Reportajul intră în culisele unuia dintre cele mai importante procese din parcursul României: Procesul de la Haga cu Ucraina pentru delimitarea spaţiilor maritime în Marea Neagră și povestește cum Bogdan Aurescu și echipa lui au reușit să aducă, pe 3 februarie 2009, o victorie istorică pentru țară. Bogdan Aurescu este în prezent Ministru de Externe al României.
E şase după-amiază şi dinspre fast-food-urile din staţia de metrou Unirii vine miros de carne prăjită. Undeva pe peronul pentru direcţia Eroilor, îmbrăcat într-un costum gri, Bogdan Aurescu – cel care, împreună cu o echipă de specialişti români şi străini, a adus câştig de cauză României în procesul împotriva Ucrainei pe tema delimitării maritime – aşteaptă metroul. E marţi şi, ca în fiecare zi de marţi, trebuie să ajungă la Facultatea de Drept pentru a ţine cursul de Drept Internaţional pe care îl predă din 2004.
Are 35 de ani şi a fost numit recent secretar de stat în Ministerul Afacerilor Externe; preferă să meargă cu metroul pentru că e cel mai eficient mod de a ajunge la birou. Mai ales dimineaţa, când drumul de la apartamentul său dintr-un bloc din apropierea Pieţei Gorjului şi până la minister nu durează mai mult de 45 de minute. După apariţiile la televizor legate de procesul de la Haga, i s-a întâmplat ca unii călători să-l recunoască şi să-l salute.
Tăietura dreaptă a hainei îi dă un aer solemn, totuşi discret. Nu e foarte înalt, iar spatele lui îngust nu pare solicitat de greutatea rucsacului negru pe care îl poartă pe umărul drept. Doar franjurii grena ai eşarfei mătăsoase, răsfrânţi peste haină, înviorează întregul nuanţelor sobre.
Alături de el, pe peron, Olivia Horvath – fostul ofiţer de presă al echipei României la Haga – remarcă mirosul de friptură. L-a simţit şi Aurescu, o spune surâsul cu care îi răspunde Oliviei la scurta constatare culinară. Ochii lui albaştri, a căror expresie devine metalică atunci când e concentrat, se îngustează în spatele ochelarilor cu ramă subţire, iar zâmbetul îi inundă şi îmbujorează obrajii rotunzi.
Metroul intră în staţie, iar franjurii eşarfei sunt tulburaţi de pala de curent. Aurescu se urcă în penultimul vagon şi rămâne în picioare, pe mijloc, faţă în faţă cu Olivia. Alături de ei, doi tineri discută despre chipsuri. Lui Aurescu îi place să vadă şi să asculte oamenii din jur. În schimb, îi displace indiferenţa celor care îşi pun căştile în urechi sau se împing unii în alţii. Pare stingher în decorul aglomerat al metroului, în afara lumii rafinate a diplomaţiei. Nu vorbeşte, iar zâmbetele şi puţinele cuvinte ale Oliviei echilibrează tăcerea. Franjurii eşarfei grena se mişcă în ritmul huruielii vagonului.
***
În drum spre Facultatea de Drept, Aurescu şi Olivia îşi grăbesc paşii pe trotuarul lat peste care se lasă seara. „Mi-e dor de studenţie!”, spune la un moment dat Olivia, pe un ton nostalgic.
„Şi ce te opreşte?”, o întreabă Aurescu cu un zâmbet cald, fără să-şi desprindă privirea de la drum.
Aurescu a terminat două facultăţi: Istoria, cu media de licenţă 10, şi Dreptul – unde, în anul doi, îi plăcuse Dreptul Internaţional pe care îl predă acum, la rândul său, studenţilor din anul al doilea. Cei mai mulţi, spune el, aleg să dea la Drept pentru că au pe cineva în familie care profesează deja sau visează să se facă avocaţi sau notari ca să câştige mulţi bani. Crede că piaţa de notari din România este supraaglomerată.
