Carte Interviuri

Interviu cu scriitoarea Care Santos: „Emoţia este singurul lucru care rămâne constant în toate vremurile“

29 ianuarie 2019

Scriitoarea de origine catalană Care Santos (34 de ani) îşi împarte viaţa între „profesia“ de mamă şi cea de scriitoare şi vorbeşte despre importanţa ca un autor să empatizeze cu personajele sale, considerând că singurul care poate să le judece este cititorul.

Scriitoarea Care Santos a fost pentru a doua oară la Bucureşti. E născută undeva lângă Barcelona, scrie de la 8 ani şi, după câţiva ani de jurnalism, a publicat prima carte de ficţiune la 25 de ani, moment în care a început să-şi planifice să trăiască din scris. Azi, e una dintre cele mai apreciate şi traduse scriitoare barceloneze, tradusă în zeci de limbi şi deţinătoarea celui mai important premiu literar catalan, Premio Ramon Llull. Scrie cărţi pentru copii, scrie şi romane, o face şi-n limba catalană, şi-n limba castiliană şi spune că viaţa ei se desfăşoară exclusiv între doi poli: cel de mamă şi cel de scriitoare.

Cu romanul „Poftă de ciocolată“, apărut în româneşte la Editura Humanitas, Care Santos face o radiografie a emoţiilor pe care le trăiesc mai multe femei din secole diferite, a puterii istoriei şi-a obiectelor de a naşte poveşti. Crede în „Carpe Diem“, vorbeşte-n castiliană şi râde mult, în cafeneaua Librăriei Humanitas Cişmigiu, unde are loc interviul. Spune că pentru ea, cel mai important loc în construcţia unui roman îl ocupă emoţia.

Romanul „Poftă de ciocolată“ reuneşte destinele mai multor femei ancorate în realităţi diferite. Cum a fost să priviţi femeia din perspectiva mai multor perioade istorice?

Un roman nu poate vorbi despre marea istorie dacă nu vorbeşte mai întâi despre micile istorii, despre istorii personale. Vremurile se schimbă, istoria avansează, apar o mulţime de noutăţi tehnologice, însă noi, oamenii, rămânem la fel. Există ceva care rămâne constant, fie că ne referim la secolul al XVIII-lea, fie că ne referim la secolul XXI. Acest ceva este emoţia. Ca romancieră, îmi place să spun că sunt o arhitectă a emoţiilor. Ceea ce m-a interesat în „Poftă de ciocolată“ a fost să dezvălui cum s-a schimbat lumea şi cum femeile au trebuit să se adapteze la aceste schimbări arătând, în acelaşi timp, că lumea emoţiilor rămâne aceeaşi.

Aţi descoperit ceva nou despre emoţie şi despre natura feminină în timpul lucrului la roman?

Descopăr lucruri noi în fiecare zi, în fiecare săptămână. O fac, însă, mai degrabă observând decât scriind. Cred că a scrie este o atitudine în faţa lumii, căci ceea ce vezi generează întrebări şi, de multe ori, ce faci prin scris este să cauţi răspunsurile. Deci nu scrii pentru a descoperi lucruri, ci exact invers: scrii pentru că ştii că sunt lucruri pe care n-o să le poţi descoperi niciodată. Şi din acest motiv mă interesează să scriu despre emoţii. Despre complexitatea oamenilor. Despre cum ceea ce pare cel mai uşor în viaţă este, de fapt, cel mai dificil. Uneori, avem impresia că cel mai uşor e să-i iubeşti pe părinţii tăi, pe copiii, pe iubitul tău, sunt cei mai la îndemână, nu? Însă, în realitate, ăsta e de fapt cel mai dificil lucru din lume.

UN OBIECT IMPORTANT

Aveţi o puternică aplecare spre puterea obiectelor, a spaţiilor şi a trecutului, nu doar de a încastra lumi, ci şi de a le releva, de a le scoate la iveală. Aţi spune că e o trăsătură definitorie a romanelor dumneavoastră?

