denemebonusu.com | canlibahis11.com | bahis | betting site | kupon

Bridget Jones-uri culturale Interviuri

Interviu cu Vava Ștefănescu: „Mă deranjează foarte tare cînd nu am cu cine să mă bat”

24 martie 2020

Am stat de vorba acum ceva timp cu Vava Stefanescu, coregraf si directorul Centrul Naţional al Dansului Bucureşti despre dansul contemporan in Romania, responsabilitate, originalitate si viziune. Am descoperit un om gata sa faca orice pentru un vis

Un interviu de (re)citit si de savurat alaturi de o cana calda de ceai aromat.

Daca ar fi sa te plasezi intr-un context actual, care ar fi acela? Care e starea de fapt ce incadreaza munca ta de director artistic al Centrului National al Dansului din Bucuresti si cea de artist contemporan?

Contextul este unul foarte viu in ceea ce priveste arta contemporana in general. Nu e vorba doar despre dans. Includ dansul in arta contemporana. Stiu ca, in acest moment, cel putin in Bucuresti si in orasele mai mari din Romania, se intimpla foarte multe lucruri, se simte prezenta unui suflu nou, a unui suflu al viului care face sa se piarda, sa se estompeze vechile sau traditionalele conflicte si vederi ideatice. Sigur ca acest viu risca sa impuna, la rindul sau, ideologii si sa se autoinstaleze ca unica posibilitate. E un fel de reflex romanesc, dupa parerea mea, ori un reflex al unei culturi inca tinere.

Nu sint specialist ca sa definesc cultura, dar atita vreme cit am produs cultura, am consumat cultura acestei tari si atita vreme cit m-am nascut in cultura aceasta, pot sa-mi spun parerea si sa afirm ca Romania, din punct de vedere geografic, politic si economic, fiind plasata intre mai multe tendinte, a ramas cu un soi de complex al culturii mici. Pe de alta parte, cred ca exista preocuparea permanenta sa nu ne fixam in anumite ideologii, pentru a ramine flexibili. Cred ca flexibilitatea e cel mai pretios lucru al secolului, al civilizatiei, cea mai importanta achizitie. Iar eu vreau sa particip cit mai mult la acest fenomen. Daca intelegem toate aceste aspecte, sint sanse mari sa ne si miscam intr-o directie pozitiva. Adica in sensul de a nu exclude, de a-l vedea si pe celalalt si de a pune valoare pe aspecte diferite.

Exista mai multe modalitati de a pune valoare pe un act artistic. Si mi se pare ca, contrar a ceea ce am spus mai devreme, cultura romaneasca are aceasta trauma sau, mai bine zis, aceasta trama de a se evalua in functie de un ochi din afara, si nu neaparat in functie de propria substanta. Iar aici cred ca se vad semnele pozitive, cunosc oameni care stiu sa pretuiasca lucrurile ce se intimpla in tara, fie si pentru ca ii auzi vorbind despre faptul ca le place Bucurestiul si ce se intimpla aici. Asta inseamna deja ca pui valoare pe un lucru. De aceea afirm ca a pune valoare inseamna sa scapi de complexul ca esti intr-o cultura mica, ca nu stii destul de bine engleza sau franceza, de parca altii ar sti putina romana. Cumva, atitudinea asta ne obliga nu numai la un salt spre a fi buni si calitativi si consistenti, ci si la a pune valoare pe ce se intimpla linga noi. Primul pas este atentia pe care o acordam, sa observi lucrurile si sa vorbesti despre ele. Cred ca in ultima vreme se vorbeste foarte mult despre lucrurile culturale, fara sa mai folosim incadrarea de tipul „e bine, e rau”.

A existat un declansator al acestei constientizari si valorizari de piata?

Nu cred ca putem vorbi despre un moment precis. Declansatorul e reprezentat de un flux de idei, de un complex, de un metabolism, de un proces de schimb care se intimpla la nivel cultural in Europa, asa ca nu pot sa arat cu degetul un singur lucru. Dar cred ca e si in spiritul vremii si sint foarte multi factori socio-antropo-culturali care contribuie la asta. Pe de o parte, este vorba despre tot ce se intimpla cu Romania, de procesul pozitionarii ei in Europa si in lume, cu toate transformarile ce au loc. E in firea lucrurilor sa se intimple asta si nu cred ca exista cale de intoarcere.

