În bej, Cornel Ilie iese din șirul de mașini parcate pe muchia unei foste hale de producție industriale din București, locul unde azi sunt găzduite studiouri de înregistrare muzicală.
„Încă nu există spații speciale așa de mari la noi pentru asta”, zice, în timp ce povestește cum aleargă între organizarea concertului simfonic CameleOM, repetițiile pentru musical-ul Mamma mia, și-o seară de filmare pentru Românii au talent. O experiență care-i place, fiindcă trăiește mereu altceva.
Între amintiri despre Immortal Beloved, celebrul film despre Beethoven cu Gary Oldman, și pasiunea pentru muzica lui Rahmaninov, Cornel Ilie își zice că dac-ar fi să aibă ceva scris pe piatra funerară, ar vrea să fie: Iubește lumea.
E cumva și motivul pentru care mereu a-ncercat ca prin piesele, concertele și poveștile Trupei Vunk să construiască un univers – universul Vunk – și s-aducă oamenilor și-un alt tip de comunitate, în fața unui social larg din ce în ce mai încărcat.
Cornel Ilie vorbește despre vulnerabilitate, și adevăr, și asumare. Se-ntoarce la cum au început – în anii ’90, când făceau muzică în subsolul unui bloc.
La TIFF 2018, lansează în premieră primul documentar al unei trupe rock românești– o experiență necenzurată, cu imagini de arhivă din istoria Trupei Vunk – imagini care-aduc publicului nu doar povestea unei trupe, ci și a unei epoci în care industria muzicală românească a-nceput să se pună pe picioare. Documentarul „Jur să spun adevărul” va fi proiectat pe 28 mai, de la ora 21.30, în Clubul Form Space, unde Trupa Vunk va și concerta.
Alături de Staropramen, la ediția TIFF 2018 vine și-o provocare: Cui i-e frică de Ana-Maria Onisei? – cu cinci întrebări fulger care devăluie cinci gusturi secrete ale lui Cornel Ilie. Le descoperiți la finalul interviului. Enjoy și mergeți să vedeți documentarul, o să descoperiți multe lucruri la care nu vă așteptați.
***
„Jur să spun adevărul” e povestea voastră din fașă, să spunem. Multă lume cred că nici nu-și imaginează câte lucruri vor vedea în documentar.Să ne întoarcem în timp: când ai știut c-a fost momentul să-ți faci o trupă?
Prin clasa a treia am ajuns în grupul de muzică al școlii. Se pregătea schimbarea de generații șiveneam pe postul de chitară. L-am cunoscut pe Nicu, care e și azi bateristul Trupei Vunk și caretocmai învăța să cânte la tobe. Culmea, eram și vecini. Stăteam amândoi în spatele titularilor și ne uitam cum fac muzică.Era ca o joacă pe care n-o prevăzusem și ne simțeam bine. Ascultam The Beatles din ce în ce mai des – fratele meu a fost cel care ne-a adus prima casetă audio, o melodie de John Lennon, „Ia vedeți!”. Nici măcar nu-nțelegeam până la capăt ce cântă, dar simțeam că e ceva care intră în mine și mă transformă. Plus că era o treabă să faci parte din trupa școlii, s-o reprezinți, ne mai învoiam de la ore ca să repetăm și toată lumea ne dădea importanță. Așa a-nceput să crească ideea că să ai trupă e mișto.Mai aveam un vecin de bloc pe care îl învățasem să cânte. La un moment dat ne-am dat seama că atunci când o să ne ducem la liceu n-o să mai avem acces la instrumentele școlii, și s-a pus problema: Ce facem de-acum încolo? „Păi, hai să păstrăm trupa”, am zis.
Aveați vreun ban?
N-aveam nimic. Vecinul care cânta chitară bas avea în schimb intrare la Orchestra Armatei. Tatăl lui era dirijor acolo. Și ne-a dus unde erau instrumentele aruncate, pe punctul de-a fi casate, să ne alegem ce vrem. Am găsit chiar o chitară făcută de mână. N-aveam amplificator, așa că băgam într-un casetofon să distorsioneze sunetul și ni se părea că se-aude mamă, mamă. În loc de stativ la microfon foloseam niște căști de pilot luate de prin tomberoane, de care era prinsă cu sârmă o cracă din lemn. Și repetam în subsolul blocului. Se putea intra doar pe geam.
