucruri au contat, nu neapărat pentru că era o validare a breslei, doar că mi-au dat o oarecare încredere că ceea ce fac nu e relevant doar pentru mine. Și-asta e foarte important, pentru că sunt atâtea momente de îndoială și de nesiguranță, e nevoie din când în când de o reconfirmare.

E bine să știi că oamenii sunt interesați de munca ta, asta te și provoacă, într-un fel, să descoperi noi forme în care te poți exprima.

De ce ți-e cel mai teamă ca artist?

Cred că de ratare. De conformism. De găsirea unei „rețete”, la care știu că pot apela oricând sunt într-un impas. De faptul că mă voi opri din căutări. Cred că nu am nimic de demonstrat nimănui, cele mai importante lupte sunt alea pe care le duc cu mine și mi-aș dori să cred că voi rămâne mereu de partea neliniștită a forței.

Ce ți-ai dori să fie în mintea spectatorului când se uită la un spectacol de-al tău?

Mi-aș dori ca toți spectatorii să simtă că spectacolul este despre ei. Că este acut, direct, imediat despre viața lor, chiar dacă pe scenă se derulează povestea unui adolescent cu Asperger, a unui DJ de radio controversat sau a unei insule care stă să se scufunde.

Relația deschisă cu publicul, discuțiile interioare pe care sper ca spectacolele mele să le declanșeze, identificarea cu ce se întâmplă pe scenă, chiar dacă e vorba poate de un tip de emoție pe care nu l-ai experimentat niciodată în viața de zi cu zi – asta mi se pare valoros.

Ca între public și sală să fie o legătură fără de care spectacolul e incomplet, să fie o întâlnire a unor energii care să dea sens și relevanță conversației pe care noi o deschidem pe scenă.

Dar care ar rămâne absolut sterilă fără un receptor care să o treacă prin propriul său filtru.

 

Nu am nimic de demonstrat nimănui, cele mai importante lupte sunt alea pe care le duc cu mine și mi-aș dori să cred că voi rămâne mereu de partea neliniștită a forței.

 

Cât de important ți se pare lucrul cu tinerii? Crezi în celebra lamentare că nu mai sunt actorii de altădată, regizorii de altădată, ne părăsesc generațiile și rămânem cu nimic? 

Cu siguranță sunt câțiva tineri extrem de talentați în generațiile noi. Oameni curioși, interesați de tot ce se întâmplă nou, care lucrează mereu cu ei înșiși, care descoperă metode și de tehnici noi, își perfecționează permanent mijloacele de expresie.

Eu am avut deja șansa să lucrez cu mulți dintre ei, așa cum am lucrat și cu artiști consacrați. Cred că diferențele țin mai degrabă de felul în care îți abordezi profesia. Pentru că mi se pare esențial să fii în permanență deschis către nou, să iei fiecare spectacol ca pe un început. Pericolul apare atunci când crezi tu că știi mai bine cum se face și că nu mai ai nimic nou de învățat. Și asta nu ține de vârstă, ci de un anumit mod defectuos de a privi lumea.

Mi-e teamă doar de actorii care nu-și mai doresc să facă meseria asta, care sunt mulțumiți cu ce-au descoperit până acum și se cuibăresc într-o zonă de confort din care nu vor să iasă decât ca să le dea lecții altora…

Comments

    Leave a Reply