E în cinematografe “Perfect sănătos”, cel mai recent film al regizoarei Anca Damian. Multipremiată internațional, și cunoscută mai ales pentru filmul de animație “Crulic”, Anca Damian spune cu “Perfect sănătos” o poveste care pornește de la o întâmplare reală – pierderea propriului tată. E cu justiție, viață și moarte, într-un demers interiorizat și interiorizant, care îi are în distribuție pe Anghel Damian, Vlad Ivanov, Cristina Florea și Olimpia Melinte.
Scenariul e făcut în colaborare cu Lia Bugnar, iar imaginea e a lui Oleg Mutu.
Anghel Damian, fiul regizoarei, în rolul principal, oferă o expriență de-a dreptul Alain Delon-ish – și-o să vă placă mult asta.
Anca Damian mărturisește că, structural, e mai degrabă barocă și că una dintre cele mai mari provocări ale filmului “Perfect sănătos” a fost tocmai asta: să se mențină într-o oarecare austeritate, mai ales că-n animație își perimite să facă orice. Acum lucrează la un proiect care reunește profesioniști din cel puțin trei țări.
Puteți vedea filmul “Perfect sănătos” în cinema zilele astea, programul complet îl găsiți aici.
Mai jos, dialogul cu regizoarea Anca Damian.
***
Să ne gândim și la “Crulic”, să ne gândim și la “Perfect sănătos”. Ai spune că există un filon justițiar în filmele tale?
Povestea mea e strâns legată de adevărul fiecăruia și de justiția vieții fiindcă am crescut cu un tată judecător. Avea un mod de gândire în alb și negru. Totuși, până și pentru el – vedea că oameni pe care îi divorța, se împăcau apoi, de exemplu -, acest alb și negru a ajuns să capete o relativitate. Justiția nu reprezintă nici în cazul lui Crulic, și nici de această dată, în filmul “Perfect sănătos” – adevărul. Este ceva necesar, dar nu rezolvă problemele. În “Perfect sănătos”, personajul are această nevoie să știe. Și își dă seama că în afară de căutarea criminalului, de fapt adevărul lui, personal, este cel important de găsit.
“Crulic a continuat să trăiască, i s-a dăruit o viață post-mortem cât a rulat filmul”
Practic, filmul “Perfect sănătos” a pornit de la pierderea tatălui tău, de la realitate.
S-a întâmplat în familia mea, da, pornind de la secveța căderii pe scări. Dar, pe urmă, am avut ideea de a construi personajele și de a schimba relația dintre un tată și o fiică, cu cea din film – dintre tată și fiu, care se privesc în oglindă și se caută în spirală. Și ideea de a le alătura celor doi personaje feminine, cu partiturile excelente ale Cristinei Florea și Olimpiei Melinte. Ele sunt cele care țes în spatele personajelor masculine o legătură mai puternică cu viața, cu maternitatea și cu emoționalul. Pentru că, în sensibilitatea lor, femeile sunt mai puternice decât personajele masculine, fragilizate de orgoliu și de căutările de sine.

Alături de fiul său, Anghel Damian, pe platoul de filmare la „Perfect sănătos”
Credit foto: Silviu Gheție
De confruntarea cu justiția cum te-ai lovit în mod direct?
În cazul lui Crulic, erau foarte multe persoane tinere, și femei, angajate în proces. Procuroarea, avocata erau până în 30 de ani. Din frica de a nu supăra, sau de a nu-și opri promovarea, au făcut mici judecăți și toate au contribuit la situația kafkiană din care Crulic nu a mai avut nicio ieșire. Societatea, prin manevere punctuale, prin acțiunile unor persoane, practic a acționat ca un bloc, nu i-a mai dat nicio șansă. Crulic a ales să nu trăiască fără adevărul lui și a mers până la capăt. Justiția face parte dintr-o mecanincă a societății care încearcă să găsească soluții. Dar, de fapt, ce lipsește este stimularea dezvoltării individuale. Aici cred că intervine scopul artei. Nu schimbă lumea filmele, însă, într-un fel, cel puțin în cazul lui Crulic, a avut loc o conștientizare, au fost niște trageri la răspundere, chiar dacă târzii, iar Crulic a continuat să trăiască, i s-a dăruit o viață post-mortem cât a rulat filmul. Ne-am născut să devenim mai buni. Finalitatea aici trebuie căutată: tot ce ni se întâmplă să fie o sursă pentru a evolua.
“L-am distribuit pe fiul meu în film pentru că îmi doream pe cineva care să mă joace pe mine”
Dar dacă la “Crulic” te apropiai de un caz întâmplat în realitate, dar la distanță, acum, cu “Perfect sănătos” te apropii de ce ai trăit tu în mod direct, personal. Cum a fost relația pe platou cu fiul tău, Anghel Damian care interpretează rolul principal? Mă gândesc că dincolo de încărcătura emoțională personală, precis un regizor trebuie să îi mai și spună ce să facă unui actor, nu?
