Bridget Jones-uri culturale

Tedy Necula. O poveste despre curaj și puterea de a nu renunța: cum un puști aproape paralizat devine regizor

16 iunie 2015
Tedy Necula © cinemagia.ro

Când stă în picioare, Tudor Necula are trupul înclinat.

Ține brațele flexate, departe de corp, iar când merge, acestea i se agită ca și cum ar încerca să apuce praful din aer. Mișcarea asta îl echilibrează, fiindcă n-are siguranță în picioarele pe care le cheamă după el. Corpul pare că vrea să coboare spre stânga de la înălțimea celor 1,63m, condus de mișcările sincopate care definesc acest ritm.

Acest text a apărut în revista Tabu, în anul 2009.

Editor: Cristian Lupșa.

Fotografia de deschidere a fost făcută de Cosmin Bumbuț pentru revista Tabu.

Tudor are tetrapareză, o formă de paralizie care îi face dificilă coordonarea mușchilor și a mișcărilor. Ritmul lui haotic e, de fapt, unul controlat. A învățat să meargă așa cum înveți să scrii – și-a exersat fiecare mușchi până când deplasarea a devenit un automatism. Privirea tânărului cu frunte lată, bărbie voluntară și păr șaten tuns periuță, ascunde însă un alt ritm: o răpăială de hip-hop și vâltoarea unor lumi pe care nu le poate îmblânzi decât în film.

Lumea îl strigă „maestre”, el își spune Tedy . E student în anul I la regie, la Universitatea Media din București și, la 19 ani, are deja în spate câțiva ani de cinematografie: un rol principal în „Noro”, filmul lui Radu Gabrea despre un copil cu handicap, patru scurtmetraje ca regizor („Zi bună zi proastă”, „The High School Boy”, „Dezertor Împărat”, „Macho Kebab”), plus spoturi pentru campanii care au ca temă dizabilitățile.

Pe 2 aprilie, de ziua lui, vrea să-și lanseze primul lungmetraj, un documentar de o oră și jumătate despre hip-hop căruia îi va spune „Tango”.

Mai sunt trei săptămâni până la Crăciun și Tudor e împreună cu câțiva colegi la filmare într-o casă a studiourilor Media Pro din Buftea. Cami, o colegă de facultate, l-a rugat să o ajute să-și regizeze scurtmetrajul de școală, „În colivie”. Camera e dominată de un pat amplu, așezat pe mijloc. Sprijinite de perete sunt două oglinzi înalte. Lângă ele, câteva rafturi de cărți și un dulap pe care se văd un șirag de perle și flacoane goale de cosmetice. Pe podea sunt aruncate o păpușă Minnie Mouse, un cățel din pluș roz și o rață de jucărie. În pat se lăfăie o stea galbenă umplută cu burete. În colțul camerei, aproape de fereastră, Tudor discută rolul cu Lore, colega care joacă personajul principal. Decide să mute una dintre oglinzi lângă dulap ca să intre în cadru. Apoi se așază într-un fotoliu, dar nu stă prea mult.

Când filmează, e zbuciumat. Cântărește întrerupt spațiul cu pași forfecați, explicându-i lui George, operatorul, secvența: vrea să absoarbă universul lui Lore, camera și obiectele care o definesc. Cami stă în picioare în spatele fotoliului și ascultă. „N-o văd pe Lore din prima”, spune Tudor, încercând să rotunjească cât mai mult cuvintele, care, din cauza bolii, ies uneori neșlefuite, cu întreruperi, asemeni înregistrărilor de pe discurile vechi. „Mai târziu mă duc pe detalii, buze, ochi, dar o avem tot timpul în clar-obscur. După aia trecem la prim-plan.” „Mai vreau și o panoramare pe cărți.” „A, o vrei și deșteaptă!”, izbucnește Răzvan, un alt coleg. Râsul băieților vine să întâmpine chicoteala fetelor care, în cele din urmă, se epuizează în grimasa iritată a lui Lore.

Ca să recreeze soarele de dimineață pentru primul cadru, Tudor alege să scoată afară una dintre lămpi. Un fișic de raze artificiale se răsfiră prin geam. Se mai ridică o dată din fotoliu și pășește spre Lore. Nu vrea să-i arate chipul în plin, așa că îi ia câteva șuvițe de după ureche între degetele lui curbate, ce par să cedeze sub presiunea concentrării fizice, și le coboară până când ating obrazul fetei. George verifică lumina pentru interior cu o foaie albă. După ce îi cere s-o micșoreze, Tudor se răsucește prin cameră, în căutarea unui ultim detaliu cu potențial distructiv. Îl găsește: e zâzâitul aparatului de aer condiționat: „Chemați paznicul să-l oprească!” Revine în fotoliu.

În fundal, Cami, regizorul de drept, așteaptă indicațiile. „Haide, zi-i”, o îndeamnă. Fata își cabrează spatele ca și cum și-ar lua avânt: „Motor! Acțiune! Repetiție!”. „Nu!”, revine Tudor. „Mai întâi «Atenție!», apoi «Liniște!» și întrebi: «Camera?». Când George îți dă OK-ul: «Acțiune!»”. Pe platou e ca un sultan. De când a intrat la facultate – primul –, se implică în filmele colegilor, care-l vor pentru că are mai multă experință și aparatură. (La filmare a venit cu camera lui și două lămpi luate prin sponsorizare).