Chiar dacă are un program încărcat, nu se gândeşte să renunţe la predat; îl pasionează şi îl ajută să acordeze practica şi teoria. De la studenţii lui a venit şi cea mai sinceră răsplată pentru reuşita în procesul de la Haga. La puţin timp după ce se întorsese în ţară, cei care îl aşteptau în amfiteatrul „Titu Maiorescu”, la examenul de sesiune, l-au întâmpinat cu aplauze.
Marţea aceasta Aurescu ţine primul curs după încheierea procesului de la Haga. În holul facultăţii, îşi lasă rucsacul pe pardoseala mută şi, cu mişcări iuţi ca ale unui puşti, se duce spre orar ca să verifice în ce sală trebuie să ajungă.
„M-am prins!”, spune după câteva secunde şi îşi saltă iar rucsacul pe umăr. Deschide uşa de un alb prăfuit şi intră. Studenţii îl aşteaptă strânşi în primele rânduri; numai câţiva stau răsfiraţi în băncile din spate. Îi salută şi se îndreaptă spre catedră. Îşi pune haina pe unul dintre scaunele de lângă, scoate din rucsac trei cărţi, câteva foi şi un dosar bej şi le aşază meticulos în faţa lui, lângă o bucată de cretă neîncepută.
Îşi începe cursul, pe un ton jos. Vorbeşte despre instanţele care pot soluţiona diferendele dintre state. Când două state nu se înţeleg în urma negocierilor, ele pot decide să se adreseze unei instanţe cu autoritate internaţională pentru a soluţiona conflictul. Acesta a fost şi cazul României, care a sesizat Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga să rezolve diferendul pe care îl avea cu Ucraina pe tema delimitării maritime în Marea Neagră. În timp ce explică, Aurescu face gesturi scurte şi exacte. Nu se ridică de la catedră şi nu scrie pe tablă. La un moment dat, se opreşte, surâde, iar cuvintele se desprind de expresia lui sobră într-o alăturare surprinzătoare. Ca să pregăteşti un proces la o instanţă internaţională, spune Aurescu, trebuie să îmbraci conflictul cu ceva „cărniţă juridică”. Studenţii zâmbesc şi ei.
Spre finalul cursului, Aurescu ia dosarul bej de pe catedră şi îl întinde studenţilor din primul rând: „Vă rog, să circule de la unul la altul”. Zâmbetul îi îndulceşte din nou expresia serioasă. Studenţii descoperă între copertele dosarului bej o copie după documentul care de câteva săptămâni face parte din istoria ţării: decizia din procesul de la Haga.
Procesul încheiat pe 3 februarie a fost singurul pe care România l-a avut vreodată la Curtea Internaţională de Justiţie. Miza a fost una economică, judecându-se cu Ucraina pentru împărţirea unei suprafeţe de 12.200 de kilometri pătraţi din Marea Neagră. Experţii au estimat că în adâncurile acesteia s-ar afla 12 milioane de tone de petrol şi 70 de miliarde de metri cubi de gaz. O rezervă de resurse care, odată exploatate, ar putea să asigure independenţa României faţă de importurile din Rusia timp de douăzeci de ani. Procesul a durat patru ani, patru luni şi 18 zile şi a costat statul român 300 de mii de euro; echipa de 15 experţi români a avut o medie de vârstă de 32 de ani. Li s-au alăturat 5 specialişti în Dreptul Mării, profesori la Oxford, Cambridge şi Paris Nanterre. Aurescu, agentul României la Haga pentru acest proces, a fost cel care i-a coordonat, secondat de co-agentul Cosmin Dinescu.
În 2004, când a fost numit în fruntea echipei României, Aurescu avea 30 de ani. În perioada negocierilor cu Ucraina, mai participase la tratativele cu Ungaria privind Legea maghiarilor din afara graniţelor şi la cele pentru tratatul bilateral România-Rusia. Nici el, nici cei mai mulţi dintre membrii echipei nu se născuseră încă atunci când, cu 42 de ani în urmă, au început negocierile diferendului pentru care îşi asumaseră responsabilitatea soluţionării.
