Numele sctiitorului portughez José Luís Peixoto este legat de cel al celui mai cunoscut și citit compatriot al său, scriitorul José Saramago. Nu doar că Saramago i-a fost mentor, dar faptul că, în 2001, primul său roman a fost recompensat cu premiul care poartă numele marelui scriitor avea să-i schimbe total destinul.
„Viața mea s-a schimbat radical după ce l-am cunoscut pe José Saramago. E foarte greu să-mi imaginez povestea vieții mele în afara prezenței lui. Romanul aceasta este dovada recunoștinței pe care i-o port. În același timp, este o reflecție asupra influenței literare, asupra paternității, o temă foarte prezentă în cărțile mele. Și, bineînțeles, asupra scrisului. Scrisul este viața.”, declara José Luís Peixoto într-un interviu pentru El Cultural.
Acum, Peixoto lansează romanul Autobiografia, inspirat din relația autorului cu Saramago și publicat la 10 ani de la dispariția acestuia. Ediția în limba română apare în colecția Anansi. World Fiction de la Editura Pandora M.
Autobiografia împletește realitatea cu ficțiunea într-un joc al oglinzilor ce-i pune față-n față pe cei doi mari scriitori.
În Lisabona anilor ’90, drumul unui tânăr scriitor aflat în plină criză existențială – similară celei pe care a trăit-o Peixoto însuși – se intersectează cu cel al unui mare scriitor mai vârstnic: José Saramago. Din relația celor doi se naște această poveste, în care granițele dintre ficțiune și autobiografie se diluează până la dispariție. José Luís Peixoto explorează în acest joc de oglinzi absolut unic creația literară și frontiera translucidă dintre viață și literatură. În același timp, își sondează propriile obsesii într-o proză plină de detalii și de lirism ce a marcat literatura contemporană portugheză.
Îmi amintesc discuția pe care am avut-o cu Peixoto în 2009. Participase la Festivalul Internaţional de Literatură (28-30 noiembrie), după care urma să plece în Brazilia. Venise să-şi promoveze romanul de debut, Nici o privire (traducere de Clarisa Lima, Editura Polirom).
Stătea într-un fotoliu de pluş în holul hotelului. Era aplecat de parcă n-ar fi vrut să ocupe prea mult spaţiu, într-un tricou negru de pe care rînjea figura unui diavol roşu cauciucat. Fără cei şase cercei urcînd ca o salbă de gîndaci pe o ureche, piercing-ul din sprînceană şi braţele tatuate, n-ar arătat ca un star excentric, ca „noul Saramago”, cum îl numesc criticii portughezi.
Din fotoliu, vorbea despre ce-l definea. O facea cu religiozitate, de parcă o forţă ascunsă l-ar fi ţinut locului, într-o engleză care lăbărţează consoanele în căutarea „ş”-urilor şi a confortului de accent portughez. Iată cum arată lumea lui Peixoto în cinci cuvinte-cheie.
● Singurătatea. „Am o problemă cu singurătatea. Îmi place să fiu de unul singur, să fiu eu, dar nu-mi place prea mult să stau singur. Mă simt bine într-un loc fără oameni timp de cîteva ore sau chiar zile, dar trebuie să am siguranţa că există totuşi cineva. Cineva dincolo de asta sau după asta. Sînt mai multe definiţii pentru singurătate, pe care fiecare le stăpîneşte şi verbalizează de-a lungul vieţii în forme diferite. Săptămîna trecută am fost în Canada, apoi în Uruguay şi urmează să mă duc în Brazilia. Asta e o formă de singurătate, fiindcă astfel totul în jur se schimbă, cu excepţia ta. Dar poţi sta în mijlocul unui stadion şi să fii singur. Asta e, de fapt, singura formă reală de singurătate. Şi cea mai dureroasă.”
● Moartea. „Nu m-am gîndit vreodată să mă sinucid. Dar să mă nasc şi să cresc într-un sat din sudul Portugaliei ” în Alentejo, o regiune agrară foarte săracă şi secetoasă, care m-a inspirat pentru crearea spaţiului din Nici o privire ” m-a influenţat. Plecasem de la 18 ani de acolo, locuiam deja în Lisabona şi am scris romanul cu dor de Alentejo. Aici, rata de sinucideri e una dintre cele mai ridicate din Europa. Iar cei care se sinucid sînt mai ales bătrînii. O fac pentru că există credinţa în demnitate şi o fac atunci cînd încep să piardă autonomia asupra propriului trup. Pe mulţi dintre ei îi cunoşteam şi cu toate astea au rămas un mister. Mă gîndeam: există o persoană pe care o cunoşti, cu care te obişnuieşti şi despre care descoperi într-o zi că era mai mult decît ce ai văzut tu vreodată.
