Interviuri

Jonathan Coe: „Mă gândesc la autor ca la un dictator benign“

20 iunie 2015
Aclamat pentru romane precum „Clubul putregaiurilor“ sau „Casa somnului“, scriitorul consideră că opera de artă nu e democratică. Din postura cititorului şi a privitorului, Jonathan Coe, fan declarat al lui Alfred Hitchcock, îşi doreşte să fie inocent ca un copil în mâinile unui regizor ori scriitor: „aceştia să facă ce vor cu mine“.

În romanul „Înspăimântătoarea viaţă personală a lui Maxwell Sim” scrieţi despre cum nouă, oamenilor, ne e greu să ţinem drumul drept, să nu deviem. Care sunt cele mai mari trei riscuri de pe lume care ne fac s-o luăm razna?

Jonathan Coe: Cele mai riscante lucruri de pe lume? Asumarea automată, cel puţin în Vest, a faptului că avem dreptul la orice ne dorim, ieftin şi fără să trebuiască să ne chinuim; însuşi asentimentul nostru de a ne baza pe orice sursă de energie existentă până la punctul în care se epuizează sau se ajunge la distrugerea mediul înconjurător; şi credinţele religioase.

Criticii vă numesc un spirit satiric. Cum gestionaţi satira, există o limită pe care n-o încălcaţi niciodată?

Am scris un singur roman pe care l-aş numi „satiric”: „Ce hăcuială!”. Milan Kundera spunea că satira este „o artă tezistă” şi sunt de acord cu el. Teza acelui roman era că nu se poate pune baza unei economii pe lăcomia personală, iar scopul romanului era să convingă cititorii să vadă adevărul acestei teze. Acum, la optsprezece ani după ce am scris cartea, mi-am schimbat opiniile despre satiră şi n-aş mai scrie un asemenea roman. Romanul ar trebui să cuprindă un joc de ambiguităţi, nu o teză. Am ajuns şi la concluzia că satira încetineşte schimbarea socială, în loc s-o promoveze. Oferă o supapă de siguranţă pentru mânia cititorului – care ajunge să se elibereze sub forma râsului, ca aburii dintr-un ceainic -, mânia se transformă în hohote de râs, în loc să se transforme în acţiuni de ordin politic. Aşa că aş descrie unele dintre romanele mele recente – „Clubul putregaiurilor” sau „Înspăimântătoarea viaţă a lui Maxwell Sim”- ca fiind o formă de comedie, nu satiră.

Faptul că abordaţi subiecte politice v-a pus în situaţii delicate, ca om?

Romanul e o formă de artă periferică în Anglia. Foarte puţini politicieni citesc cărţi sau ţin în vreun fel seama de ele. Aşa că e puţin probabil să am probleme din cauza oricărora dintre lucrurile pe care le scriu.

Dar care e cel mai periculos lucru în privinţa ironizării lumii politice?

Cred că cel mai important este, atunci când scrii despre politică, să te asiguri că într-adevăr scrii cu toată onestitatea un roman, şi nu un tratat politic sau un pamflet. În cărţile mai vechi aveam oarecum tendinţa să le ţin predici cititorilor. Acum încerc să fac în aşa fel încât dimensiunea politică a literaturii mele să devină ceva mai ambiguă, mai subtilă.

Cred că cel mai important este, atunci când scrii despre politică, să te asiguri că într-adevăr scrii cu toată onestitatea un roman, şi nu un tratat politic sau un pamflet.

 

Dacă Barack Obama sau Nicolas Sarkozy ar fi personaje într-un roman la care lucraţi, cum ar arăta?

N-aş scrie niciodată un astfel de roman. Deşi romanele mele preiau uneori evenimente publice, rareori apar în ele şi personalităţi publice faimoase. Mă interesează să scriu povestea oamenilor normali, obişnuiţi. Marii eroi nu-mi stârnesc mai deloc interesul.

Faţă în faţă cu lumea politică, adesea coruptă, vă puneţi probleme legate de moralitate?

Corupţia şi moralitatea sunt inextricabil legate, categoric. Dar ce mă interesează e mai ales trecerea timpului, trecerea calităţilor şi a experienţelor de la o generaţie la alta. Oamenii obişnuiţi care ajung să se găsească la mila forţelor istoriei. De fapt, felul în care ne modelăm destinele şi identităţile în această lume modernă.

Aţi scris şi o carte de nonficţiune, mai puţin cunoscută, despre viaţa lui Humphrey Bogart. Care e povestea ei?

