Interviuri Muzica

Interviu cu Mischa Maisky: „Cred în modernitatea lui Bach”

16 martie 2019

Supranumit „Paganini al violoncelului”, Mischa Maisky, unul dintre cei mai excentrici artişti ai lumii, spune că în muzică „nimic nu s-a schimbat şi totul s-a schimbat enorm”.

La 27 octombrie 2010, violoncelistul de 62 de ani revine la Ateneu într-un concert  alături de fiica sa, pianista Lily Maisky (23 de ani). Născut în Letonia, educat în Rusia, repatriat în Israel, Mischa Maisky se consideră „cetăţean al lumii”.  Am stat de vorbă cu el în octombrie 2010, înainte de apariția sa în cadrul „Cruciadei Culturii”.

Veţi cânta la Bucureşti împreună cu Lily, fiica dvs. Cum funcţionează relaţia tată-fiică pe scenă? Fiind atât de apropiaţi, trebuie să vă detaşaţi ca să puteţi deveni profesionişti reci şi precişi?

Nu neapărat. De fapt, nu cred că mi‑am dorit vreodată să fiu un profesionist rece, ci un profesionist al emoţiei. Chiar cred că poţi fi profesionist păstrându-ţi emoţia. În fond, asta face distincţia între cineva care doar cântă bine şi cineva care e un artist bun. Relaţia cu fiica mea e profesională şi, deci, şi rece. Dar e şi foarte intimă, naturală şi fluidă muzical. Să pot cânta cu ea e un vis împlinit.

În ce fel vă simţiţi responsabil de destinul muzical al copiilor? Fiica e deja pianistă, fiul studiază la Viena…

Sunt direct responsabil, mai ales că, la trei ani, copiii nu pot lua o astfel de decizie pe cont propriu. Este şi cea mai dificilă parte în ceea ce priveşte profesia de muzician. Trebuie să iei o hotărâre mult mai devreme decât eşti capabil s-o faci. Când ai 18 sau 20 de ani, îţi dai seama cam ce drum ai vrea să apuci în viaţă – deşi, la fel de bine, se poate să nu. Doar că, în cazul muzicii, atunci e prea târziu ca să devii un profesionist. De aceea, părinţii joacă un rol crucial în a-i ghida pe copii şi, uneori, chiar a-i împinge de la spate. Şi aşa, totul devine o chestiune de echilibru: trebuie să ştii când şi cât să-i împingi şi cât nu. Totuşi, e greu: copiii la vârsta asta nu prea-şi iau părinţii în serios. (Râde)

Ce simţiţi când cântaţi împreună cu Lily?

O mare bucurie. Şi naturaleţe. Cred că acesta este centrul de greutate al concertelor noastre. Nu trebuie să repetăm prea mult înainte şi abia dacă ne vorbim. Avem acelaşi fel de a ne apropia de muzică – vibraţii similare, dacă vreţi – şi asta se simte. Sigur că trebuie să facem ajustări şi să şi muncim din greu, dar pentru noi munca nu e niciodată o luptă.

Muzica trecutului, contemporană 

Ca profesionist care are deja un rodaj, din ce învăţaţi lucruri noi?

Cumpăr cât mai multe CD-uri, înregistrări ale muzicienilor prezentului sau trecutului, şi încerc să ascult cât mai multă muzică. E foarte important să-ţi antrenezi constant nu doar mâinile, ci şi mintea, să-ţi îmbunătăţeşti gustul muzical. Într-o nouă înregistrare, găseşti tot timpul ceva inedit, pozitiv şi inspirant. La fel cum, ascultând o înregistrare mai puţin reuşită, poţi învăţa din greşelile altora. Ca să fiu ceva mai specific, cumpăr toate noile înregistrări cu muzică de Bach ale tinerilor violoncelişti. În acest moment, am 55 de înregistrări cu Bach acasă.

Ce înseamnă să inovezi, astăzi, în muzică? E o diferenţă între a inova în 2010, în anii ’90 sau la 1800? Vă întreb asta pentru că e un subiect constantde dispută în muzica clasică.