Am văzut oameni murind. Unii obişnuiau să ia otrava pentru gîndaci pe care o foloseau în agricultură. Dura ceva timp pînă se termina. Şi era foarte dureros. Pentru mine, sinuciderea e o realitate. În comunităţile mici ai o conştiinţă mai mare a morţii decît în oraşe. Cu Nici o privire am încercat să am o perspectivă umană şi individuală asupra regiunii, fiindcă cei care au portretizat-o înaintea mea au descris-o într-o cheie realistă, referindu-se la greutăţile muncii. N-am vrut să dau şi numele regiunii în roman şi nici coordonatele geografice, fiindcă la 23 de ani aveam ambiţia ” naivă, poate, dar de care sînt mîndru ” de a scrie o poveste universală.
Astăzi moartea e mult mai ignorată decît sexul. Oamenii nu vor să vorbească despre ea, nu e o temă agreată. Însă mereu trebuie să ne confruntăm cu ea: moartea părinţilor noştri, moartea noastră. Şi cu cît sîntem mai conştienţi de moarte, cu atît sîntem mai pregătiţi pentru ea.”
● Diavolul. „În roman e un element cu care vreau să ridic o problemă asupra rolului Bisericii Catolice în societatea portugheză. Dar şi ceva metaforic. Diavolul e doar un nume, o convenţie. Personajul nu face nimic care să-l facă să fie diavolul. E provocator, lansează tentaţii, dar e uman în tot ce face, nu e o figură transcendentală, magică. Reprezintă Tentaţia. Cel care le arată oamenilor cealaltă faţă a lucrurilor. Dacă n-ar veni el din cînd în cînd să le arate şi alte posibilităţi şi să le strecoare îndoiala în spirite, vieţile lor ar pluti cu calm…”
● Cartea. „Lucrez la un nou roman care este, la fel ca Nici o privire, foarte ambiţios. Ca să vedeţi cît de ambiţios e vă spun titlul: Carte. Vreau să-l termin de scris la Bucureşti, plănuiesc să mă întorc aici pentru asta. La Lisabona apar mereu lucruri de făcut, aici aş putea fi mai centrat pe muncă. Plus că mi-a plăcut Bucureştiul la nebunie. Iar unul dintre lucrurile importante din roman ţine de problema emigrării portughezilor înspre Franţa în anii ’60. M-am gîndit că fiind în Bucureşti, aş putea recrea mai bine experienţa acelor oameni care au ajuns într-o ţară în care nu cunoşteau limba, o ţară care era total diferită. Pentru mine, să vin azi la Bucureşti este mai uşor. Mă pot adapta, înţeleg limba şi lucrurile mult mai bine decît emigranţii care erau puţin educaţi şi veneau dintr-o ţară cu 30 de ani în urma Franţei, care fusese izolată aproape jumătate de veac din cauza unei dictaturi.”
● Muzica. „Să mă întrebi de muzică e mai intim decît să mă întrebi de mama. E ceva foarte personal. Şi, în general, nimănui nu-i place ce ascult. O piesă pentru oricînd? Mi-e greu. Mai bine o piesă pentru astăzi:„You are my sister“, Antony and the Johnsons. Aşa mi-aş dori să-mi fie ziua.
José Luís Peixoto s-a născut în 1974, într-un sat din sudul Portugaliei, în regiunea numită Alentejo. Este licențiat în limbi și literaturi germanice al Universidade Nova de Lisboa. Înainte de a se dedica scrisului, a predat timp de un an. A scris poezie, proză, teatru și critică literară. A primit premiul Jovens Criadores (Tineri creatori) în 1997, 1998 și 2000. În 2001, primul său roman, Nici o privire, a primit Premiul José Saramago. Au urmat alte două romane, Uma Casa na Escuridão (2002) și Cimitirul pianelor (2006). În 2003, într-un proiect fără precedent, Peixoto și-a unit forțele cu membrii formației Moonspell, lansând, în același timp, un album și un mic roman fantastic. A mai publicat romanele Livro (2010) și Galveias (2014). Autobiografia este cel mai recent roman al său.
*Interviu publicat în Dilema Veche
No Comments