Romanele lungi (adica cele de peste patru sute cincizeci de pagini) sint „facute” ca sa fie citite si recitite si insala mai mereu prin invitatie. Sint deopotriva imbietoare si provocatoare pentru ca iti ofera complexitate, dar vor sa te dedici numai lor, sa-ti impui sa devii exclusivist, in ciuda tentatiei de a strecura alte carti in „pauze”. (Si, de aceea, tocmai ele merita efortul de a fi citite pe nerasuflate). Un roman lung e ca un om orb. Stie drumul pe care il are de urmat – fiindca asta ramine unicul lui obiectiv –, intuieste care sint obstacolele de care trebuie sa se fereasca si se fereste, dar inainteaza cu toate celelalte simturi perfect ascutite.
E si cazul romanului Asasinul orb (Editura Leda, traducere de Lidia Gradinaru, prefata de Florin Irimia) care intuieste 689 de pagini fara sa se „izbeasca” de nimic, din greseala. Sint fana Margaret Atwood – caci despre ea este vorba –, poate cea mai influenta scriitoare canadiana de literatura contemporana.
Acum ceva vreme povesteam, tot in „Supliment”, despre crezul ei (Scrisul porneste, spune Atwood, de la aceleasi intrebari pe care si le pune un om de stiinta: ce ar fi daca?; de ce?; cum functioneaza? Diferenta este ca acestea sint raportate la alte aspecte ale umanitatii, iar daca experimentele stiintifice trebuie multiplicate, cele literare trebuie sa ramina intr-un singur exemplar.) Si felul in care reuseste sa nu isi repete propria reteta, cu toate ca-i poti recunoaste „parfumul” cu ochii inchisi.
E printre putinele femei din literatura care s-au aventurat pe tarimuri fictionale supreme (SF), inserate in absurdul povestilor „pamintene” si in cartile careia chiar vezi ca tusele de feminism nu ocupa mai mult loc decit ar trebui s-o faca niste apropo-uri.
Roman in roman
Mi-e greu sa va povestesc „actiunea” Asasinului orb (se intinde totusi pe mai bine de 600 de pagini) – una dintre cartile de capatii ale canadiencei (ati mai putea incerca Povestea cameristei si Mireasa hotomana, iar in curind Femeia comestibila – reeditare –, Cat’s Eye) – si nici nu vreau s-o fac, pentru ca as prefera sa nimeriti cartea pe raft si legati la ochi. Ce trebuie sa stiti insa e ca va veti confrunta cu aceeasi imagine (a voastra, a personajelor), „sparta” in mai multe oglinzi, cu un roman in roman, avind drame precise si mult zgomot: al vietii, al disperarii si al mortii. Ca cele ce trebuie aflate sint strecurate intr-o carte imaginata despre alte tarimuri, asa cum si noi ne ascundem secretele, uneori si adevaratele masti, de ochii lumii – numai acolo le veti intui –, in timp ce viata isi urmeaza agale cursul, iar personajele ascund si se ascund, folosindu-se de replici memorabile pentru asta. „A fost tradare sau act de curaj? Ambele, poate. Nici unul nu implica premeditare: astfel de lucruri au loc intr-o clipa, cit ai clipi din ochi. Asta poate fi numai din cauza ca le-am repetat deja, iar si iar, in tacere si pe intuneric; intr-o asa tacere, intr-un asa intuneric, incit nici noi insine nu stim de ele. Orbi dar cu pas sigur, pasim inainte intr-un dans neuitat”, iata o „mostra” din gindurile personajului Iris (rostita in momentul in care decide sa nu-si ajute amantul). Si, cred, cindva, din gindurile noastre.
„In cursul plimbarilor mele mi-am intocmit in cap o harta a tuturor toaletelor usor accesibile din Port Ticonderoga (…) Toate ofera inscriptii (…) Cea mai buna secventa se afla in momentul de fata in cabina din mijloc. Prima propozitie e scrisa cu creionul, cu litere rotunjite ca cele din mormintele romane, gravate adinc in vopsea: Nu minca nimic ce nu esti pregatit sa ucizi. Apoi cu marker verde: Nu ucide ce nu esti pregatit sa maninci. Sub asta, cu pix: Nu ucide. Sub asta, cu marker purpuriu: Nu minca. Iar sub asta, ultimul cuvint la zi, cu litere negre groase: La dracu’ cu vegetarienii – „Toti zeii sint carnivori” – Laura Chase. Astfel, Laura continua sa traiasca.” – Margaret Atwood, Asasinul orb
*Articol publicat in Suplimentul de cultura
No Comments