Fiindcă e Ajunul Crăciunului, mi-am amintit de un interviu pe care l-am făcut acum șapte ani cu regretatul actor Radu Beligan și-am zis că merită recitit. Radu Beligan povestește despre cum își petrecea Crăciunul, despre copilărie, imaginile sale cu mama și mersul cu Plugușorul, dar și despre cum înainte de ’89, Crăciunul era o sărbătoare pe care comuniștii nu reușiseră să o confiște. Adaugă și un strop de actualitate, cu un mesaj la fel de valabil și azi: „Dacă aș fi Moș Crăciun, aș aduce pace în războiul româno-român”, spunea, nu fără o urmă de ironie, Radu Beligan.
Să avem sărbători cu liniște. Și să ne întoarcem cu gândul către cei dragi, care sunt și care nu mai sunt.
***
Crăciunul în Beligania cum e? Păstraţi tradiţia mesei de Ajun?
Mă siliţi să vă răspund printr-o mare banalitate. Crăciunul a avut întotdeauna pentru mine o semnificaţie specială. Îmi amintesc cum, copil fiind, îmi plăcea să stau în bucătărie, cu mama, şi să privesc cum din mânile ei ies, ca prin minune, bucate minunate. Nimeni nu mai ştie să facă aşa ceva în ziua de azi. Sărmăluţe moldoveneşti din piept de gâscă, mici cât buricul degetului, ori cozonaci pufoşi care înfloreau deasupra tăvii, încă o dată cât înălţimea ei. Mama urma cu stricteţe reţeta consacrată de Păstorel Teodoreanu; era o artistă în fabricarea cozonacilor. Sunt în stare să evoc şi acum parfumul lor care a rămas în memoria mea afectivă ca un semn al intrării într-o zonă de pace şi fericire. Înaintând în vârstă, am adoptat mentalitatea Maricăi, soţia mea, care era împotriva sărbătorilor oficiale. Trebuie să te bucuri atunci când simţi tu, nu atunci când îţi dictează calendarul. Dar de Crăciun făceam întotdeauna excepţie, pentru că aveam patru copii şi, în definitiv, Crăciunul este sărbătoarea copilăriei. Şi acum, în seara de Ajun ne strângem toţi în jurul bradului, să vedem ce ne-a adus Moşul. Raluca, fiica mea cea mai mică ne ţine loc de mamă şi sunt sigur că Marica, de acolo de Sus, de unde e, ne priveşte şi se bucură împreună cu noi.
Sunt în stare să evoc şi acum parfumul cozonacilor făcuți de mama care a rămas în memoria mea afectivă ca un semn al intrării într-o zonă de pace şi fericire.
Cine împodobeşte bradul?
Nepoţica mea, Andreea. Are un extraordinar simţ estetic pentru cei zece ani ai ei şi noi nu îi contrazicem niciodată hotărârile decorative.
Ca bunic, i-aţi învăţat pe nepoţi tradiţiile sau colinde?
Spre ruşinea mea, recunosc că nu. Copiii din ziua de azi nu cunosc decât „tradiţiile” lansate de internet, iar eu, ca dependent de computer, aş fi ultimul care ar putea să le reproşeze ceva.
Care a fost cel mai frumos cor de colindători pe care l-aţi primit?
Primesc colindători cu mare plăcere. Îmi sunt dragi copiii şi sunt foarte fericit când am prilejul să fac o bucurie unui copil. Anul trecut eram în turneu în Moldova, în preajma sărbătorilor, şi la Bacău, pe scenă, după spectacol, m-a colidat o şcoală întreagă.
Un Crăciun când m-am dus cu colindul împreună cu fratele meu şi cu alţi doi băieţi cam de aceeaşi vârstă cu noi. Aveam vreo şase ani pe atunci. Fratele meu mai mare ţinea buhaiul, iar noi recitam Pluguşorul. Din nefericire, am trecut frontiera în satul vecin, ai cărui locuitori nu s-au simţit foarte onoraţi de prezenţa noastră, prin urmare ne-au tras o chelfăneală zdravănă şi ne-a confiscat şi buhaiul.