Adevărat. (Râde) Am avut, cât Anghel era mic, o relație absolut fuzională. Faptul că l-am distribuit în film a fost pentru că îmi doream pe cineva care să mă joace pe mine. Într-o variantă masculină. Fiind multe lucruri personale – pentru că și el a trăit moartea bunicului -, avea o părere despre cum ar fi lucrurile și era convins că și versiunea lui e autorizată. Dar mie de asta îmi și place: pentru că niciun film nu-l faci singur. Doar Charlie Chaplin făcea filme singur. Și vin actorii cu personalitatea lor, adaugă. Mă fascinează când se depășește un nivel pentru că fiecare și-a uitat ego-ul și s-a pus în slujba filmului cu umilință.
“Viața are întotdeauna dreptate, orice-ar fi”
Au fost și momente mai dificile?
Anghel a avut de făcut câteva cascadorii, cu rostogolirea pe scări. Nu putea să nu facă el scena, așa că a învățat împreună cu cascadori cum să cadă ca să nu se rănească. Apoi, dezvoltarea relației cu mama vitregă, fiindcă pentru mine era una dintre cheile filmului, trebuia să fie o absurdă atracție și o respingere în agelași timp față de ea, irațională. Dar personalitatea lui Anghel, devotamentul, modalitatea de a lucra și seriozitatea lui au fost extraordinare. Când am filmat, avea 24 de ani.
Care ar fi una dintre cele mai importante lecții pe care ai învățat-o de la viață?
Că viața are dreptate, orice-ar fi. Și că, odată cu fiecare lucru care se întâmplă, trebuie să înveți să adaugi la iubire. În film, iubirea e tot timpul acolo, cu moartea, se țin de mână.
“În sensibilitatea lor, femeile sunt mai puternice decât personajele masculine, fragilizate de orgoliu și de căutările de sine.”
Întorcându-ne puțin la povestea reală, ce te-a motivat să-ți dorești să o spui pentru publicul larg?
Universul meu regizoral a fost mereu cosmopolit, aceasta poveste este ca o întoarcere la origini. Sunt momente în care ies din realitatea pe care o trăiesc, ies chiar din pielea mea ca persoană și văd situația. Iar situația conține niște elemente care mă ajută să înțeleg mai mult, să capăt un sens al trecerii noastre prin viată. Există câteva teme care se repetă obsesiv: identitatea și relația vieții cu moartea. Nu neapărat moartea în sine – pentru că moartea e finită – cât modul cum ne raportăm și cum trăim moartea și pierderea cuiva, absența cuiva și cum ne organizăm viața știind că vom muri. Un personaj care merge la medic și e perfect sănătos nu poate să moară. Și totuși, iată, că viața ne arată că trebuie trăită cu conștiința că poate sunt ultimele zile.
Și dacă la animație procesul e și mai lung, ceea ce mă ajută, la film, durata de o lună, intensitatea și scurtimea perioadei nu e neapărat în folosul tău de a dezvolta. Eu cred totuși într-un proces, că e nevoie de mai mult timp.
“Am început să fac filmele pe care mi le-am dorit abia după ce a crescut Anghel”
Suspansul din film fost greu de condus?
Există o așteptare, știu asta. Și poate că cei care se uită la film, spun că e frustrant să nu afli cine e criminalul. Dar așa e în viață. Finalitatea pentru mine era căutarea personajului, și faptul că el trebuie să-și găsească o formulă de a trăi fără această informație. Viața nu e o concluzie.
Îți iei pauze între proiecte?
Nu, merg la următorul. Am început să fac filmele pe care mi le-am dorit abia după ce a crescut Anghel. Pentru că până el a avut 13, 14 ani, mintea mea era ocupată, îmi alegeam proiecte mai scurte, care să-mi permită să stau pe lângă el. Așa că am sentimentul că trebuie să recuperez. Și să îmi înving niște frici.
Poți să-mi dai niște exemple de astfel de frici?
Frica de a ieși din cutie, de a fi diferit, frica de a rămâne singur. Fiind Berbec, oricum am individualismul undeva în sânge. Nu pot să spun că am făcut vreodată parte dintr-un grup. Dar e greu să îți asumi că ești diferit. Eu nu renunț niciodată. Era un desen animat despre cum sunt Berbecii. Un berbec se pune pe șina de tren și așteaptă trenul și trenul îl aruncă în șant, și de-acolo din șanț, smotocit așa, se întoarce și iar se pune pe șina de tren. Consider întotdeauna că o piedică e făcută să te întărească, și că dacă nu reușești să o depășești, înseamnă că nu ai lucrat suficient.
Dacă ar fi să alegi un verb care să vorbească despre a face film, ce ai alege?
A spune. Țin minte cum povestea monteurul lui Coppola, Walter Murch, când a venit în România: cinematograful e un amplficicator, amplifică ce e în capul tău.
No Comments