La doar 18 ani, Silvana Mihai a luat Premiul pentru cea mai bună actriță într-un rol principal la Festivalul de Teatru Ideo Ideis de la Alexandria, pentru rolul din Momo sau Strania poveste a hoților de timp și a copilului ce a înapoiat oamenilor timpul furat, unde l-a avut partener de scenă pe Alexandru Voicu, o producție a Atelierul de Teatru din Botoşani care-a intrat apoi în repertoriul Teatrului Excelsior din București.
Acum, Silvana Mihai are 24 și tocmai a devenit actriță angajată a Teatrului Mic, în noul directorat al lui Gelu Colceag. Face parte din ceea ce numim actori de nouă generație – deși, treaba asta devine mai mult de-atât, e pur și simplu de-adevărat o generație.
Silvana a jucat și-n scurtmetraje – Duminică dimineață (2014), în regia lui Bogdan Theodor Olteanu, Carne de iepure (2015), în regia lui Gabriel Achim, iar Camping with Ada (2016), în regia Inei Lerner Grevstad a fost în decembrie selectat și la Mumbai Shorts International Film Festival. Și fiindcă tot e pe ecrane, pe Silvana o mai puteți vedea și într-o secvență din 6,9 pe scara Richter, al lui Nae Caranfil. De curând, a luat și-un casting pentru un serial TV important.
Am văzut-o înainte de vacanța de iarnă în 9G la TNB, în Fetița soldat (detalii și program, aici), scrisă de Mihaela Michailov și regizată de Silvia Roman, o poveste despre iubire, despre singurătate, dar și despre condiționări sociale care se relevă prin relația dintre o nepoată și bunica ei. Se joacă în dublă distribuție: Cristina Juncu și Silvana Mihai, iar pe 4 februarie, e rândul Silvanei. În afară de vocea dintr-o înregistrare a Marianei Mihuț, scena e a lor total. Dacă aveți chef să vă jucați și s-aveți parte de-o experiență de teatru mai în profunzime, să căutați nuanțe, puteți să mergeți la ambele spectacole, să le vedeți pe-amândouă. Silvana sigur s-ar bucura, fiindcă ea și Cristina nu-s doar colege, ci și bune prietene.
Și, începând de azi, o s-o puteți vedea și în rolul Wendlei din Deșteptarea Primăverii. E cea mai recentă montare de la Teatrul Mic, se joacă în dublă distribuție până pe 29 ianuarie, apoi la final de februarie și în martie (rolul Wendla este interpretat și de Alina Rotaru) și aduce împreună pe scenă foarte mulți actori tineri și actori consacrați (detalii complete și programul aici), în regia lui Vlad Cristache, cu muzică originală compusă de Daniel Rocca și interpretată live de trupa FiRMA. Un spectacol hibrid, pe un text curajos chiar și pentru zilele astea, pe care și eu l-am trecut în program deja – în formulă de maraton, ca să văd ambele distribuții.
În dialog, Silvana Mihai e cum e și pe scenă: un pic duală, alunecă din gingășie în surpriză, directă, vie și arde.
***
Despre ce e pentru tine Fetița soldat?
Despre o fată care refuză să creadă în trecerea timpului și, în același timp, care crede în iubirea față de bunica ei. E foarte singură, cu multe frici pe care încearcă să le acopere așa că își crează un întreg univers. Am rezonat mult cu asta. Chiar când am început să repetăm pentru spectacol, m-am mutat din căminul UNATC-ului într-o garsonieră la Romană.
Și cum te-ai apropiat de rol?
Am stat așa, singură, în garsonieră și-am dat textul și mi-am imaginat, am făcut racorduri cu ce era în piesă. N-am fost crescută de bunici, n-am avut o relație cu bunica așa cum este cea din piesă. Și auzind povești de la colegii mei, întotdeauna am simțit că ar fi un handicap. Așa că, spre deosebire de celalaltă colegă, Cristina Juncu, care chiar a fost crescută de bunici – suntem în dublă distribuție – pentru mine rolul a înseamnat să găsesc cine este bunica. M-a ajutat foarte mult vocea doamnei Mariana Mihuț. În spectacol, totul e foarte intim. La început, când stau ascunsă încutia din decor și aud publicul cum intră în sală, uneori mă sperii și simt că nu pot să respir. Apoi, mi-e frică să nu adorm, pentru că încep să fac exerciții de respirație în așa fel încât să încerc să mă relaxez. Și-mi zic: Hei, sunt la mine acasă și totul e OK…”
Pentru mine rolul din Fetița soldat a înseamnat să găsesc cine e bunica.
Bunica ta a văzut Fetița soldat?
Da. Nu stă în București, a venit împreună cu părinții mei să vadă spectacolul. Și nu doar că s-a recunoscut în spectacol, ci, mai mult, chiar a crezut că este despre ea. Ia aceleași medicamente de durere de inima ca bunica din piesă, așa că ea a crezut că medicamentele nu sunt o simplă coincidență, ci ca spectacolul este chiar despre ea. Numai și numai despre ea.
Silvana Mihai în Fetița soldat Foto: Adi Bulboacă
Povesteai că ești foarte timidă și că, într-un fel, nu-ți explici până la capăt apropierea de actorie. S-a schimbat între timp?