Ce cred insa, apropo de piata, e ca in Romania, la nivel artistic, nu avem o cultura a pietei sau acesta e un exercitiu inca in formare. N-as putea sa spun, de exemplu, ca vreunul dintre noi se gindeste foarte pragmatic la spectacole, ca banii sint luati foarte in serios. Ar fi si prematur. Sint doar citiva oameni din Romania care au reusit sa intre in anumite cercuri internationale si, implicit, in anumite circuite ale pietei in care se vind si se cumpara spectacole, se vind si se cumpara idei. Sint cel putin 50 de ani de practici culturale in Occident, in acest sens. Cred ca noi sintem abia la inceput, inca ne straduim sa cautam un model, nu am constientizat cit valoreaza un spectacol. Si nu numai noi, creatorii, ci si autoritatile. Drept dovada, ne chinuim de ani de zile sa punem valoare pe ceea ce face un dansator in cultura romaneasca pentru a putea convinge ministerul sa faca un Centru National al Dansului.

S-a scris mult despre procesul tensionat de creare a acestui Centru. De ce se lucreaza greu cu institutiile romanesti?

Ce m-a deranjat pe mine foarte mult a fost ignoranta. E ca si cum ne luptam cu fantome sau cu ceva ce nu exista. Este ca Romtelecomul: eu am asteptat 10 ani sa mi se puna telefon acasa fara sa am un interlocutor real. Nu aveam cui sa ma adresez, era o instanta necunoscuta, era ca un Dumnezeu atotputernic, dar neintruchipat, de-a dreptul kafkian. Ma deranjeaza foarte tare cind nu am cu cine sa ma bat. Practic, ce am facut noi a fost sa fortam usa din fata, sa fortam usa mentalitatii, a atitudinii fata de dansul contemporan. S-a fortat usa si in ceea ce priveste ideea de independenta si practica de productie a spectacolelor.

Nu vreau sa dezvolt, pentru ca e un parcurs lung si dureros, dar cred ca astea sint principalele lucruri in care s-a lovit cu forta. Consider totusi ca ne-au ajutat foarte mult timpurile, vremurile.

Conditia de baza ca sa fortezi usa e sa fii unit si sa ai solidaritate. Din acest punct de vedere, nu stiu sa fi fost breasla ca a noastra, care sa fi dat dovada de atita solidaritate si constanta in ceea ce cere. Ceea ce inseamna ca ajunsese cutitul la os.

Va deschide Centrul, ca organism unic si decisiv, o „piata” a dansului contemporan ?

Centrul nu trebuie sa isi aroge, ca institutie publica, toate esecurile sau responsabilitatile unei bresle. El poate sa fie un declansator, poate sa dezvolte si alte puncte importante si puternice financiar, institutii sau operatori culturali care sa cumpere spectacole, care sa produca spectacole si care sa gaseasca resurse si metode de a sustine acest lucru. Cred ca asta intra in misiunea Centrului, si nu asa cum s-ar putea intelege, la prima vedere, ca centrul are indatorirea de a crea piata de dans contemporan. Sigur, prin singularitate, risca sa faca asta fara voia lui. Dar atita vreme cit voi fi eu aici, voi incerca sa nu se intimple acest lucru si stiu ca, spunind asta, sint in asentimentul lui Mihai Mihalcea. Nu vrem sa polarizam activitatea si distributia de spectacole doar in Centru si dansul contemporan sa fie responsabilitatea Centrului de la A la Z.

Care e responsabilitatea pe care o ai ca director artistic si pe care o are Centrul fata de ce se intimpla acum in aceasta zona culturala, fata de spectacole, de spectator, de ideile lansate inspre afara?

Cultura e un serviciu public. Asta inseamna ca noi traim in conditii inca de criza. E un pas maret ca s-a facut Centrul, dar, judecind in ansamblu, unul atit de mic, pentru ca pina nu vor exista vreo 20 de „centre”, macar inca 5 in urmatorii 6 ani, nu vom avea o stare normala. Faptul ca s-a infiintat Centrul a fost un act de normalitate, dar nu e de ajuns. Nu se poate pune in circa Centrului tot ce nu s-a facut pina acum, tot ce e nevoie sa se faca, de la legislatie, asigurari sociale, reconversie profesionala, pensii, pregatire profesionala, specializare, productie de spectacol, atitudine estetica, cursuri pentru neprofesionisti si dezvoltare de public. Nu se pot duce toate astea de catre un singur organism, cu doi sau cu zece oameni in componenta. In alte tari, companiile si centrele coregrafice care s-au format acum 16 ani in jurul unui coregraf incep sa se dizolve. Uneori, chiar coregrafii respectivi vor sa le dizolve, pentru ca ele devin lucruri moarte, necirculate, fara dialog. Atunci, functia Centrului se schimba: trebuie sa fie un spatiu care face posibil ca lucrurile sa se intimple si sa serveasca publicul. Sigur, exista niste criterii calitative pe care ni le-am dori, dar mai intii trebuie sa faci loc productiei ca sa ai de unde alege. Indiferent de gustul meu sau al lui Mihai Mihalcea, spectacolele trebuie sa fie programate ca publicul sa aiba acces. Nu as vrea sa intram in falsa impresie ca la Centru se promoveaza numai anumite lucruri. M-ai intrebat mai devreme de context, ei bine, cred ca se intimpla ca in aceasta perioada sa existe un interes mai mare in universul tinerilor coregrafi catre un anume fel de a face spectacole.