Este o diferenţă uriaşă în tehnologia viitorului şi a comunicării pe care o simţim astăzi, iar oamenii au mult mai multe posibilităţi să descopere muzica – de exemplu, prin înregistrările de pe Internet. Cuvintele au devenit mai mici şi nu trebuie neapărat să te fi născut şi să fi crescut în Rusia ca să ştii câte ceva despre muzica rusă. Putem avea acces la orice, oriunde am fi. Cât priveşte ideea de a inova raportată strict la muzică, aş spune că nimic nu s-a schimbat şi totul s-a schimbat enorm.

Eu abordez muzica la fel de emoţional cum o făceam şi în urmă cu câţiva ani, pentru că ea e statică doar pe hârtie, când o cânţi devine vie. Iar marea muzică a trecutului este la fel de contemporană acum, cum era cu trei sute de ani în urmă şi cum va fi trei sute de ani înainte. Aşa că atunci când oamenii mă întreabă: „Cântaţi muzică modernă?”, le răspund: „Sigur: cânt Bach!”. Gândiţi-vă numai câte sute de ani au trebuit să treacă pentru ca omenirea să-l redescopere pe Bach. Şi,oricum, ar fi fost total împotriva minţii lui Bach sau a oricărui alt mare geniu compozitor să meargă trei sute de ani în urmă. Dar, cine ştie, s-ar putea să greşesc. Bach nu mi-a confirmat-o niciodată şi nici nu-mi răspunde la telefon când încerc să dau de el. (Râde)

Suficient de liberi pentru a fi spontani

Violoncelul pare un instrument erotic – sau poate e doar un clişeu din filme. Dvs. cum vă apropiaţi fizic de instrument?

Când o ascult pe Martha Argerich cântând la pian, găsesc asta foarte erotic! Nu cred că ţine de apropierea fizică de instrument, cel puţin pentru mine, ci de felul în care îl faci să sune. În ceea ce priveşte partea strict fizică, am putea spune, în cazul violoncelului, că există o anume senzualitate în a produce sunetul.

Aţi cântat cu unii dintre cei mai mari muzicieni ai lumii. Martha Argerich sau Daniel Barenboim…

Sau Mstislav Rostropovich, să nu-l uităm pe profesorul meu, Rostropovich. (Râde)

Cum i-aţi caracteriza ca oameni, prin muzică? 

Mă voi referi la Martha Argerich fiindcă e o veche prietenă, ne ştim de 35 de ani şi am cântat împreună timp de 30. Când lumea mă întreabă desprea ea, răspund mereu că pentru mine e viaţa însăşi – nu e uşoară. Poate fi destul de imprevizibilă, uneori dificilă, chiar o pacoste – aş îndrăzni să spun – , dar, ei bine, viaţa e cel mai frumos lucru care poate exista! La fel e şi Martha Argerich.

Când vorbiţi cu marii artişti care vă sunt prieteni, ce discutaţi, chestiuni legate de muzică?

Vorbim mai ales despre multe alte lucruri! (Râde) Cu Martha e un caz special, fiindcă amîndurora ne place mult să vorbim. Stăm şi câte o noapte întreagă la telefon, trăncănind despre tot felul de nimicuri.

Când cântaţi, sunetul dvs. e şi întunecat, şi jucăuş. Violoncelul e, cumva, un instrument de care publicul se apropie mai greu. V-aţi pus vreodată problema aşa?

Da, dar nu sunt de acord. Nu cred că e o chestiune care ţine de sunetul violoncelului, ci de felul în care cânţi la el. Generaţiile trecute de violoncelişti au contribuit enorm la popularitatea violoncelului ca instrument independent şi, în prezent, din fericire, există o generaţie tânără formată din violoncelişti foarte diferiţi, dar şi foarte incitanţi, care demonstrează cât de minunat poate fi violoncelul ca instrument solo. Însă da, dacă ne gândim, e diferit faţă de alte instrumente…

Poate trece drept „elitist”. Poate că pianul şi vioara sunt mai uşor de ascultat şi fiindcă sunt ceva mai populare.

