Bridget Jones-uri culturale

Religie și sex la FITS, și în mijlocul Europei

19 iunie 2016

Există ceva ce aparține doar teatrului. Și e mai fizic și decât muzica pe viu. Atunci când un spectacol e bun, comunicarea directă e-atât de aproape încât energia nu doar curge, ci se izbește-n tine, de la corp la corp. E adunată-n stropii aceia de salivă pe care-i vezi limpede ca prin cristal în aerul negru din jurul scenei – un actor tocmai își zice replica.

 

***

Am fost la Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu, FITS, un weekend. Weekendul de început. În timp real, fără drumuri și dormit, o sâmbătă.

Sâmbătă, 11 iunie.

În care am văzut două spectacole: Martiri, în regia lituanianului Oskaras Koršunovas și Lulu, a lui Silviu Purcărete.

Ce-a urmat a fost una dintre cele mai puternice întâmplări despre cum nu putem ști niciodată exact unde se termină teatrul și începe viața.

***

Bubuituri de rock înceacă sala Teatrului Radu Stanca din Sibiu. În fundal rulează proiecții de tablouri celebre ilustrând, angelic, diafan, pierdut, scene biblice. E o ruptură acolo, în suprapunerea, în succesiunea asta, e o rană. Una pe care n-am reușit niciodată s-o cauterizăm.

Martiri e un text contemporan, scris de Marius von Mayenburg, un reprezentant al noii dramaturigii germane. De altfel, colaborează din 1998 cu regizorul Thomas Ostermeier, la Teatrul Schaubühne din Berlin – un reper în termeni de direcție teatrală germană și europeană. Marius von Mayenburg e și cel care semnează traducerile – geniale – din Shakespeare pentru montările lui Ostermeier cu Hamlet (pe care poate l-ați văzut în Festivalul Național de Teatru la București) sau Richard al III-lea (carea-a fost, psihedelic, în aprilie la Festivalul Shakespeare de la Craiova).

Ca dramaturg, Marius von Mayenburg scrie acest Martiri, o piesă cu un conflict simplu, direct, și-n același timp, cel mai greu. Inadpatarea. Sprijinirea în religie. Credința că numai tu știi ce-i bine și ce-i rău. Căderea în fanatism. E povestea unui adolescent care-și face un sprijin în Biblie până-ntracolo încât aruncă-n aer toate relațiile umane care-l înconjoară, părinți, prieteni, profesori.

Regizorul Oskras Korsunovas

Regizorul Oskras Korsunovas

Regizorul lituanian Oskaras Koršunovas s-a potrivit cu Martiri. E cel care a pledat pentru teatru ca realitate a vieții de zi cu zi (are și propiul teatru – Oskaras Koršunovas Theatre, OKT). Cu un premiu European New Reality Prize, Koršunovas  e tipul de regizor care spune:

“Existența noastră e confortabilă și viitorul pare garantat. Dar, de fapt, viitorul este de găsit în fiecare dintre noi, nu în sloganuri politice și publicitare. Trebuie să rupem vălul care ascunde viața de noi, să facem ferfeniță existența noastră așa-zis sigură. A fi sigur poate fi foarte periculos.”

photo_small_1_25834478

În sala de la Teatrul Radu Stanca din Sibiu, continuă rock-ul. Singura persoană care i se opune adolescentului, cumva constructiv și-ncearcă să-l facă să vadă și-o altă latură, a lui Darwin, e profesoara de biologie. Interpretată de actrița Monika Vaičiulytė, o blondă silfidă, sigură pe ea, cu zulufi dulci, decolteu și atitudine convingătoare, e răstignită. Pe-un spalier cât să-ajungă aproape de reflectoare – cuiele se bat, în metafora asta, printre părul blond, asurzitor. Ea devine martir.

Câțiva kilometri  distanță și-n Fabrica de Cultură începe Lulu a lui Silviu Purcărete, o producție a Teatrului Național Radu Stanca din Sibiu.

Se joacă într-o hală industrială – FITS-ul și Sibiu arată și ele ca din Berlin –  o fostă fabrică. A fost transformată în spațiu cultural – cu trei scene – de-o sibiancă. A terminat arhitectura la Londra și Fabrica de Cultură (în care se joacă și Faust-ul și Metamorfozele lui Purcărete) e, de fapt, proiectul ei de licență.

13450920_10209883123455991_1437200217130917668_n

Îți simți spatele arcuit până la refuz pe băncile din lemn deschis la culoare, drepte, dar cu anvergură de jilțuri. Spațiul e amenajat sub formă de amfiteatru și-n mijloc, deasupra, aproape 20 de reflectoare, în linie, unele lângă altele, luminează scena. O masă e-n centru. Luminează chirurgical, ca într-o sală de operație. Lulu, spectacolul controversat al lui Silviu Purcărete, e montat prin 2007-2008 și încă se joacă cu casa închisă.

E povestea unei prostituate.

În prima parte, de-o comedie caragialescă, în a doua, direct în abis, ca o tragedie greacă. Și culorile și polifonia care-i ca o marcă a lui Purcărete – căci nu e doar despre ce ai parte direct, în planul doi, din depărtarea scenei se-aud strigăte fără chip, iar decorurile îți mișcă ochii într-un carnaval dureros. Și mai e actrița Ofelia Popii, atât de elastică, în propria goliciune.

Sibiu International Theatre Festival

E povestea unei femei care, orice-ar face, oricât ar fugi, nu poate să-și scape din propria natură. Sfâșește tot într-o răstignire. Cu măruntaiele spintecate de un client. Acel roșu plin care înțeapă, spre final, spectatorii.

 Și oare nu suntem toți aici, zbătându-ne în propria natură? Popoare, țări, eu, tu, noi?

***

Breaking news:

“50 de oameni au fost uciși, iar 53 sunt răniți, după un atac armat care a avut loc în noaptea de sâmbătă spre duminică într-un club de noapte gay din Orlando, în Florida.

 Duminică, 12 iunie. 

Cel mai sângeros atac din istoria SUA.

“Crimă înfiorătoare în Marea Britanie. O deputată și-a dat ultima suflare după ce a fost înjunghiată și împușcată de un bărbat ce susţinea iesirea din UE. Campania pentru referendum a fost suspendată.”

Vineri, 17 iunie.

***

 

Ar trebui să facem mai des din tearu o nevoie.

Și pentru noi, și pentru ceilalți de lângă noi.

Ca să ne-nțelegem, poate, mai bine, respirațiile.

Aici, la FITS și în mijlocul Europei.

 

Comments

    Leave a Reply