Bridget Jones-uri culturale

Martorul „Henry James”

15 februarie 2019

David Lodge îi aducea un omagiu în Autorul, la rampă!. Acum, Colm Toibin (unul dintre cei mai bine cotați scriitori irlandezi ai momentului, nominalizat la Booker Prize în 2004, activ în publicații precum „Guardian”, „Times Literary Supplement” sau „Sunday Independent”) vine cu o replică excentrică (doar în idee, rezultatul și demersul sînt cum nu se poate mai clasice) și insolentă: romanul Maestrul (Editura Polirom, 2007, traducere din limba engleză și note de Magda Teodorescu).

Ambele volume – al lui Lodge și, respectiv, al lui Toibin – au ca punct de pornire același episod din viața (și opera) lui Henry James: insuccesul piesei Guy Domville. Decăderea de după glorie. Și, ca un pansament psihologic, introspectiv, ele urmăresc renașterea forței creatoare din spiritul secătuit de eșec.

În (parte)ficțiunea Maestrul (irlandezul folosește biografii și mărturii consacrate și își asumă „condimentarea” textului cu expresii jamesiene), Henry James este „forma” în care se toarnă, pe rînd, imaginatele gînduri proprii, gîndurile intermediate de ceilalți, gîndurile și acțiunile celorlalți, pentru ca scriitorul să devină nu doar personaj în carne și oase, ci mai ales… om. Așadar, o perspectivă profund umană (cum era de așteptat) propune romanul lui Colm Toibin, în care toate personajele secundare pun umărul la conturarea universului personal al slăbiciunii și forței omenești. Henry James dezbracă hainele glorificării și devine un autor vulnerabil care socializează forțat, cu timiditate și scepticism, care își ascunde rușinat obrazul în plină dezbatere literară, care tînjește după solitudine ca unică formă de protecție și își dorește din răsputeri o revenire în forță.

Personaj și spectator al propriei vieți

Cu mintea schimonosită de framîntări asupra propriei existențe creatoare, Henry James e astfel personaj și spectator al propriei vieți. Se lăfăie în postura unui martor subiectiv, căruia nu-i scapă misterul, taina, secretul microuniversului, asemenea personajelor zămislite din fantezia sa. Fiecare aspect, social, exterior ori meditativ, interior se transformă în prilej de analiză diafană, avînd ca rezultat întrebări retorice abia ivite și pilde insinua(n)te. Din experiența eșecului, se deschid în permanență noi receptori, iar personajul acumulează, memorează și captează totul cu cea mai rafinată sete de cunoaștere. În această continuitate graduală stă farmecul romanului Maestrul. Și în perseverență: Toibin ține în frîu construcția, creînd „atmosfera” introspectivă pas cu pas, prin acumulare. Cu toate acestea, trebuie să recunosc, deși clasic-reușit, într-un fel ingenios de cumpătat, romanului îi lipsește „vina”, exaltarea aceea „greșită” care face să-ți tresalte stomacul atunci cînd citesti…

*Articol publicat în numărul 123 al Suplimentului de cultură

Comments

    Leave a Reply