***
În septembrie 2008, echipa condusă de Aurescu s-a mutat pentru trei săptămâni la Haga. Aveau de pregătit ultima fază a procesului, cea mai importantă: susţinerea pledoariilor. Au ajuns acolo cu o săptămână mai devreme şi s-au cazat la hotelul Golden Tulip, la 10 minute distanţă de Palatul Păcii, sediul Curţii. Partea română urma să aibă la dispoziţie 6 zile pentru a‑şi susţine argumentele finale; de-a lungul acestor zile Aurescu, Dinescu şi cei cinci consilieri străini urmau să pledeze timp de 18 ore.
Regulile de desfăşurare a fazei finale a procesului de la Haga pot fi asemănate cu cele dintr‑un joc de tenis. Adversarii au drepturi egale. Serveşte un „jucător”, iar celălalt returnează cu argumentaţia sa. Serviciile sau retururile înseamnă laborioase demonstraţii scrise şi pledoarii susţinute oral de către fiecare tabără, „aşii” fiind raţionamentele cu care adversarii speră să marcheze puncte sigure în faţa Curţii. Ca reclamant în proces, României i-a revenit primul serviciu. Echipa lui Aurescu a lucrat singură pentru argumente şi pledoarii – cunoşteau cel mai bine cazul –, în timp ce Ucraina a folosit preponderent specialişti străini.
Aurescu ştia că asumarea unui proces de o asemenea amploare însemna să nu-ţi pierzi cumpătul şi să nu-ţi calculezi în mod eronat posibilităţile. Era riscant să devină subiectiv şi să-şi anticipeze şansele. Ca să pregătească procesul, Aurescu şi membrii echipei studiaseră istoricul negocierilor, jurisprudenţa internaţională privind delimitările maritime, hotărârile şi procedurile Curţii, sute de acorduri bilaterale, hărţi, cărţi de Drept Internaţional, istorie, geografie, geologie, biologie, beletristică, vizionaseră filme documentare şi analizaseră fotografii, inclusiv de la NASA. Dar ultima fază a procesului avea partea ei de imprevizibil, căci verigile din lanţul probelor trebuiau sudate „la cald”, în funcţie de returul adversarului.
În calitate de coordonator al echipei, Aurescu trebuia să anticipeze reacţiile adeversarului, să vadă până unde poate merge cu demonstraţiile şi cum poate ataca. Trebuia să-şi ţină firea şi să se implice în totalitate în procesul de căutare şi formulare a argumentelor. Să-şi susţină echipa şi să găsească declaraţii de echilibru – presa ucraineană şi presa românească făceau speculaţii referitoare la desfăşurarea procesului – pe care să le transmită jurnaliştilor din ţară.
La Golden Tulip, echipa României rezervase încă două încăperi pe care le transformase în birouri. O sală de conferinţe, unde analizau, completau şi finisau pledoariile pentru ziua următoare şi unde pregăteau proiecţia graficelor şi hărţilor care completau argumentaţia. Cealaltă încăpere, unde aveau imprimante, faxuri, copiatoare şi un retroproiector, era mai tot timpul dominată de râşnetul multiplicării documentelor pe care trebuiau să le pregătească, în dosare, pentru cei 15 judecători ai Curţii şi pentru partea ucraineană; un singur text de pledoarie avea, în medie, 22 de pagini.
Mâncau mai mereu pe fugă, dormeau trei, patru ore pe noapte, câteodată deloc, iar din hotel au ieşit pentru prima dată abia după cinci zile de când sosiseră la Haga. Ultimul lucru pe care îl făceau în nopţile de dinaintea susţinerii pledoariilor era să verifice cele 45 de dosare pregătite pentru Curte. Dacă găseau o greşeală, o luau de la capăt, până în zori, filă cu filă. Într-una dintre aceste nopţi, Aurescu a sunat-o pe Olivia, care îi trimisese spre verificare un comunicat de presă ce trebuia trimis jurnaliştilor din ţară:
„Ghilimelele de la paragraful patru nu sunt româneşti.”