Se contureaza o directie?

Nu, tocmai asta e problema, ca nu e o directie. E haotic. Problema e a increderii pe care ar trebui sa si-o acorde fiecare creator in parte. Practic, din ce se formeaza cultura coregrafica? Din repere, din modele…

Aici intervine si problema originalitatii.

Da, e si problema neincrederii in propriul univers, in propriul fel de a face, in propriile idei pe care trebuie sa le realizezi.

E o afirmatie exagerata aceea ca, in dorinta de a ne alinia la standarde, tindem sa copiem?

Zic ca e prea mult. Cred ca e mai degraba o influenta, decit o copie. O influenta care trebui sa-si traiasca viata, mai ales in cazul tinerilor. In fond, ei trebuie sa experimenteze. Insa, pericolul pe care-l vad e acela de a crea o ideologie din acest lucru, de a ne forma un gust pe o platforma atit de superficiala, fara sa avem fundamentul, cunostintele care ne-ar face sa punem valoare si pe lucruri facute altfel, chiar daca ele nu corespund gustului nostru. Cred ca asta e planul meu de actiune pentru viitor si pe astfel de aspecte as insista, caci daca e ceva in care cred, ca om in primul rind, e in refuzul acestei comenzi unice, a gindului unic.

Dar depinde reusita unei astfel de actiuni de o singura viziune?

Depinde de om, de echipa. Fiecare loc capata culoarea si amprenta oamenilor care sint in el. Pentru ca arta spectacolului e un lucru care se intimpla aici si acum si care e fundamental uman. Astfel, tine foarte mult de om, de calitatile lui administrative, de viziunea lui, de puterea lui de a pune in practica acest plan, de energie si de rezistenta, fiindca trebuie sa rezisti mai mult timp ca lucrurile sa capete o forma, o coerenta. Nu e suficient un an ca sa spui: „Gata!”.

Cind ai inceput sa constientizezi ca devii un nume?

Ma faci sa ma gindesc la faptul ca acum nu-mi doresc neaparat sa fiu un nume. O vreme, am renuntat sa acord interviuri. Nu vreau promovare cu orice pret, dar sigur ca am mers pe caile pe care le-am avut la indemina.

Insa, revenind la recunoastere, a existat un moment care a marcat afirmarea?

Cred ca spectacolul care m-a pus la locul meu este Despre tine. Sigur, spectacolul nu e singurul care a concurat la asta: din ’90 si pina nu demult, n-am spus „nu” nici unei colaborari, m-am aruncat inainte, in prapastie la orice. Ca de exemplu: de la infiintarea primului teatru privat, Teatrul „Unu” unde faceam antrenament cu actorii in fiecare dimineata – am facut si un spectacol acolo –, unde l-am cunoscut pe Dragos Galgotiu si unde am invatat enorm de multe lucruri si acolo a fost primul meu spectacol de teatru-dans, Du-te vino, trei dansuri de Samuel Beckett. Faptul ca am facut film, ca am dansat la expozitii de arta plastica, ca am frecventat cluburi de jazz, unde faceam improvizatie de nu ma mai opream… Si mereu analizam. In cazul meu, lucrurile nu au fost niciodata oprite. Si faptul ca am fost profesoara a fost important, faptul ca am lucrat cu artisti plastici. Am luat premii ca dansator, alt aspect care a contat foarte mult. A fost o perioada de multe cautari fara sa stiu, de fapt, ca eu caut. Iar toate acestea au dus incet, incet la construirea unei personalitati si a unei imagini pentru public. Dar sper sa nu ma opresc din cautare. Ar insemna sa fiu un om mort din punct de vedere artistic.

Iar acum nu-ti mai doresti sa fii vizibila din cauza ca…?

