Film Interviuri

Interviu cu Andrei Ujică, regizor: „Parlamentul este o adunătură de oarecare aleasă de neica nimeni“

12 iulie 2018

Andrei Ujică soarbe dintr-un espresso fără zahăr şi-şi aprinde ţigara de foi Por Larranaga. Deşi trăieşte în Germania din 1981, în ultimii ani se întoarce din ce în ce mai des în România. „Aş spune că nu mai sunt «din afară»”, povestea regizorul în octombrie 2010, la scurt timp după ce „Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu” avea premiera pe ecranele româneşti. Într-un articol despre film apărut în „New York Review of Books”, criticul Jim Hoberman scria că „«Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu» este filmul cu care Ujică se întoarce acasă”.

Sunteţi unul dintre oamenii de cultură care au luat poziţie în ultimele luni faţă de mersul politic al României, aţi început o serie de postări tematice pe contul de Facebook. Ce a declanşat dorinţa de a scrie?

Mă aflam la Karlsruhe, la Universitate, când a izbucnit scandalul legat de trecerea abuzivă a ICR-ului în subordinea Senatului. Am simţit nevoia să reacţionez, iar cea mai rapidă formă de a interveni azi în discursul public este prin reţelele sociale. Drept pentru care mi-am făcut un cont de Facebook şi aşa mi-am deschis aceste „caiete electrice”.

Postările sunt trecute ca aparţinând fie caietelor, fie unui jurnal şi altor surse: din „Calendarul Cultural Român” sau din „Programul estival al Operei Române”, din seria „Prizonier în pubela română”… Sursele sunt fictive?

M-am pomenit, deodată, în situaţia unui om care face note zilnice, însă cum eu n-am practicat niciodată genul confesional, m-am plictisit repede de persoana întâi şi aşa m-am gândit să mă declar posesorul unei colecţii de jurnale, din care am început „să citez”. Astfel, puteam fi într-o zi microbiolog, într-alta cosmonaut, într-alta virolog. Apoi am adăugat un număr indefinit de „Caiete găsite”: cel de la Dobra, cel cu reţete de casă etc. În mod sigur vor mai apărea şi altele.

 

„Cele două Camere ale Parlamentului ar avea nevoie mai degrabă de nişte ţarcuri în care să-şi poată despărţi membrii de propriile lor instincte.”

 

În prima postare apare papionul dumneavoastră, unul multicolor, în semn de solidarizare cu ICR. Cum vă explicaţi că această mişcare n-a reuşit să schimbe în niciun fel cursul lucrurilor?

Măsurile politice sunt rareori anulate doar de reacţia publică. Anul trecut, când a izbucnit în Germania scandalul de plagiat legat de teza de doctorat a ministrului Apărării, Karl-Theodor zu Guttenberg, incriminatul a negat întâi fapta şi apoi a anunţat că nu va demisiona. Colegii săi de partid, inclusiv Angela Merkel, i-au întărit spatele, încercând să muşamalizeze lucrurile.

La 24 februarie 2011, însă, a apărut pe internet un document intitulat „Causa Guttenberg – Scrisoare deschisă a unui grup de doctoranzi adresată Cancelarului federal”, care a fost semnat online într-o săptămână de mai mult de 60.000 de persoane. Rezultatul a fost că, la 1 martie 2011, zu Guttenberg şi-a dat demisia. Alte ţări, alte obiceiuri, cum se spune… Nu ştiu de unde vine acest reflex universal al plagiatorului demascat: întâi se declară nevinovat, după care anunţă că nu e dispus să demisioneze. În acest stadiu s-a împotmolit deocamdată „Causa Ponta”.

Şi, cu toate acestea, cel puţin din perspectivă internaţională, cariera sa ca persoană publică este încheiată. Există un cod nescris de comportament politic, potrivit căruia în America trebuie păstrată intactă iluzia vieţii de familie fără pată, iar în Europa, aceea a ascensiunii prin muncă onestă. Nu se acceptă derogări de la aceste abstracţiuni morale în biografia niciunui politician

Plagiatorul porneşte îndeobşte de la observaţia, corectă de altminteri, că disertaţiile îndeplinesc astăzi o funcţie pur formală, aceea a obţinerii unui titlu, şi că nu mai au cititori externi. Ca atare, el este convins că fapta lui va trece nebăgată în seamă. Există statistici potrivit cărora publicaţiile academice sunt citite în medie de cinci persoane. Oamenii politici trebuie să înţeleagă însă că asupra lucrărilor lor se vor apleca câteva perechi de ochi în plus, şi asta cu maximă atenţie, întrucât aparţin adversarilor politici. De aceea încercările de justificare ale lui Victor Ponta, cum că plagiatorul nu e plagiator dacă a fost descoperit de duşmani, sunt, de fapt, o tentativă de discriminare a unei noi categorii de cititori.