Aici sunt de acord. Dar putem spune şi despre muzica clasică în general că e o muzică elitistă, deşi nu-mi place acest termen, din păcate, aşa e. Se adresează unui ascultător mai sofisticat, cu o ureche deja antrenată. De aceea sunt mult mai mulţi oameni care apreciază muzica pop – e primitivă şi e concepută ca să ofere satisfacţii imediate. Muzica clasică este pentru cei liberi şi sensibili. Ea nu vine doar din instrument, la propriu. Cel mai sofisticat element al ei e cel emoţional. Şi are avantajul că provoacă un schimb de la inimă la inimă.

Dar ce e important pentru un muzician în relaţia cu un alt muzician? Cum se naşte acea chimie dintr-un concert?

Cu Martha mi se întâmplă acelaşi lucru ca şi cu fiica mea. Când repetăm, nu vorbim deloc – nici nu avem nevoie. Comunicăm doar prin muzică. Avem aceleaşi frecvenţe. Şi de aceea un concert împreună e foarte stimulant şi proaspăt: ne simţim suficient de liberi încât să fim spontani, ştiind că celălalt va anticipa, nu doar va urmări, viitoarea mişcare.

Mixul de culturi m-a făcut cosmopolit

Sunteţi considerat un artist excentric. Aţi spune că vi se potriveşte?

Un artist prin natura lui e excentric! (Râde) S-ar putea spune asta despre Salvador Dalí, dar eu sunt doar un om normal care are părul mai lung decât restul. Însă, dacă ne întoarcem la esenţa lucrurilor, în secolele 18 şi 19, toţi marii compozitori aveau părul lung. Ba chiar foloseau peruci, dacă nu reuşeau să-l păstreze lung. Aşa că nu văd nicio contradicţie între muzica clasică şi părul lung.

Pe scenă purtaţi ţinute cu totul speciale. 

Din motive cât se poate de practice! Oamenii cred că încerc să fac un fel de declaraţie de modă. Deloc. În realitate, e exact opusul: confortul nu e un show de modă. Un artist nu trebuie să se urce pe scenă ca să-şi etaleze fracul Christian Dior sau jacheta Armani. Nu asta e ideea. Ideea e ca muzica să sune bine şi cred că tot ce ajută artistul să cânte ar trebui să fie acceptat, atâta vreme cât e suficient de decent cât să nu jignească publicul. Mă mişc mult în timpul unui concert şi din cauza adrenalinei transpir şi nu mă simt deloc confortabil în hainele tradiţionale. Am început să experimentez şi să folosesc ţinute mult mai confortabile. Nu văd nimic rău în asta – nu e ceva premeditat. Însă acum, că mă întrebaţi, mă gândesc că poate în subconştient a fost un gest de protest faţă de o imagine greşită pe care o întreţine muzica clasică, aceea că ar fi conservatoare, demodată şi plicticoasă.

Din ce cauză e percepută aşa? 

Mai ales dn cauza prezentării ei: un tânăr deschide televizorul şi ce vede? O orchestră arătând ca o turmă de pinguini! Şi-atunci zice: „Asta clar nu-i de mine”.

V-aţi născut în Letonia, aţi studiat în Rusia, apoi aţi fost „repatriat” în Israel, locuiţi în Belgia. Cum v-a influenţat acest mix de culturi?

M-a făcut cosmopolit. Cânt la un violoncel italian, cu corzi austriece, conduc o maşină japoneză, port un ceas suedez şi un colier indian, iar nevasta mea e italiancă, dar tatăl ei e din Sri Lanka! (Râde)

Între turnee, mai există un acasă?

Există. E chiar locul unde cânt muzică. Recent am ajuns cu un turneu în Germania, apoi în Italia. Atunci, şi Germania şi Italia au fost acasă.

*Articol publicat pe agenda.liternet.ro

Comments

    Leave a Reply