„Ghilimelele?!”, l-a întrebat nedumerită. S-a uitat la ceas, era două noaptea.
„Ghilimelele de sus, la paragraful patru, trebuie să fie româneşti”, a reluat Aurescu.
Câteva clipe, Olivia a tăcut. Nu era sigură că a înţeles bine. Aurescu a revenit, limpede. „Ghilimelele de la paragraful patru…”
„Da, corectez”, i-a spus în cele din urmă.
***
Aurescu căuta informaţiile la prima mână şi se documenta ca să găsească cele mai bune argumente. Parcurgea şi presa ucraineană, după o metodă inedită căreia colegii îi spuneau, în glumă, „brevetul Aurescu”: tasta pe Google cuvintele „Insula Şerpilor” în limba ucraineană şi trimitea apoi textele traducătorilor.
Pentru pledoaria pe care a susţinut-o în faţa Curţii pe 4 septembrie, s-a gândit să adauge probelor asocieri. Ucraina susţinea că Insula Şerpilor din Marea Neagră, o stâncă situată la 42 de km de braţul Chilia, este locuită şi locuibilă şi, deci, trebuie luată în considerare de către Curte în stabilirea liniei de demarcare pentru suprafaţa în dispută – argumentul de „as” al ucrainienilor. Ca să arate că demersurile ucrainenilor sunt o butaforie, Aurescu propusese încă din faza negocierilor să se facă dezbateri chiar pe stânca-insulă, unde ucrainenii construiseră edificii economice şi detaşaseră, în 2007, o garnizoană de grăniceri.
A arătat că Insula Şerpilor nu are surse de apă şi că şerpii de la care şi-a luat numele sunt o specie dispărută, după date confirmate ştiinţific chiar de biologii ucraineni.
În faţa judecătorilor Curţii şi a adversarului, Aurescu a contracarat asul asemănând acţiunile ucrainenilor de a „popula” artificial Insula Şerpilor cu un fapt intrat în anecdotica internaţională: satul artificial construit de mareşalul rus Potemkin, în 1787. Potemkin ordonase construirea unor sate de carton pictat pe traseul împărătesei Ecaterina cea Mare, ca să creeze diplomaţilor străini care o însoţeau iluzia unei regiuni prospere, într-o Crimee proaspăt cucerită de Imperiul Rus.
Cele două zile de răspuns direct la argumentele adversarului au fost cea mai frumoasă, dar şi cea mai dificilă etapă. Pe 12 septembrie, prima fază se încheiase cu pledoariile Ucrainei. Urma o pauză pentru echipe şi urmau câte două zile pentru fiecare, în care taberele îşi prezentau în faţa Curţii concluziile. Potrivit procedurilor România pledase prima, în calitate de reclamant; ucrainenilor le revenea „lovitura” de încheiere.
Pregătindu-se pentru ultima lui pledoarie, de pe 16 septembrie, Aurescu a reanalizat discursurile adversarilor. Ultimul argument folosit de aceştia era lungimea coastei Ucrainei, despre care spuneau că ar fi mai lungă cu 630 de km decât a României. Ucrainenii considerau asta un posibil avantaj: dacă judecătorii Curţii ar fi luat în calcul întreaga coastă, atunci linia de demarcaţie se muta în favoarea lor.
Aurescu a luat textul şi a numărat de câte ori apărea tema „coastei” în discursul ucrainenilor. De 68 de ori. Şi-a amintit de sceneta lui Octavian Sava după Caragiale, cea în care elevul care nu are lecţia pregătită se întoarce mereu la ce ştie – castravetele, şi s-a gândit că ar putea-o folosi în pledoarie: ar fi fost o analogie care ironiza elegant strategia ucrainenilor. Dar i-a fost teamă că nu va fi înţeles. Judecătorii Curţii nu-l ştiau pe Caragiale, nici pe Sava. S-a consultat însă cu experţii străini. Ideea i-a amuzat şi au hotărât să includă anecdota în expozeul său. Judecătorii Curţii sunt şi profesori, iar imaginea unui elev care nu îşi cunoaşte lecţia şi încearcă să scoată cămaşa pe undeva e un fapt universal. Au avut dreptate. Asocierea asta i-a făcut pe judecători să zâmbească.