Iar explicaţia că teza sa ar fi conformă cu normele de citare din 1999 ale Universităţii din Bucureşti este de-a dreptul infantilă. Ghilimelele au fost aduse în Dacia încă de romani.

Care e cel mai îngrijorător lucru din ultimele luni?

Faptul că un grup de oameni, care a rămas ancorat în mentalitatea tranziţiei, a avut impresia că timpul poate fi dat înapoi. Este o pierdere a simţului realităţii să-ţi închipui că se poate reinstaura rapacitatea discreţio­nară a anilor ’90 într-un stat intrat între timp în corsetul democratic al legislaţiei europene şi în cel strategic al Alianţei Nord-Atlantice.

Ca să nu mai vorbim de schimbarea inerentă de generaţie, adică de faptul că o treime din populaţia actuală a ţării s-a născut după prăbuşirea vechiului regim şi că tinerii de azi nu mai sunt dispuşi să suporte chiar orice, aşa cum o făceau părinţii lor. Grupul de care vorbim trăieşte însă în orizontul închis al unui Parlament ce funcţionează în mare parte ca un instrument de protecţie a unor reţele infracţio­nale şi îşi desfăşoară activitatea politică seara, pe platourile retoric incestuoase ale propriilor televiziuni de partid. Felul în care au reacţionat aceşti oameni la luările de poziţie internaţionale faţă de ce s-a petrecut în vara aceasta în România le dovedeşte de fapt condiţia: o adunătură de oarecare aleşi de neica nimeni.

Nici nu ştiu dacă lucrul ăsta este îngrijorător în sine sau mai degrabă uimitor. Pe pagina de Facebook aţi încărcat o imagine de notorietate cu Cătălin Voicu votând la două mâini, în Parlamentul României. De ce aţi ales-o? Fiindcă este imaginea emblematică a filmului verii. Ea redă nucleul problemei. Cred că batem recordul nu doar în Uniunea Europeană cu cei 19 parlamentari condamnaţi penal, liberi să voteze în plen suspendarea statului de drept, în deplină siguranţă, la adăpostul unor înalte garduri de imunitate.

Când, de fapt, cele două Camere ale Parlamentului ar avea nevoie mai degrabă de nişte ţarcuri în care să-şi poată despărţi membrii de propriile lor instincte.

Aveţi încredere în noua generaţie?

Desigur. Din păcate, nu cunosc o altă ţară care să-şi bată mai rău joc de resursele ei de inteligenţă decât o face România. În mod tradiţional, la noi se face totul pentru exploatarea infinitelor zăcăminte de mitocănie, dar nimic pentru cele de inteligenţă. Am citit de curând un articol în „The Economist” despre rezultatele la olimpiadele de ştiinţele naturale şi matematică. Pe bază statistică, se demonstrează acolo că, raportat la populaţie, România are un număr dublu de tineri supradotaţi faţă de restul ţărilor europene. Ar fi important dacă unii dintre ei ar atinge, la un moment dat, acel punct de mândrie rănită care să le dea energia thymotică necesară pentru a pătrunde pe scena politică.

Credeţi că se poate?

În lumea de azi, prestigiul condiţiei de politician a scăzut la cote minime. Politica a ajuns peste tot în lume domeniul unde se adună oamenii care nu sunt buni de nimic. La noi nu e altfel, doar că paleta a rămas colorată. Veniţi de luaţi, avem de toate: de la avizi de şpăgi şi nevoiaşi de imunitate până la paiaţe tele-chimice şi pitici de grădină costumaţi în Rasputin şi conservaţi intact. Cu efecte fatale pentru buna funcţionare a societăţii, după cum se vede. Aţi văzut însă că a fost suficient să intre în ultimii ani câteva sute de oameni tineri în justiţie pentru ca întreg sistemul să se destabilizeze.