Am uitat cu totul de cartea asta, nu mă gândesc niciodată la ea. Este un volum scurt, scris într-o lună, cu peste douăzeci de ani în urmă, când aveam nevoie de bani. Sunt mult mai mândru de volumul meu de nonficţiune despre scriitorul englez experimental uitat B. S. Johnson. La cartea asta am lucrat mai mult de opt ani – scriind în paralel romane -, şi chiar a fost o muncă plină de dragoste, o încercare de a reînvia interesul faţă de un autor genial, care s-a întâmplat să fie trecut cu vederea în mod nejustificat. Ca exerciţiu narativ, mi se pare că nu e nicio diferenţă între această carte şi oricare dintre romanele mele – de fapt, majoritatea criticilor britanici, dacă e să ne intereseze ce spun criticii, o privesc ca fiind cea mai bună carte a mea şi este singura care să fi câştigat un premiu important la mine în ţară. Din păcate, cred că nu există planuri să fie tradusă în română.

Apoi, în „Casa somnului”, aţi abordat două subiecte care, cumva, nu vă caracterizează: iubirea dureroasă a unui bărbat pentru o lesbiană şi tulburările de somn. De ce le-aţi ales?

Tot ce scriu e autobiografic, într-un fel sau altul…

Ce rol are emoţia în această poveste?

Romanele mele au drept prim scop să le facă o plăcere cititorilor, dar cel de-al doilea scop este întotdeauna să-i mişte într-un fel, să le producă un soi de răsturnare emoţională pe dinăuntru. Dacă un roman nu reuşeşte asta, atunci probabil că nu merită citit.

 

Satira încetineşte schimbarea socială, în loc s-o promoveze, oferă o supapă de siguranţă pentru mânia cititorului.

 

 

Sunteţi un fan al lui Alfred Hitchcock, vă fascinează puterea lui de a manipula şi felul în care reuşeşte să-şi impresioneze publicul. Dumneavoastră manipulaţi cititorii?

Aşa este, Hitchcock e un regizor care ştie să manipuleze, şi da, exact asta îmi place la el. Când mă duc la un film sau citesc o carte, vreau să fiu ca un copil, să mă las cu toată încrederea pe mâinile regizorului sau ale scriitorului, astfel încât el sau ea să facă ce vrea cu mine. Mă gândesc la autor ca la un fel de dictator benign – opera de artă nu e democratică. Cititorii şi personajele n-au nici un vot! Sunt şi unii, şi ceilalţi nişte marionete în mâinile maestrului lor. Dar ştiu mulţi oameni care n-ar fi deloc de acord cu această idee: nu vor să fie „manipulaţi”, nu vor o carte sau un film în care să simtă acest „preconceput”. În care caz, mă întreb, de ce şi-ar mai dori arta? Ar găsi ceea ce caută mai degrabă în viaţa reală.

Vă pasionează mai ales prezentul lumii în care trăim. „Prezentul mă ghidează, ca scriitor”, spuneaţi mai demult într-un interviu.

Scriu ca să înţeleg lumea în care trăim, timpurile pe care le trăim. Şi, în acelaşi timp, scriu ca să-mi documentez propriul proces de îmbătrânire şi acumulare a înţelepciunii sau, poate, a unor noi forme de prostie prin intermediul personajelor mele, care sunt toate nişte surogate pentru mine însumi. Până acum toate romanele mele, cu excepţia unuia – „Ploaia înainte să cadă” – au fost situate în prezent, dar, cine ştie, poate că da, s-ar putea schimba. Mă gândesc din ce în ce mai mult că pentru a înţelege prezentul, trebuie să înţelegi, mai întâi, pe deplin trecutul.

„Scriu ca să-mi documentez propriul proces de îmbătrânire”

 

Aţi cântat într-o formaţie înainte de a deveni celebru ca scriitor. Cu sunetul căror muzicieni seamănă frazele pe care le scrieţi?

Ei bine, dacă e să vorbim despre pop, mare parte din muzica pe care o ascult zilele astea este atât de puţin cunoscută, încât numele s-ar putea să nu le spună nimic cititorilor. La fel cum prefer oamenii „normali” în locul eroilor, numele „mari” din muzica pop – Dylan, Springsteen, U2 – nu prea mă atrag. Ascult mult pop de prin Europa şi Scandinavia: Orwell (din Franţa), Lonelz Dear (din Suedia), Testbild (din Suedia), Bauer (din Olanda), De Phazz (din Germania) şi The High Llamas (din Anglia). Ceea ce au în comun toţi aceşti artişti este dragostea faţă de melodia tradiţională, combinată cu un oarecare experimentalism. Şi cred că se poate găsi o combinaţie asemănătoare şi în ceea ce scriu.

Intrerviu publicat inițial în cotidianul Adevărul la 22 februarie 2011.

 

 

Comments

    Leave a Reply