Pentru Aurescu, pregătirea prezentărilor era un ritual. Mai întâi îşi căuta argumentele cu ajutorul echipei, apoi redacta pledoaria, iar la final repeta discursul. Într-o noapte, l-a rugat pe colegul său Cosmin Dinescu să-i asculte unul dintre discursuri. Avea aproape 40 de minute, iar Aurescu l-a rostit cuvânt cu cuvânt, oglindindu-se în reacţiile lui Dinescu. Dacă i se părea că a vorbit prea repede sau că n-a pronunţat suficient de clar, relua fragmentul până suna impecabil.
Pe 16 septembrie se împlineau patru ani de la data la care România sesizase Curtea, iar audierile se terminau pe 19 septembrie cu pledoariile ucrainenilor, la care echipa României putea doar să asiste. În după-amiaza acelei zile, membrii echipei s-au întors la hotel. Truda lor la Haga se încheiase. Camerele în care munciseră în ultimele două săptămâni trebuiau golite. Se simţeau ca şi cum s-ar fi mutat dintr-un apartament în care au locuit puţin, dar au trăit intens. Aveau uşurarea şi sentimentul de libertate, dar şi o tristeţe ciudată. Despre tristeţe nu au vorbit între ei.
Lui Aurescu ideea că nu mai poate răspunde argumentelor ucrainene îi crea disconfort. Procesul pentru care lucrase aceşti patru ani de zile se apropia de final. Era ca un atlet, la proba de viteză: după ce alergase repede foarte mult timp, la finiş se oprise brusc şi, ca o reacţie de recul, după oboseala şi tensiunea cursei, corpul îşi pierduse echilibrul.
Peste cinci luni, pe 3 februarie 2009, Curtea avea să anunţe decizia în proces.
***
Pe 3 februarie, la Haga ploua. Aerul umed şi rece îţi tăia cheful să ieşi afară. Aurescu s-a trezit la 5:30, ceva mai devreme decât de obicei. La ora 9 s-a reunit cu restul echipei în holul hotelului.
Se gândea că trebuie să fie calm şi să insufle cât mai bine aceeaşi stare şi membrilor echipei. În ajunul deciziei, jurnaliştii îşi ascuţiseră pornirea de a face speculaţii. Presa română scrisese că Ucraina e o ţară prea mare, cu interese prea mari, iar Curtea va decide că delimitarea va fi fifty-fifty. Majoritatea erau comentarii negativiste: oricât de bine ar fi muncit echipa, şansele unui câştig sunt mici. Se gândea că ar fi fost bine ca jurnaliştii să fi avut răbdare până ce Curtea pronunţa decizia. Nimeni, nici măcar el, nu putea anticipa care va fi hotărârea. Trimisese deja la Bucureşti două variante provizorii de reacţii oficiale, în funcţie de care ar fi fost decizia Curţii, favorabilă României sau nu.
La 9 şi jumătate Aurescu a plecat cu echipa către Palatul Păcii. S-a oprit în curtea clădirii cărămizii care domina zona prin turnul cu ceas şi a dat primele declaraţii înainte de a intra în sala de judecată. Le-a spus jurnaliştilor că aşteaptă decizia cu calm şi că, oricare va fi aceasta, este rezultatul unei judecăţi echidistante.
Înăuntru, în sala mare, candelabrele sporeau lumina filtrată în raze subţiri de ferestrele cu vitralii. În faţa pupitrului celor 15 judecători de naţionalităţi diferite – reprezentanţii principalelor sisteme juridice de pe glob –, la o distanţă de câţiva metri, se aflau mesele din lemn masiv la care au stat cele două tabere pe toată durata pledoariilor. România în dreapta, Ucraina în stânga.