Obiectele au o viaţă aparte. Noi, oamenii, murim. Însă obiectele nu mor. Ne place să spunem că obiectele sunt posesia noastră, însă obiectele sunt cele care ne posedă pe noi pentru că există mai multe vieţi umane care trec prin viaţa unui obiect, şi obiectul tot continuă să existe. Mi se pare un pretext extraordinar pentru a spune poveşti. Iar obiectele mă ajută să explic personajele. În „Poftă de ciocolată“, obiectul în jurul căruia se ţes poveştile e o ciocolatieră. În alt roman, au fost chiar două obiecte. Acum lucrez la un nou roman şi deja a apărut un obiect care va deveni foarte important  în poveste. Face parte din sângele meu, să spunem aşa. Mereu sfârşesc prin a avea măcar un obiect important în cărţile pe care le scriu (râde).

„Dacă nu ştim nimic despre trecut, nu ştim nimic despre noi înşine“, spune Sara în „Poftă de ciocolată“. Ce rol joacă destinul în istoria unui om, dar şi al unui scriitor?

Destin e un cuvânt atât de mare… (râde) Refuz să mă gândesc la lucruri atât de mari. Prefer să gândesc doar de pe o zi pe alta – e suficient. Nu mă gândesc la lucruri care nu sunt în apropierea mea. Ce zice Sara este unul dintre motivele pentru care şi spunem poveşti: ca să încercăm să ne înţelegem noi pe noi.

Dar credeţi în destin?

Trebuie să-ncepem prin a ne întreba: ce este destinul? Ţine de determinism, e vorba de un destin prestabilit? Cred în puţine lucruri. Cred în clasicul „Carpe Diem“, cu atât mai mult cu cât suntem în vremuri care ne invită să trăim cât mai mult într-o singură zi. Trebuie însă să trăieşti cu un obiectiv şi, de multe ori, cred, acest obiectiv poate fi numit destin.

Sunteţi apropiată de dramaturgie, aţi şi studiat teatru. În ce măsură se regăseşte teatrul în viaţă?

Să-l cităm pe Shakespeare: „Lumea e un teatru. Toţi suntem câte o hârtie, nu?“ Îmi place această idee. Teatrul joacă un rol important şi în viaţa mea, sunt un spectator pasionat. O mare parte din timp mi-l petrec prin teatre. Deci nici nu-mi pot imagina cum ar atăta o lume fără teatru.

Vă place literatura care emoţionează, şi nu cea perfectă. De ce?

Crezul meu e că ce trebuie să facă în primul rând o carte este să-l emoţioneze pe cititor. Dacă nu ai emoţie, nu reuşeşti să-ţi captezi cititorii. Dacă nu începi prin a-ţi emoţiona cititorii, este imposibil să contruieşti mai departe. Îmi doresc să scriu ceva care pe tine să te contamineze cu emoţie.Altfel, la ce serveşte arta? Abia apoi emoţia devine un vehicul pentru reflecţie, întrebări, privirea asupra lumii noastre, asupra condiţiei umane. Însă, fără emoţie, nici măcar nu putem începe. Când scriu, mă umplu de emoţia fiecărui personaj dintr-o carte. Nu aş putea să le povestesc altfel. Sunt, câte puţin, fiecare dintre personaje şi ei sunt câte puţin din mine. Asta este munca mea: să înţeleg emoţiile pe care le povestesc. Să mă pun în pielea personajelor. Un scriitor nu-şi poate judeca niciodată personajele. Când se întâmplă asta este odios. Sunt scriitori care dictează sentinţe asupra acelor personaje. Asta nu se poate, tu trebuie să empatizezi şi să transmiţi fiecare personaj ca şi cum ai fi tu însuţi acel personaj. Şi ca să poţi prezenta aşa personajele, trebuie să simţi ca ele. Singurul care poate şi trebuie să judece este cititorul.

Sunteţi distinsă cu multe premii literare, în acelaşi timp povesteaţi că o vreme n-aţi putut trăi din scris romane. Cum vă explicaţi acest paradox?

N-am fost niciodată profesoară sau altceva, n-a trebuit să fac altă meserie, însă a trebuit să scriu ca jurnalist ca să pot câştiga la început. Şi, după câţiva ani, am reuşit să încep să mă apuc serios de scris ficţiune. Am reuşit planificând. Adică, aşa cum face toată lumea. Cu scrisul nu trebuie să fie diferit. De exemplu, dacă n-aş fi fost scriitoare, şi voiam să-mi deschid un restaurant, trebuia să mă gândesc cărui public mă adresez, ce paşi voi urma. Acesta este unicul secret. Spania e o ţară în care nu e uşor să trăieşti din scris. Deci, cu atât mai mult, trebuie să te gândeşti ce paşi urmezi, cui te adresezi, să munceşti mult – nu pică din cer. Şi să diversifici. Scriu pentru copii, pentru tineri şi pentru adulţi. Şi scriu şi în catalană, şi în castiliană. Deci sunt şase scriitori într-unul singur (râde).

