Vara asta, regizorul Radu Mihăileanu filmează la Cluj o parte din primul lui film în limba engleză, “The History of Love” –  coproducător este Libra Film.  

Filmul lui Radu Mihăileanu, în care joacă şi actorul Mihai Călin, e o adaptare după romanul cu acelaşi nume, scris de americanca Nicole Krauss şi publicat în româneşte la Editura Humanitas. Mai multe detalii despre ecranizare găsiţi pe blogul lui Horia Ghibuţiu, aici.

Aşa mi-am amintit de interviul pe care l-am făcut cu Nicole Krauss acum ceva vreme.  Nicole Krauss vorbeşte  despre scris şi despre intimitate.

 

Ai un trecut multicultural, dar şi prezentul e la fel: cărţile tale au fost traduse în peste 20 de limbi. Te sperie continuitatea asta?

Câteodată mă gândesc la asta şi-mi vine greu să cred: cum e să citeşti o carte a mea în română sau în malaeză sau în thailandeză? Într-un fel ciudat, mă face să mă simt acasă în lume…

Când umbli prin lume şi îţi cunoşti cititorii, la ce te gândeşti?

Cu mulţi dintre ei nu pot vorbi propriu-zis, pentru că nu ne cunoaştem limba. Dar, în acelaşi timp, avem o conversaţie incredibil de intimă prin intermediul unei cărţi. Mă gândesc că există întotdeauna un traducător căruia trebuie să-i mulţumesc pentru asta. E e o poziţie atât de fragilă… De fapt, dacă mă gândesc prea mult la ideea că un roman al meu este citit în traducere, îmi vine să fug şi să mă ascund, fiindcă fiecare cuvânt este ales atât de atent şi toată lumea ştie că o traducere implică şi pierderi majore. Pe de altă parte, toate cărţile pe care le iubesc, aproape fără excepţie, şi toţi scriitorii care au devenit scriitorii vieţii mele au ajuns la mine prin traduceri. Şi, atunci, ştiu că, şi dacă pierd ceva, câştig foarte mult.

Ţi se întâmplă des să simţi că nu îţi mai aparţii ţie, ci mai degrabă cititorilor tăi?

E o mare diferenţă între viaţa cărţilor şi viaţa pe care un scriitor o trăieşte. Nimic din această viaţă nu s-a schimbat: am o familie – cum au şi alţii. Am ştiut dintotdeauna că toate cărţile mele nu-mi vor aparţine doar mie şi am sperat că o parte din ele va deveni a cititorilor. E o mare surpriză cât de multe conversaţii am putut să port prin aceste cărţi şi că atât de mulţi oameni au ales să le citească. Însă această dublă ipostază rămâne prezentă: scriitorul care iese în lume, odată cu o carte, şi scriitorul, ca persoană, care rămâne în urmă, ca să-şi crească copiii şi să trăiască.

Romanele tale vorbesc despre trecut şi despre identitate. Cum ai defini omul de azi, un individ care trăieşte mereu între graniţe?

E o întrebare generoasă. Esenţa răspunsului s-ar reduce la fenomenul globalizării – despre asta vorbim. Vorbim însă şi despre senzaţia că trăim din ce în ce mai apropiaţi unii de alţii şi suntem permanent conectaţi, într-o lume digitală. Dacă punem problema aşa, am multe rezerve. Fiindcă ce se întâmplă, de fapt, este că suntem din ce în ce mai singuri împreună. Nu cred că aceste medii şi mecanisme ne-au făcut să ne apropiem mai mult. În multe privinţe, i-au făcut pe oameni să fie mai izolaţi. Sigur că ne ajută să ne mişcăm mai repede şi, dacă vreau să aflu ce se întâmplă în România astăzi, pot s-o fac rapid, online, deşi nu sunt acolo. Dar tocmai asta e problema: nu sunt acolo. Sunt singură, la mine în cameră, stând pe internet.

Crezi în teoria morţii cărţilor, într-o lume digitală?