Pe masa judecătorilor erau călimări şi tocuri cu peniţă – obiecte desuete în orice alt decor, dar perfect la locul lor în Palatul Păcii, o clădire neogotică, ce funcţionează ca tribunal internaţional din 1922. Cu puţin timp înainte ca judecătorii să intre în sală, aprodul Curţii a mai adăugat în dreptul fiecăruia dintre cele cincisprezece locuri încă neocupate câte un penar cu creioane colorate, radieră şi stilou.
Aurescu s-a aşezat pe primul scaun de la masa României. Lângă el, Dinescu. Pe masă aveau o schiţă format A4 pe care haşuraseră dinainte zona de 12.200 de kilometri pe care Curtea urma să o delimiteze. Tot pe primul rând, lângă cei doi, stăteau ambasadorul României la Haga şi experţii străini. În spatele lor, în băncile rezervate publicului, aşteptau ceilalţi membri ai echipei.
Aprodul a deschis uşa din dreapta biroului judecătorilor: „La Cour!”. Toţi cei din sală s-au ridicat în picioare şi 14 judecători în vârstă au intrat încet. (Unul dintre ei lipsea, dar cvorumul era asigurat.) Fiecare şi-a ocupat locul în faţa propriei călimări, cu mişcări lente, ca într-un film au ralenti.
Era 10 şi 3 minute. Preşedinta Curţii, judecătoarea Higgins, o femeie cu trăsături sobre şi privire ageră, s-a ridicat şi a salutat sala. Apoi s-a aşezat şi a început să citească în engleză, pe un ton autoritar, hotărârea Curţii.
Pentru că primele paragrafe erau introductive şi de procedură, lectura a început de la paragraful 17 al deciziei, cu „Subiectul disputei. Stabilirea unei frontiere maritime unice care să delimiteze platoul continental şi zonele economice exclusive între cele două state, în Marea Neagră”. Argumentele celor două ţări s-au regăsit, alternativ, în cuvintele pe care le citea Higgins. Ca într-o balanţă, unele dintre ele atârnau mai greu în talerele Curţii. Când argumentele Ucrainei, când ale României.
Vocea judecătoarei răsuna în liniştea calmă a Curţii. În afara cuvintelor ei, în sală nu se auzea nimic. Pereţii înalţi ai încăperii, placaţi cu panouri din lemn, păreau că absorb fiecare sunet.
Higgins a continuat citirea argumentelor pe care le reţinuse Curtea, fără să-şi schimbe tonul. „Coaste relevante – coasta relevantă română, coasta relevantă ucraineană.” „Zona maritimă relevantă. Metodologia de delimitare. Stabilirea liniei echidistante provizorii.”
Membrii echipei române aşteptau. Din când în când şuşoteau abia perceptibil între ei, încercând să-şi dea seama cum stau. Aurescu evalua în minte câte argumente ale echipei sale a reţinut Curtea, ca să îşi dea seama dacă decizia putea fi favorabilă României.
Higgins a continuat: „Construcţia liniei echidistante provizorii. Circumstanţe relevante. Disproporţia dintre lungimea coastelor”. „Natura închisă a Mării Negre şi delimitările deja efectuate în regiune. Prezenţa Insulei Şerpilor în zona de delimitare.”
***
Trecuse aproape o oră şi jumătate, Higgins nu terminase încă de citit, când Aurescu s-a întors către Dinescu şi i-a şoptit: „Simt cum albesc”.
Judecătoarea a terminat lectura la paragraful 219, ce cuprindea coordonatele liniei geografice pe care le hotărâse Curtea. Era 12 fără 5 minute şi se rostea decizia cu numărul 100 – prima din istoria Curţii luată în unanimitate. Aurescu a remarcat că Higgins a uitat să marcheze finalul, potrivit tradiţiei, lovind cu ciocănelul pe bucata rotundă de postav.
În sală, în banca din spate, cartograful Octavian Buzatu – realizatorul graficelor care însoţeau pledoariile – a trasat imediat o linie pe harta ţinută pe genunchi.