Ca scriitor, trebuie să fii cel mai dur critic al tău“ Dacă ar fi să alegeţi trei obiecte de pe harta dumneavoastră afectivă ce-aţi alege şi de ce?

E greu. Sunt o fetişistă(râde). Ar fi un stilou – colecţionez stilouri – , o călimară – în fond, fără ea, n-aş avea ce face cu stiloul -, şi un caiet. Iată, setul e complet. Poţi să mă laşi oricât oriunde dacă am cum să scriu (râde).

Care e cea mai dragă amintire pe care o aveţi legată de ciocolată?

În Catalunia, în Săptămâna Sfântă tradiţia e ca naşul să le dea cadoul copiilor o prăjitură specială de Paşte – mona – care e decorată cu figurine şi sculpturi din ciocolată. Cele mai frumoase amintiri despre ciocolată sunt pentru mine cele din copilările, când primeam prăjiturile cadou. În plus, erau mereu foarte frumoase, cu castele, diferite animăluţe. Şi erau făcute dintr-o ciocolată specială, neagră, care mă face mereu să asociez acest gust cu copilăria.

Aţi publicat prima carte când aveaţi 25 de ani. Cum v-aţi făcut curaj?

Am publicat-o tocmai pentru că eram aşa de tânără. De aici a venit curajul. Acum, dacă mă gândesc bine, n-ar fi trebuit s-o public (râde). Am făcut-o tocmai pentru că în acele momente îmi era teamă să arunc ce scrisesem.

Azi, cum faceţi să aruncaţi cu uşurinţă ceea ce nu vă place din ce aţi scris?

Presupune ceva sânge rece. E un lucru pe care îl înveţi: să renunţi la ce nu este bun.

Sunteţi şi scriitoare, şi mamă. Par două roluri foarte diferite şi ambele sunt solicitante. Ce vă dă energia să le faceţi pe amândouă?

Rezist pentru că amândouă sunt chestiuni de vocaţie. Sunt lucruri pe care vreau să le fac. N-am devenit mamă din întâmplare, ci am vrut să devin. Sunt mama a trei copii şi n-au apărut în grădina casei mele, ci am făcut trei copii pentru că mi-am dorit asta. Aş fi fost o femeie nefericită dacă n-aş fi avut copii. În acelaşi timp, aş fi fost o femeie nefericită dacă n-aş fi putut scrie. Aşa că a trebuit să găsesc calea pentru a le face pe amândouă. Uneori, a fost greu. Acum e puţin mai uşor, fiindcă cei mici au mai crescut – deşi, aş spune, că tot dificil e, în viitor va fi mai bine (râde). Plăteşti un preţ – asta e limpede.

Copiii vă citesc cărţile?

Da, citesc mult şi mă citesc şi pe mine. Citesc mai ales cărţile pe care le scriu pentru copii, fac parte din grupul primilor mei cititori. Şi-mi spun lucruri pe care nu mi le-ar spune nimeni, de multe ori implacabile (râde).

Aţi lansat şi un blog, „La Tormenta en un vaso“, pe care îl coordonaţi, unde scriitorii recomandă cărţi dragi cititorilor, dar fără să facă critică negativă. E un răspuns la scriitura de presă culturală?

Nu. E o formă de a ne adresa cititorilor într-un mod amabil. Sunt peste 50 de colaboratori pe blog, iar 95% din cei care scriu sunt scriitori, restul fiind profesori. Scopul a fost să recomandăm lecturi cititorilor şi nu să le spunem: „Nu citiţi cartea asta, e proastă“. Voiam să recomandăm câte o lectură pe zi într-o cheie pozitivă – sigur,  marcând, lucruri care ar merita îmbunătăţite – dar ideea e ca tu ca cititor să găseşti pe acest blog recomandări de lectură de la alţi cititori care sunt profesionişti, în sensul că şi trăiesc din scris.

* Interviu apărut în Adevărul de Weekend, pe 16 aprilie 2016

Comments

    Leave a Reply