E-adevărat, multă lume se plânge şi se întreabă dacă romanele vor dispărea. Mie mi se pare că avem nevoie de cărţi mai mult ca oricând, tocmai pentru că literatura este opusul lumii digitale. Să citeşti rămâne singurul lucru care te lasă să pătrunzi în mintea altcuiva. Să intri în lumea  lui interioară, să vezi cum e să fii ca el sau ca ea, să descifrezi o altă existenţă, complet diferită de a ta. În timp ce-o faci, simţi compasiune, empatie. Iar acesta e cel mai înalt grad de conexiune pe care-l poţi avea. Poate că această formă profundă de empatie e chiar un alt fel de a descrie iubirea. Dacă oamenii viitorului vor citi din ce în ce mai mult? Nu ştiu răspunsul. Dar nivelul de atenţie şi felul de concentrare pe care îl implică cititul literaturii sunt eludate de modul în care absorbim informaţia în lumea digitală.

Spui că literatura e noua formă de intimitate?

E veche de când lumea, dar, astăzi, e din ce în ce mai necesară. Acum nevoia de intimitate e mai mare. Eu, cel puţin, simt nevoia unei conexiuni reale, susţinută emoţional, care să spargă izolarea dintre indivizi. Era digitalizării i-a făcut pe oameni mai solitari: stau mai mult acasă, singuri în faţa calculatoarelor, şi îşi trăiesc viaţa prin vălul unui ecran. Or, asta nu echivalează cu a-i atinge, la propriu, pe ceilalţi şi nici cu a simţi lumea.

Ai început să scrii de la 14 ani. Mai păstrezi amintiri de-atunci?

Am început prin a scrie poezie… Aveam un prieten care scria şi el poezie şi lucram împreună. Câteodată ai nevoie de cineva care să semene ideea în tine. Erau eforturi să mă exprim pe mine. Imature, dar sincere. Atunci am învăţat că în scris sinceritatea este foarte importantă. Nu aveam nici tehnică şi nici ştiinţă – la 14 ani abia te trezeşti şi te descoperi – dar simţeam dorinţa puternică de a ajunge la ceva autentic, la un miez sincer al lumii. Şi mai simţeam dorinţa de a comunica – fiindcă poemele erau adresate prietenului meu, fiind un du-te vino -, de a ajunge la altcineva: cititorul care se afla de partea cealaltă.

Ai avut privilegiul să apari în prestigioasa antologie Granta, care dă o direcţie în literatura actuală.  Literatura americană poartă din ce în ce mai mult amprenta şcolilor de „creative writing”. Există şi un dezavantaj în asta?

Nu am urmat cursuri de creative writing, deci n-am făcut parte niciodată din această maşinărie.

Dar cunoşti literatura de pe piaţa americană. Există riscul ca scrisul unei generaţii să devină asemănător în structură, limbaj.

E corect, însă gusturile mele în literatură sunt destul de ample şi majoritatea cărţilor pe care le citesc sunt traduceri. Mă interesează mai mult ce scriu autorii din Germania sau Franţa sau Spania sau America Latină. Cred că ceva din mine priveşte literatura ca pe o călătorie, o formă de a cunoaşte alte mentalităţi. Mă interesează mai puţin literatura americană… Generalizând, romanul american e mult mai preocupat de ţesătura vieţii sociale. Eu nu sunt atât de pasionată de asta, ci mai degrabă de posibilitatea pe care o oferă literatura de a intra direct în intimitatea şi esenţa luptelor existenţiale. E o abordare diferită şi, până la urmă, o chestiune de gust. Adică, dacă mă întrebi de scriitorii preferaţi, o să-l numesc pe Samuel Beckett.

E singurul scriitor pe care l-ai lua cu tine pe o insulă pustie, mărturiseai. Ai o secvenţă anume de care nu te poţi despărţi?

O, sunt atât de multe! Şi, din nefericire, pe Beckett nu-l poţi parafraza. Totul stă în limbaj, în repetiţie. Mă gândesc la „Molloy”, fragmentul pietrelor-de- supt şi rutina lui Molloy, atât de comică, de a trece pietrele dintr-un buzunar în altul şi a le suge pe rând. O scenă absurdă, dacă o priveşti de-aproape… Dar mai important decât orice altceva este că scriitori ca Beckett mi-au dat măsura posibilului în literatură: ce poţi să gândeşti, să exprimi, să inventezi. Şi mi se pare extraordinar să pot trăi în această lume atât de expresivă.