În lumea de azi, prestigiul condiţiei de politician a scăzut la cote minime. Politica a ajuns peste tot în lume domeniul unde se adună oamenii care nu sunt buni de nimic.”

Vă închipuiţi că acelaşi lucru s-ar întâmpla şi în politică, dacă, să spunem, 25% din Parlamentul României ar fi ocupat de tineri dotaţi.

S-a vorbit mult despre procente, s-a făcut multă aritmetică în vara asta.

Da, mai ales la pomenitele televiziuni de partid s-a făcut un abuz de propagandă în cel mai deşănţat sens al termenului. Cei 7 milioane şi jumătate de votanţi pentru demitere au fost stilizaţi nu numai ca reprezentând majoritatea poporului, ci şi ca mari victime mute, răpuse pe Câmpia Dreptăţii de vrăjmaşi cinici vânduţi veneticilor.

Era de parcă dintr-o dată s-ar fi înmulţit, ca prin minune, numărul eroilor căzuţi la Mărăşeşti. Acum, dacă e să detaliem această cifră, se pot vedea mai multe lucruri. Chiar într-o optică foarte restrictivă asupra electoratului, adică în situaţia în care am accepta himera aritmetică potrivit căreia nu am fi decât 15 milioane – ceea ce nu e adevărat, dar hai să zicem aşa, din raţiuni de calcul -, chiar şi atunci, 7,5 milioane nu ar reprezenta decât jumătate dintre cei cu drept de vot. Apoi, în urma unei fraudări masive, care cred că stă în afara oricărui dubiu şi a cărei ilegalitate nu e cu nimic diminuată de faptul că s-a furat şi la alte alegeri, s-au obţinut în jur de două milioane de voturi ce ar trebui anulate. Rămân cinci milioane şi jumătate.

Din acestea, ar mai trebui scăzute cele 2,5 milioane cumpărate pe bere şi mititei, fapt cunoscut de toată lumea. Şi uite că, până la urmă, nu sunt decât 3 milioane cei care au spus la 29 iulie un „da” sincer.

Ei formează nucleul forte al electoratului USL şi, în acelaşi timp, publicul fidel al canalelor de propagandă. Aşa văzute lucrurile, puterea acestor mijloace de comunicare este redusă deodată la scara reală. Ea ni s-a părut tuturor mult mai mare din cauza zgomotului mediatic şi a cifrei globale. În realitate, nu avem de-a face decât cu audienţa proprie unor posturi de nişă, care cumulează între un milion şi trei milioane de privitori.

Scriaţi în „Dilema” un text despre limitele re­make-ului, unde spuneaţi că televiziunea va fi înlocuită de reţele de socializare.

Televiziunea nu va muri. Nimic nu dispare complet pe lume, nici măcar sclavagismul n-a dispărut de tot. Ea îşi va pierde însă rolul de mediu determinant în formarea opiniei publice, aşa cum l-a avut în a doua jumătate a secolului XX, după cum presa scrisă şi-a pierdut şi ea acest monopol încă de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial.

Dacă vi s-ar putea împlini trei dorinţe politice, care ar fi ele?

1. Necesitatea de salubrizare a legislativului. Schimbări constituţionale care să anuleze posibilitatea traseismului parlamentar, ca şi reducerea drastică a imunităţii parlamentare.

2. Un principiu al echităţii. Prin modalitatea suspendării de către Parlament a preşedintelui, poporul este chemat să arbitreze printr-un referendum conflictul dintre cele două părţi. Aşa cum preşedintele poate să fie demis în urma validării acestui referendum, tot aşa ar trebui dizolvat şi Parlamentul în caz de invalidare. Această propunere îi aparţine, de fapt, judecătoarei Iulia Motoc şi a fost făcută nu demult, chiar în ziarul „Adevărul”.

3. Politică şi presă. Furnizorii de publicitate să fie obligaţi să-şi plaseze un procent din volumul de anunţuri în presa de calitate. Licenţele pentru noi organe de presă de opinie să fie acor­date după aceleaşi criterii după care se repartizau cotele de hârtie în Germania, după război.

 

Credit foto pentru imaginea din deschidere: Roald Aaron

Interviu publicat inițial în cotidianul Adevărul, în 2012.

Comments

    Leave a Reply