Cornel Ilie interpretează piesa Nimeni ca mine – o înregistrare din 1996, din arhiva TVR
Industria muzicală românescă a-nceput în subsolurile de bloc.
Ne-am apucat fiecare să facem ceva la scara noastră – exact așa. Ba chiar reușisem să lansăm și-un post de radio care emitea pe o frecvență de-un kilometru. Am apărut noi, Sarmalele Reci, Vama Veche, Șuie Papardude. Au venit 3rei Sud Est, Andrè…Curentul undergound din anii ‘90 a făcut să se nască tot ceea ce numim azi industrie muzicală românescă și-am trăit momentul când s-a creat toată nebunia cu muzica românească. E și unul dintre motivele pentru care am făcut documentarul: dacă n-o arătăm aici, avem de pierdut. Din start, oricum, în România se pierde foarte mult. Se pierde informație, istorie – așa cum este ea în țara noastră și e păcat. Iar documentarul are rating 16 + pentru că ne-am asumat să spunem totul chiar așa cum s-a întâmplat.
O vreme ai și fost manager al trupei, știu că te-ai dedublat, ai inventat un personaj care să fie managerul trupei. Cum îl chema?
Paul Filip. Chiar am primit de curând un telefon. Conduceam: „Bună ziua, domnul Paul Filip?”. Zic: „Uaaau”. Am tras pe dreapta.
Dar ce te-a făcut să vrei să fii manager deghizat?
Gândește-te că abia în anii 2000 apăruse moda cu atenția la cu ce te îmbraci ca artist, cineva trimitea mailuri în locul tău și era un fel de PR, alții făceau management, booking – spun un fel de, pentru cănimeni nu știa pe bune atunci să facă asta, erau preluate din zbor, din afară, nu se profesionalizase. Și-atunci am zis că mai bine am încredere doar în mine și lasă că răspund eu la telefon. Am pus numărul lui Paul Filip pe coperta casetei – manager. Suna lumea, organizatori, vorbeam cât vorbeam și urma: „Vreau să discut cu Cornel”. „OK”, răspundeam. „Hai că te sună în câteva minute”. Sunam înapoi tot eu și nimeni, nimeni n-a făcut diferența.
„Documentarul are rating 16 + pentru că ne-am asumat să spunem totul chiar așa cum s-a întâmplat.”
Ce îți dorești cel mai mult și mai mult să transmiteți cu documentarul?
E bine să-l vadă nu doar fanii, ci și cei care poate nu știu de Trupa Vunk sau nu le place. Pentru că e cu toate problemelede la noi. Oricine, din orice domeniu, văzând filmul,o să se recunoască, o să vadă că trece prin aceleași povești, prejudecăți și piedici.Cine are să ne judece, să ne judece după ce ne vede povestea. Și mi-am dorit să știu că există o poveste care să-i motiveze pe cei care vor să se lase, pentru că noi spunem, de fapt, că am avut o pasiune, am crezut, am mers după ea, am făcut absolut orice să putem să trăim din asta și pentru asta. Toate piedicile sunt acolo ca să-nveți și să-ți verifici intensitatea pasiunii. E osită foarte puternică:reziști sau abandonezi?Pe lângă asta, am vrut să fie un start și pentru alți artiști. Știu că au foarte multe povești și nu le spun pentru că se tem fix de chestia asta: Ce-o să zică lumea? Ce încercăm să spunem e că suntem mulți la fel. Fiecare dintre noi ne ascundem după ceva – și fiecare își alege altceva. Că se ascunde după bani, după haine, după o persoană, nu contează. O face de teama de ce ar spune altul. Că dacă m-aș recunoaște slab într-un punct, o să m-apese lumea pe rana aia. Fiți autentici – chiar dacă vă simțiți vulnerabili, arătați asta. Până la urmă, e despre adevăr.
Cornel Ilie în concertul CameleOM, în 2018 Foto: Petru Ivu
Pentru tine, care-a fost o mască după care te-ai ascuns sistematic de-a lungul timpului?