Deşi crezi într-o matematică a ficţiunii, te laşi şi în voia impulsului, a instinctului?

Poate ar trebui să clarific asta. Adevărul e că nu cred atât de mult în matematică. Mă interesează structura, iar aici impulsul, instinctul e reversul medaliei. Felul în care construiesc un roman e foarte intuitiv. În acelaşi timp, mă preocupă cum să fac o structură să funcţioneze, cum să ajung la o clădire originală. Cum să constuiesc ceva unde vocile sunt în legătură unele cu altele, într-o viaţă atât de complexă şi în acelaşi timp să reuşesc să arăt ceva despre ele. Dar nu mă apropii de asta matematic, ca atunci când există o ecuaţie şi o soluţie la ecuaţie, o fac pur instinctiv. Scriind, îmi pun întrebări: mă surprinde ceva, mă mişcă, mă dezechilibrează?  Dacă da, atunci ştiu că sunt pe drumul cel bun.

Te fascinează vulnerabilitatea. Care e punctul tău slab, emoţional, când rămâi singură, doar cu cartea la care scrii?

Se schimbă cu timpul. Când lucram la „Bărbatul care intră în încăpere” („Man Walks Into a Room”), primul meu roman, nu credeam că aş putea scrie vreodată despre ce înseamnă să te îndoieşti de tine. Uşor, uşor a devenit un subiect. Am simţit mai multe forme ale unei astfel de îndoieli, uneori chiar m-au bântuit. În „Istoria iubirii” m-am apropiat şi mai mult de îndoieli, iar în „Great House” am atins focul, chiar până la punctul în care mi-am făcut rău. Mă emoţionează îndoielile oamenilor, unii dintre ei trăiesc cu ele toată viaţa. Uneori se îndoiesc de sine, câteodată îşi chestionează moralitatea, alteori au regrete. Apoi, e veşnica îndoială în legătură cu cât de bine ne putem cunoaşte unii pe alţii. Iar dacă scrisul e un drum lung, atunci m-am apropiat din ce în ce mai mult de lucruri care mi se păreau de neatins.  Îmi place acest risc, să am curajul să ating zone dificile.

În „Great House” scrii despre Holocaust şi despre revoluţia din Chile. Cum se schimbă raportarea la trecut, din perspectiva memoriei?

Oamenii îmi spun adesea că scriu despre memorie. Dar orice carte din lume e despre memorie! Nu mă interesează memoria ca gest de recuperare cronologică şi înregistrare a trecutului, ci felul în care folosim memoria. E un act imaginativ şi o lume plină de secvenţe deliberate pe care le utilizăm ca să construim un eu coerent. Când îţi priveşti viaţa din perspectiva memoriei, mintea alege să decupeze şi să elimine porţiuni mari de experienţă, selectând astfel doar câteva şi punându-le în lumină, conectându-le ca să formeze un întreg. Coerenţa îi e necesară creierului, care are nevoie de ea ca să devină un tot unitar. Sinele este o invenţie, una atât de frumoasă…

Într-o conversaţie cu scriitorul David Grossman descriai romanul ca pe un teritoriu al mobilităţii infinite, un fel de scăpare. Separi viaţa reală de literatură?

Ce poate face un roman şi nu reuşeşte niciodată viaţa este să dea o formă haosului.  În viaţă e dificil să găsim un înţeles, iar dacă îl găsim, nu suntem niciodată siguri că e cel potrivit. Munca unui scriitor e să găsească o semnificaţie în toate experienţele vieţii. Şi dacă n-o găseşte, s-o creeze. Deci n-o să confund niciodată viaţa reală cu literatura. Ce e interesant, însă, e relaţia dintre cele două şi felul în care îşi ating propriile limite. În urmă cu câteva săptămâni am început să mă gândesc din ce în ce mai des la metaforă. De ce e metafora atât importantă pentru mine? De ce iubim metaforele? Ce iubim la ele? Şi cred că iubim iluzia pe care ne-o oferă: luăm două lucruri diferite şi construim între ele un pod, un pod atât de neaşteptat, şi, dintr-odată, avem o soluţie… Şi sentimentul că lumea are o unitate.

 

Interviu publicat inițial în cotidianul Adevărul.

Comentarii