denemebonusu.com | canlibahis11.com | bahis | betting site | kupon

Bridget Jones-uri culturale

Și n-a mai fost moarte

7 ianuarie 2020

De ce v-ati duce la librarie, premeditat, ca sa va cumparati o carte despre moarte? Chiar si facind abstractie de numele si renumele autorului (Jose Saramago are in palmares Premiul Nobel pentru literatura, iar Harold Bloom spune despre el ca e unul dintre putinii scriitori fundamentali inca in viata), subiectul (cam tabu) continua sa fie unul de care, daca am putea fugi, am face-o mincind pamintul. Si totusi, poate pentru ca…

…moartea nu e un subiect elitist, ci unul cit se poate de tragic, lumesc, omenesc. Pentru ca degaja acea fascinatie a lucrurilor obscure, de care te simti atras cu o curiozitate masochista. Poate pentru ca nu cred ca nu v-ati pus cel putin o data intrebarea: „Eu cum o sa mor?” si pentru ca, asa cum o spune Saramago insusi, trebuie sa ne gindim la moarte constienti, ca la un lucru interiorizat, ca la o alta „fiinta” pe care o purtam cu noi si inlauntrul nostru zi dupa zi.

Cartea despre care va vorbesc, Intermitentele mortii (Editura Polirom, 2007, traducere din limba portugheza de Georgiana Barbulescu), e tare ca o cafea neagra. Experienta lecturii nu poate fi aici, oricit v-ati stradui, una detasata, atentia nu se poate indrepta exclusiv catre continut si forma. E genul de experienta in care nu poti fi decit un cititor cu puteri slabite de reactie: oricit de originala povestea, oricit de lucide si expresive paragrafele, in mintea ta se cuibareste acea spaima a lui „a nu avea scapare”. Iar imaginatia iti e deportata intr-o lume in care anomaliile ce par salvare te sufoca prin irealul lor.

Moartea nu-si mai face treaba, nu mai omoara

Caci cartea lui Saramago – sa ne detasam numai pentru atit: e printre cele mai recente, a iesit pe piata internationala in 2005 si deja e accesibila cititorilor romani doi ani mai tirziu (ceea ce nu e un lucru de trecut cu vederea) – vorbeste, de fapt (si aparent), despre absenta mortii. E povestea unei comunitati (nenumite) in care moartea (da, unul dintre personaje) decide sa-si inceteze activitatea. Nu-si mai face treaba, exact ca un functionar revoltat din motive de sistem. In acest caz, nu mai omoara. Disperarea acestei stari de fapt se aduna intr-o alegorie cu accente filozofice si satirice: Saramago descrie, in frazele lui atit de personalizate, cum oamenii – de la filozofi la ciini – o iau razna in lipsa unui sfirsit.

Fiecare are propria varianta de salvare, unii trec granita pentru a aduce moartea batrinilor si bolnavilor din familie, altii spun istorii cu morala despre tainele batrinetii ori ale sacrificiului, filozofii lanseaza polemici despre „formele” mortii… Dar, in tot acest timp, toti oamenii penduleaza – la fel cum o fac si in prezenta ei – intre nevoia incredibila si trista de moarte si imposibilitatea de a se rupe de viata. Fie si cu teama (pentru ca, pe alocuri, cartea mai e si despre alegerile dureroase pe care le facem in timp ce respiram), cititi totusi cartea… „A doua zi nu a mai murit nimeni”. Asa incepe – si se termina – totul…

„Pina unde reuseste sa ajunga imaginatia mea, mai vad inca o alta moarte, cea suprema, Care, Aceea care va distruge universul, cea care intr-adevar merita numele de moarte, desi cind se intimpla asta nu va mai fi nimeni sa-l pronunte, restul despre care am vorbit pina acum nu sint decit amanunte infime, chestiuni nesemnificative, Prin urmare, moartea nu e unica, conchise inutil ucenicul filozof, Este exact ceea ce am obosit sa-ti tot explic, Cu alte cuvinte o moarte care e a noastra si-a suspendat activitatea. (…) Du-te si anunta pe toata lumea.” – Jose Saramago, Intermitentele mortii

*Articol publicat in Suplimentul de Cultura

Comments

    Leave a Reply