Păi, îți spun sigur. A fost și scut și armă: muzica. Mă și pun în față, arăt ce simt în niște cuvinte, sau rime sau printre rânduri. Dar le folosesc nu ca pe o formă de atac, ci efectiv ca să duc lupta. Lupta ca oamenii să-nțeleagă cine sunt și lupta ca să văd dacă mai găsesc și pe alții care sunt la fel ca mine.
Ce crezi că are lumea de învățat din muzică în felul în care o faci tu și Trupa Vunk?
Căutăm să lucrăm în interiorul oamenilor, nu să demonstrăm. E ca un soi de terapie. Cu fiecare piesă vrem să dăruim bucurie, încredere – în tine, dar și în oamenii de lângă tine. Empatie.Pentru că prin piese încercăm să spunem „Uite, trecem prin aceleași stări”. Muzica e umărul nostru pe care putem să-l dăruim publicului. Rolul arteie să dea speranță.
„Muzica mi-a fost și scut și armă. Mă și pun în față, arăt ce simt în niște cuvinte, sau rime sau printre rânduri. Dar le folosesc nu ca pe o formă de atac, ci efectiv ca să duc lupta. Lupta ca oamenii să-nțeleagă cine sunt și lupta ca să văd dacă mai găsesc și pe alții care sunt la fel ca mine.”
Ai recunoscut public că ești un mare timid. Ți s-a întâmplat vreodată să îți vină să zici: Gata, mă opresc aici, nu mai intru pe scenă?
Când ești artist, emoțiile se batcap în cap. Văd punctul culminant nu în actul sine, ci în momentul când urc treptele până la scenă.Acolo, pe trepte, este locul când se face declicul, schimbarea de la defensiv la ofensivul frumos a lui„Ăsta sunt, iată-mă, luați de-aici!”. Și cred că dacă e să trăiesc pentru ceva, atunci pentru momentul ăsta trăiesc. Pentru pașii de pe trepe.
Cinci lucruri secrete despre gusturile lui Cornel Ilie
1. Actrița româncă cu care ai ieși și cu ochii închiși la o bere
Cu Anca Sigartău, aș sta să o ascult la o bere. Am bucuria să fiu în preajma ei în Mamma Mia, este un artist extrem de generos și un om extraordinar de luminos.
2. Condimentul preferat
Tarhonul. Are ceva anti-sistem, ceva rebel în el.
3. Țesătura în care te îmbraci mereu cu plăcere
Cea a cuvintelor potrivite.
4. Fructul interzis pentru tine este…
Strugurii. Vin sferici, aparent binevoitori, unul câte unul, prinși de un ciorchine, ca și cum te-ar lua prin învăluire, te seduc și te îmbată. Nu cred că degeaba este fructul care apare în operele de artă asociat cu zei, regi sau regine. Sunt înșelători, te fac să te crezi ceva ce nu ești.
5. Ce gust are locul tău cel mai drag
Copilăria este locul perfect. Are gust de bomboane mentolate.
***
Staropramen prezintă cea de-a 17-a ediție a Festivalului Internațional de Film Transilvania și invită cinefilii să adauge gust momentelor petrecute la festival până pe 3 iunie 2018.
La această ediție, Staropramen oferă cinefililor posibilitatea de a câștiga 100 de invitații VIP în fiecare zi la proiecțiile din Piața Unirii, oferite ca premii în cadrul mai multor concursuri organizate la terasele clujene, așa fiți cu ochii pe Pagina de Facebook Staropramen, pe platforma Oameni și gusturi și pe evenimentele Staropramen de la Cluj, ca să câștigați o experiență de vizionare cu gust.
Staropramen a pregătit mai multe experiențe memorabile cinefililor prezenți la TIFF, în Piața Unirii, la Castelul Bánffy de la Bonțida, la Universitatea Sapientia, precum și la terasele clujene. Marele premiu al TIFF, Trofeul Transilvania, va fi oferit și în acest an de Staropramen celui mai bun film aflat în competiție. În cadrul secțiunii FILM FOOD, pe 29 mai, după proiecția filmului Food On The Go de la Universitatea Sapientia, Chef D’Artagnan va recrea experiența culinară din film în alăturare cu berea Staropramen.
No Comments