Absolut deloc. (Râde) Am emoții foarte mari înainte de un spectacol. Sunt spectacole când mă pot concentra și reușesc să mă las liberă, să nu mă judec, să nu-mi zic chestii în cap. Și sunt spectacole când nu reușesc. Cu Fetița soldat sigur, pot să-mi spun că îmi găsesc un sprijin, un partener în soldăței, în peștele din decor, însă știu că sunt singură pe scenă. Actoria este, de fapt, o plăcere sadică.
O fotografie în avanpremieră din Deșteptarea primăverii, în regia lui Vlad Cristache Foto: Adi Bulboacă
Sunt spectacole când mă pot concentra și reușesc să mă las liberă, să nu mă judec, să nu-mi zic chestii în cap. Și sunt spectacole când nu reușesc.
Când ai știut că vrei să fii actriță?
Am făcut mate-info, cu gândul că asta înseamnă c-o să ajung cineva în viață. În realitate, nu-mi făcea plăcere. Când eram într-a noua, m-am dus la trupa de a Colegiului Național Mihai Eminescu din Botoșani, Atelierul de teatru, coordonata de Lenuș Theodora Moraru și Gelu Rîșca. Am început să fac spectacole cu ei, să merg prin țară, să cunosc oameni, să văd și alte spectacole. Încet, încet, când a venit în familie momentul să zic ce vreau să mă fac când o să fiu mare, ai mei mă tot băteau la cap. Și îmi alegeam tot felul de merserii, dar doar așa, de formă, ca să am ce să răspund. Dar îmi era greu să zic, chiar și în fața mea: actriță.
Știu că spuneai într-un interviu că la început a fost o mare presiune din partea părinților, nu prea își doreau să faci actorie.
Aproape m-au renegat. Trebuia să fiu fata deșteaptă care se face, să zicem, avocat. În 2011, m-am dus la Festivalul de Teatru Ideo Ideis, au venit și ei și m-au văzut în Momo sau Strania poveste a hoților de timp și a copilului ce a înapoiat oamenilor timpul furat. Aveam vreo 18 ani. Și se cam știa prin jur că părinții nu prea sunt de acord cu actoria mea. Ideo Ideis s-a terminat la final de august, luasem premiul pentru cea mai bună actriță în rol principal și deja eram acasă împreună cu ai mei și ne uitam la televizor la un reportaj despre festival când a apărut pe ecran Marius Manole – dădea un interviu. Reporterul l-a întrebat care a fost cea mai mare surpriză din festival. Și el a zis: “Această fată, Silvana din Botoșani”. După care s-a uitat în cameră: “Dragi părinți, lăsați-o să dea la actorie”. Mama a înghețat. Inițial, a fost un moment de felul lasă-că-vorbesc-eu-cu-el. Dar cumva știa… N-am apucat să-i mulțumesc lui Marius Manole și, iată, vreau s-o fac.
Îmi alegeam tot felul de merserii, dar doar așa, de formă, ca să am ce să răspund. Dar îmi era greu să zic, chiar și în fața mea: actriță.
Fetița Soldat se joacă la Sala Mică, în programul 9G la TNB Foto: Adi Bulboacă
Cum privești lucrurile acum?
Cred că ai mei erau pur și simplu speriați, mai ales că nu era nimeni din familie care să fi mers în zona artistică. Acum fratele meu e într-a doișpea și se pregătește să dea la Conservator. Dar, într-un fel, ei ne-au crescut așa. De mici mergeam săptămânal la teatru, aveam și două în Botoșani – vinerea la Teatrul Mihai Eminescu, duminica la Teatrul de Păpuși Vasilache. Îmi aduc aminte că prima dată când am luat păduchi, nu i-am luat de la grădiniță, ci de la teatru.
„O vreme, nici nu părea că stau în Capitală, făceam doar drumul școală-cămin, școală-cămin. Însă am luat lucrurile pas cu pas, nu m-am uitat la tot muntele.”
Ce imagine îți vine în minte când te gândești la momentele petrecute în teatrul din Botoșani?
Exista un tavan suspendat și mereu mă așezam sub el pentru că mă gândeam că o să cadă. Era un sentiment apasător, care, nu știu de ce, îmi și plăcea foarte mult. Mai târziu, pe la grădiniță, mai făceam serbări la Casa Sindicatelor. Era foarte ciudat pentru că eram atât de emoționată când ajungeam să-mi spun poezia că aproape plângeam de frică, în timp ce acasă îi înnebunisem pe ai mei, recitam toată ziua și știam întreaga serbare pe de rost.
Nu ți-a fost teamă că venind la București poate n-o să reușești?
Ba da. Și îmi e teamă tot timpul. O vreme, nici nu părea că stau în Capitală, făceam doar drumul școală-cămin, școală-cămin. Sau îmi făceam scheme în cap unde e Unirii, unde e Universitate și unde e teatrul.Însă am luat lucrurile pas cu pas, nu m-am uitat la tot muntele.Am fost și norocoasă. Stresul fiecărui student e că termină școala și n-o să joace. Mă bucur că l-am păcălit puțin: sunt încă studentă, la master, și, de curând, angajată a Teatrului Mic. Ca să te plângi și să ai drame, ai nevoie de timp.
Ce ai vrea să știe publicul despre un actor?
Că e ca într-o relație: unde-s doi, se întâmpla teatrul.
