Bridget Jones-uri culturale

Nopțile Japoniei

1 februarie 2019

Love-ho-ul în care se petrece o parte din acțiunea acestui roman se numește, deloc întîmplător, „Alphaville”. De altfel, Haruki Murakami e cunoscut pentru trimiterile europene ale scrierilor sale: filmul cu același nume, din 1965, al lui Jean-Luc Godard este cronica în imagini a unei lumi distopice, ascunsă în carcasa uneia contemporane și, teoretic, normale.

Cu anormalitatea și fantasticul lucrează și scriitorul japonez. Dar dintr-o perspectivă… multimedia. În noapte strecoară fiori de îndoială și ochi iscoditori asemeni unei camere de vederi – pe post de narator-observator –, în fiecare dintre realitățile celor cinci personaje din roman – dacă nu chiar în realitatea cititorului. Și confruntă timpul lui acum cu un timp trecut, trepidația cu lentoarea, ceasul civilizației cu cel al destinului.

Roman citadin, În noapte (Editura Polirom, 2007, traducere din limba japoneză și note de Iuliana Oprina) păstrează aceeași amprentă a fantasticului de la care japonezul nu face rabat în niciuna dintre scrierile sale. Doar că acum realitatea în care ne plasează scriitorul e una urbană. Ce avem în fața ochilor? O noapte – cu valoare de simbol – dintre cele multe și efervescente ale orașului Tokyo. În întunericul acesta nutritiv își trăiesc secundele, minutele și orele indivizi ale căror vieți sînt marcate de traume soft: un cîntăreț de jazz indecis, o frumoasă tînără mereu adormită, o intelectuală temătoare, o prostituată hăituită de „gangsteri” chinezi, un salariat corporatist, a cărui viață se reduce la munca obsesivă și rare – totuși concentrate – răbufniri comportamentale.

Ca într-un show multimedia, simțim în pagină răceală metalică a unei camere de luat vederi ce surprinde mișcările personajelor și le „expune” apoi pe un ecran imens, spre desfătarea curioasă a privitorului-cititor. În fapt, viața acestor oameni care bintuie nopțile Japoniei prin lanțuri de fast-food sau love-ho-uri (spații destinate amorurilor de-o noapte, în deplin anonimat) se desfășoară în pauze. Pauzele de la vorbă și faptă, care permit liniștii întunecate să gîtuie realitatea aceea și să ne provoace să descoperim o alta. Timpul se scurge molcom, dar plin, alune-cînd printre simulacrele unei lumi despre care nu știm decît că ne este prea aproape. Teama de a ne pierde conturul în existența cosmopolită, hiperdezvoltata și eliberarea care se petrece sub vraja nopții îl fac pe Murakami să expună cu precauție și suficientă metaforă ideea că s-ar putea să nu fim chiar ceea ce sîntem.

„Silueta lui Eri Asai se distorsoneaza, tremurînd ușor. Își dă seama că se întîmplă ceva bizar cu corpul ei și își întoarce capul, uitindu-se împrejur. Își ridică privirea spre tavan, și-o coboară în pămînt, apoi se uită cum îi tremură mîinile. Vede cum silueta ei își pierde claritatea. Pe chip îi apare o expresie neliniștită. Ce naiba se întîmplă? Țiuitul iritant de fundal se întețește. Undeva, pe un deal din depărtare, vîntul începe să bată din nou cu putere, zgiltiind punctul de contact al circuitului care leagă cele două lumi, încercînd să distrugă conturul lui Eri. Semnificația corpului ei fizic se erodează.” – Haruki Murakami, În noapte

*Articolul apărut în numărul 129 al Suplimentului de Cultură

 

Comments

    Leave a Reply