Ce chip avea Moş Crăciun în copilărie?
Din nefericire, reuşeam să recunosc imediat vecinul sau unchiul ascuns de o barbă falsă, care se străduia să mă convingă că el e Moşul.
Care e primul Crăciun pe care vi-l amintiţi?
Un Crăciun când m-am dus cu colindul împreună cu fratele meu şi cu alţi doi băieţi cam de aceeaşi vârstă cu noi. Aveam vreo şase ani pe atunci. Fratele meu mai mare ţinea buhaiul, iar noi recitam Pluguşorul. Din nefericire, am trecut frontiera în satul vecin, ai cărui locuitori nu s-au simţit foarte onoraţi de prezenţa noastră, prin urmare ne-au tras o chelfăneală zdravănă şi ne-a confiscat şi buhaiul. Ne-am întors acasă plângând.
Dacă ar fi să puteţi să-i readuceţi lângă dumneavoastră pe unii dintre cei pe care îi iubiţi, dar care nu mai sunt astăzi, la cine v-aţi gândi?
Sunt o fire pragmatică. Nu îmi plac întrebările care încep cu „dacă”. Ar fi prea lungă lista celor pe care aş vrea să-i readuc înapoi, „dacă”…
Înainte de ’89, Crăciunul era o sărbătoare pe care regimul comunist nu reuşise să o confişte.
Ce vă întristează?
Mă întristează că părinţii mei, cei cărora le datorez totul, nu au avut în viaţă bucuriile cu care am fost eu copleşit.
Cum arăta Crăciunul înainte de ‘89?
Acum străzile sunt pline de luminiţe, oamenii dau năvală în magazine. Spiritul Crăciunului e ceva care nu ţine de luminiţele de pe stradă. E drept, contează şi ele şi acum nu ne-am mai putea închipui Crăciunul fără, dar nu pot să spun că înainte de ’89 mă simţeam mai trist sau mai sărac în apropierea Crăciunului. Era o sărbătoare pe care regimul comunist nu reuşise să o confişte. Nu era abundenţa de zorzoane cu care ne-am obişnuit în ultimii ani, dar sentimentul era acelaşi, dacă nu, chiar mai profund. Oamenii erau fericiţi să sărbătorească împreună cu familiile lor. Restul e lumină fără sentiment.
„Dacă aş fi Moş Crăciun, aş aduce pacea în războiul româno-român”
E altfel Crăciunul pe care l-aţi trăit la treizeci de ani, faţă de cel de la şaizeci sau de cel de la nouăzeci de ani?
Mi se pare ciudată întrebarea. Bineînţeles că la treizeci de ani eram mai sărac decât acum. Dar, când eşti tânăr, poţi să fii fericit şi într-o garsonieră, şi cu un buget mai mic de sărbători. Tinereţea e în sine o sărbătoare, dar înţelegem asta când deja e prea târziu.
A existat un moment când aţi început să vă gândiţi că în acel an ar putea fi ultimul Crăciun?
Sunt treizeci de ani de când mă gândesc că s-ar putea să mă bucur de ultimul Crăciun. La vârsta mea, fiecare zi e un cadou ceresc.
Credeţi în Moş Crăciun? N-am crezut niciodată în Moş Crăciun. Moş Crăciun sunt eu.
Dacă aţi putea face o minune astăzi, la ce v-aţi gândi?
Minuni în vremea noastră nu cred a se mai fac, dar pentru că nu vreau să închei într-o notă pesimistă, „dacă” aş fi Moş Crăciun, aş aduce pacea în războiul româno-român.
Intreviu publicat inițial în cotidianul Adevărul, în 23 decembrie 2009.