Nu am un motiv anume. Cred ca nu mai vreau sa fiu vizibila cu orice pret. De cind m-am intors din Europa – calatorind si locuind in mai multe orase –, atitudinea mea s-a schimbat. Am facut Solo on line la Cluj si n-am chemat pe nimeni. A venit cine a vrut. Am fost foarte fericita cind am vazut oameni venind, fiindca ei venisera pentru ca au vrut ei, nu pentru ca am trimis eu un comunicat de presa si i-am agresat. Nu refuz insa vizibilitatea si, culmea, fara sa-mi doresc asta, fara sa-mi propun sa fiu vizibila, am avut parte de cele mai bune cronici din viata mea – exceptindu-le pe cele de la Londra pentru Despre tine – pentru Solo on line.

Esti intr-o „complicitate artistica” de lunga durata cu regizorul Mihai Maniutiu. Ati lucrat impreuna pentru foarte multe spectacole. Cum a inceput colaborarea?

De fapt, intre noi s-a intimplat o chimie buna: ne-am intilnit si din nou pot sa spun ca am avut noroc. Experientele teatrale, foarte diferite, pe care le-am trait in apropierea lui Mihai Maniutiu sint de-a dreptul surprinzatoare. Acest tip de intilnire este foarte rar… am inceput cu Zoon Erotikon dupa D.H. Lawrence, la Teatrul Bulandra, si de atunci am traversat multe feluri de experiente. Ultima bucurie in acest sens este colaborarea la Iubirea Fedrei de Sarah Kane, la Teatrul din Arad. Pretuiesc foarte mult curajul artistic si onestitatea artistica a lui Mihai. De fiecare data, la fiecare noua colaborare invat altceva, dar improspatez aceeasi revelatie: bucuria de a lucra impreuna.

In momentul de fata, activitatea ta o sa se centreze pe acest vector artistic, pe Centru?

Vreau sa ma ocup de asta atita vreme cit am relaxarea sa o fac. Adica atita vreme cit o sa-mi faca placere, cit o sa vad ca lucrurile se misca intr-un sens bun, ca la toate nivelurile comunicarea e foarte buna. Incerc sa imi asum pozitia foarte serios, chiar ma cert uneori pe mine ca n-am facut bine, ca n-am facut destul. Dar voi face in asa fel incit sa-mi ramina suficient timp si pentru colaborari cu Mihai Maniutiu, si pentru spectacolele mele. Pentru ca, desi se spune ca nu le poti face pe toate, faptul ca nu am responsabilitatea maxima a acestui Centru imi permite sa pot avea si alte activitati. Mai ales ca nu-mi doresc sa ma opresc acum, pentru ca imi face placere sa dansez si mai vreau sa dansez in acesti citiva ani care urmeaza si in care inca as mai putea aparea pe scena. Simt ca am inca foarte multe idei, ca as vrea sa fac spectacole.

Sint citeva dintre aceste idei in lucru?

Doua: un spectacol despre proximitate, care e mai mult o instalatie-experiment. Spectacolul pune problema balansului intre aproape si departe. Se intimpla ca sint trei personaje intr-o cabina ca de telefon, timp de 60 de minute. De la asta pornesc. Lucrez cu trei oameni foarte frumosi, cu Istvan Teglas, pe care l-am descoperit asta iarna la Gheorghieni, la cel mai mic teatru minoritar din tara – teatru despre care multi nici nu stiu ca exista, atit de ignoranti sintem dincolo de buricul nostru –, unde a fost foarte frumos si unde am intilnit oameni minunati de la care am invatat ce inseamna sa ai self respect. Istvan e un actor despre care cred ca e mai degraba dansator ca structura, un talent fenomenal corporal si care are un simt, o inteligenta a miscarilor fenomenale. Un alt interpret e Mihaela Dancs, pe jumatate unguroaica sau pe sfert, nu stiu exact cit, de care m-am indragostit vazind-o in mai multe spectacole aici si care are o finete corporala si o inteligenta foarte rafinata si filtrata a fiecarui gest pe care il face. Al treilea om participant e chiar scenografa, care se numeste Jswuwsanauja Bagulz, e unguroaica si studenta in anul terminal la scenografie si care, in afara ca face scenografia si se ocupa de obiectele scenice, a intrat in joc. Un alt proiect e Mad About a Boy, pe care o sa-l fac la Teatrul National din Cluj… Spectacolul e tot cu trei personaje, daca nu chiar cu mai multe si are un scenariu interesant, fiindca e bazat pe o carte care chiar asa se numeste, Mad About a Boy… Dar ma opresc aici cu dezvaluirile, de teama ca o sa mi se fure ideea.

*Interviu publicat in Suplimentul de Cultura

Comments

    Leave a Reply