De aici încolo, treaba era a lui. Decizia anunţată de Higgins era în coordonate abstracte, în cifre. Ceea ce deciseseră judecătorii trebuia „tradus” în procente şi apoi în suprafaţă. Iar Tavi, „Vrăjitorul”, cum îi spuneau colegii de echipă, putea face asta imediat, în camera rezervată României din clădirea Curţii.
Camera se afla la capătul unui hol mare, la câţiva metri de sala de judecată. Cei din echipa României făcuseră acest drum de nenumărate ori pe parcursul celor patru ani. Acolo mergeau în pauzele de cafea; tot acolo, într-un dulap, se ţineau perucile pe care consilierii străini le purtau, conform procedurilor, în faţa Curţii.
Tavi s-a aşezat, a deschis laptopul şi a pornit programul Caris Lots – un soft special folosit în Dreptul Marin pentru cartografiat, care permite calcularea rapidă a suprafeţelor. A introdus coordonatele în program, înconjurat de întreaga echipă. O linie neagră a străbătut harta de pe ecranul laptopului.
„79,34% pentru noi”, a spus Tavi şi s-a ridicat de la masă. Nimeni n-a scos un sunet. Aurescu era chiar lângă el.
L-a privit: „Bine, te rog mai calculează o dată. De la zero!”.
Tavi a refăcut calculul. De două ori. De fiecare dată a obţinut acelaşi rezultat. Cele 79,34% însemnau 9.700 de kilometri pătraţi din cei 12.200 aflaţi în dispută cu Ucraina. Apoi, camera s-a umplut de soneriile telefoanelor şi de sunetul vocilor. „E bine? Cum stăm?”, întrebau cei care sunau. „E de bine? Bravo! Felicitări!”
Aurescu l-a sunat mai întâi pe ministrul de externe care era într-o vizită oficială în Ungaria, împreună cu preşedintele României. După aceea, a ieşit în faţa jurnaliştilor adunaţi la Curte. Toţi vroiau exclusivităţi: „A câştigat România?”.
A intrat apoi în malaxorul telefoanelor care sunau încontinuu: felicitări de la foştii miniştri de externe, de la colegi din minister, de la prieteni. Când s-a adunat şi restul echipei, au plecat la Ambasadă. Mai aveau de lucru. Reacţiile post decizie erau la fel de importante ca acelea din timpul procesului, iar primul pas era anunţarea către ţară. Au redactat împreună documentul oficial şi final de informare. Spre seară, Aurescu s-a întors la sediul Curţii pentru a-şi respecta promisiunea făcută jurnaliştilor de la Antena 1 care i-au cerut să intre în direct la Observator. A dat interviul afară, în faţa clădirii tribunalului. Ploaia de dimineaţă se transformase în ninsoare.
Înfrigurat, în maşină, pe drumul de întoarcere către ambasadă, Aurescu se întreba dacă mai are de acordat interviuri şi s-a întors către Olivia: „Pot să-mi scot cravata?”.
***
La o lună de la decizia Curţii, Aurescu se află în biroul de la etajul doi al Ministerului Afacerilor Externe. Vorbeşte din nou despre proces, în timp ce mişcă pixul deasupra unor foi pe care le are în faţă, ca şi cum ar trasa scheme imaginare. A preluat funcţia de secretar de stat imediat după terminarea procesului de la Haga. Îşi doreşte să aibă timp să doarmă mai multe ore pe noapte, deşi chipul lui senin nu trădează oboseala.
După proces, presa l-a numit „eroul de la Haga”. Dar unii jurnalişti au scris şi că „victoria de la Haga” nu aduce nimic României. După decizia Curţii, s-a aflat că două sectoare din suprafaţa câştigată, apropiate de Insula Şerpilor, fuseseră concesionate pe o perioadă de 30 de ani, încă din 1992. Astfel, două firme din Canada şi Marea Britanie, Sterling şi Melrose, pot exploata zăcămintele plătind doar impozit pe profit şi redevenţe petroliere statului român.
Aurescu a răspuns echilibrat ambelor abordări. A explicat că decizia favorabilă României nu poate fi o victorie ca la fotbal, ci este un rezultat al aplicării Dreptului internaţional. Episodul concesionărilor l-a dezamăgit, dar şi dacă ar fi aflat mai din timp, munca sa şi a echipei sale nu s-ar fi schimbat cu nimic. Scandalul care izbucnise l-a făcut să se gândească la faptul că românii nu ştiu să se bucure de o reuşită nici măcar o zi.
Ce vroia să se înţeleagă era că el şi echipa îndepliniseră o datorie, fără eroisme. „Dacă mai mulţi dintre noi şi-ar face datoria”, i-a spus lui Ion Cristoiu într-un interviu, „în România lucrurile ar sta mai bine.”
Atât el cât şi ceilalţi membri ai echipei au fost plătiţi cu remuneraţia obişnuită pentru funcţiile lor; au economisit bani, lucrând pentru pledoarii fără să apeleze la ajutorul scump al unor firme internaţionale de avocatură. În munca lui, Aurescu a încercat să fie aproape de perfecţiune, cu atenţie maniacală pentru detaliu.
În birou, ultimul gest pe care l-a făcut înainte să se ridice din faţa foilor a fost mişcarea scurtă cu care a pus cu pixul căciuliţa unui „â” dintr-un text fără diacritice.
***
Pe 8 mai 2009, Aurescu, membrii echipei sale şi trei dintre consilierii străini, toţi îmbrăcaţi în haine închise la culoare, stau aliniaţi pe partea stângă a unei săli ample din Palatul Cotroceni. Aşteaptă nemişcaţi începerea ceremoniei în care Preşedintele îi va decora pentru rezultatul obţinut în procesul de la Haga. Faţă în faţă cu ei, la câţiva metri distanţă, o parte dintre membrii familiilor: printre aceştia mama lui Aurescu, o femeie mignonă, cu obraji rotunzi, şi fetiţa lui Octavian Buzatu, în vârstă de 9 ani, mândră, cu o pelerină roşie care îi acoperă umerii.
Traian Băsescu parcurge sala în paşi de ceremonie, până în faţa steagurilor României şi Uniunii Europene. Îşi aliniază mâinile cu precizie, încordate pe lângă corp. Candelabrele sunt aprinse. În boxe începe să se audă „Deşteaptă-te, române!”. Aurescu, primul din rând în stânga Preşedintelui, are aceeaşi postură solemnă.
Acordurile imnului se sting şi Băsescu deschide ceremonia, anunţând decorarea echipei care şi-a „servit ţara”. Se rosteşte numele fiecăruia; se desprind pe rând din şir ca să ia decoraţiile, împachetate în cutii bleu şi negre. Lui Aurescu îi revine prima decoraţie. Din rând, îi urmăreşte cu privirea şi cu un zâmbet pe fiecare dintre membrii echipei, ca şi cum i-ar întâmpina.
După ce ultimul dintre ei îşi primeşte recompensa, în sală se aude pentru câteva secunde doar zumzăitul sec al boxelor din care se auziseră acordurile imnului. Cu obrajii îmbujoraţi, Aurescu se apropie de microfonul cu stativ din faţa lui şi începe să-şi citească discursul de pe cardurile mici pe care le ţine, unele peste altele, în căuşul palmei. Mulţumeşte Preşedintelui, iar spre finalul discursului vocea caldă, întreruptă adesea de inflexiunile stinse ale emoţiei, îşi recapătă siguranţa:
„Domnule Preşedinte, această echipă şi-a făcut datoria şi nimic mai mult.”
În sala de ceremonie a Palatului Cotroceni, ecoul aplauzelor cu care cei prezenţi răsplătesc echipa României se întoarce din bolta sălii, ca atunci când, la finalul unui concert, dirijorul îşi ridică în picioare orchestra.
Articol publicat inițial în revista Esquire (numărul din iunie, 2009)
No Comments