În ianuarie, scria pe blogul lui: „Am lucrat în 2 luni la atâtea scurtmetraje cât am lucrat în 4 ani de liceu!!! E super tare! Am colegi foarte inventivi și creativi. În fiecare zi filmăm altceva. Merge ca pe roate. «Mărioara» se simte folosită acum, îi place.” Mărioara e camera Panasonic pe care a câștigat-o la un teledon organizat de UNICEF și care – după calculele lui – e „responsabilă” de aproape 40 la sută din ce se filmează în an.

Scurtmetrajul lui Cami a fost o temă pentru facultate pe subiectul „captivitate”. Tudor l-a montat pe al lui din niște secvențe care îi rămăseseră de la un clip de prezentare pentru Black Widow, un club de tuning de mașini. Ideea: „captivitatea vitezei”. Tudor conștientizează ironia. El depinde de alții pentru deplasarea pe distanțe lungi; ajunge la școală cu mașina mamei și se întoarce cu colegii. (Ultima oară când s-a interesat, un șofer l-ar fi costat 16 milioane pe lună).

În octombrie, când a luat pentru prima dată metroul de unul singur, a scris pe blog un post intitulat „Am învins metroul!”. Îi e frică de câini și poartă la el un aparat cu ultrasunete care să-i țină la distanță. În lumea reală, e vulnerabil. Filmul însă, îl ajută s-o cucerească: „De ce am ales filmul? Pentru că m-a completat”, a spus într-un filmuleț difuzat în cadrul unei ediții speciale de la „Dansez pentru tine”. „Filmul este un mijloc de a spune povești. Eu Tedy, ca om, nu pot să alerg, nu prea pot să dau la coș la baschet… Mie îmi place să spun povești.” Dar nu acceptă ca povestea lui să fie „una melancolică, despre un handicapat”. După filmările de la PRO TV pentru „Dansez…”, a scris pe blog: „Nu sunt nici prea fericit, nici pleoștit. Nu îmi place să mă expun în tipu’ asta de emisiuni dar… e OK până la urmă.” Åži-apoi: „Așadar, pentru fanele alea multe pe care nu le am, să mă vadă luni.”

A primit cadou la emisiune un laptop, o imprimantă și un cec în valoare de 5.000 de euro de la Orbit. Pe blog, a explicat: „Cred că a fost un mulțumesc și din partea lor, pentru că în «Noro» aveam o secvență întreagă în care purtam un tricou cu Orbit”.

***

Tudor s-a născut în primăvara lui 1989, în București. Tatăl, Ionel, e criminalist, iar mama, Adriana, făcea gravură de oglinzi. Deși fusese o sarcină normală, Tudor s-a născut aproape mort. Într-o vreme în care în România ecografia nu le era accesibilă tuturor, orice făt cu o poziție incorectă la naștere punea în pericol mama. A fost și cazul lui Tudor, iar medicul a avut de ales: forcepsul – cu riscuri de vătămare a fătului –, sau viața mamei.

Intervenția l-a lăsat pe Tudor cu tetrapareză; nu-și va putea coordona mușchii de la brațe și picioare și nici vorbirea. Dar funcțiile cerebrale îi erau intacte, deci putea deprinde, prin repetiție, mersul și vorbitul. Părinții au hotărât să înceapă exercițiile pentru mușchi și echilibru când Tudor a împlinit opt luni. L-au dus la Spitalul de recuperare Dezna, din Arad, singurul din țară la acea vreme. Făceau naveta fie cu avionul, fie la vagonul de dormit.

La Dezna, existau cazuri și mai grave decât Tudor – copii care nu puteau mânca, copii condamnați la scaunul cu rotile. „I-am spus continuu că el n-o să ajungă în scaun, deși nu știam nici noi că n-o să se întâmple asta”, spune tatăl lui. „Au fost momente când îmi venea să abandonez, însă durau o seară. Dimineață o luam de la capăt.” Tudor compară exercițiile de terapie din copilărie cu mișcările unui cavaler îngenuncheat: „Ca să-mi iasă genuflexiunile, trebuia mai întâi să depărtez picioarele și să mă relaxez pe mușchii de sus, să mă aplec, să stau drept”. Apoi, să se sprijine pe un picior și să se ridice. Uneori, presiunea îl punea la pământ și plângea. N-a jucat leapșa, nici hoții și vardiștii cu copiii din spatele blocului, pentru că n-a putut sta în picioare decât la 7 ani și, chiar și așa, la scurt timp după ce se echibra, cădea.

La început, mergea în brațele părinților, apoi sprijinit cu o ținere de mână. Prin casă mergea de-a bușilea. Prima amintire a lui Tudor e de la 3 ani, din bucătăria garsonierei din Balta Albă – ursulețul așezat pe o masă rabatabilă cu balamale și mama, care se întristează că el nu reușește să pronunțe corect cuvintele. Primul cuvânt pe care l-a spus n-a fost nici „mama”, nici „tata”, ci „acva” – cu care cerea apă. Când avea 6 ani, mama lui a murit de cancer. Mai târziu, când i-a descoperit jurnalul ascuns în bibliotecă, a citit în el despre ședințele de terapie.

Tudor spune că seamănă cu mama lui, o fire calmă, care glumea tot timpul.

La un an de la moartea ei a început o nouă serie de exerciții, la spitalul Budimex. Acolo a cunoscut-o pe Dana, o femeie cu privire perlată, fostă voleibalistă, care i-a devenit kinetoterapeut. Dana, își amintește Tudor, nu era genul care să te ia cu „lugu-lugu”. „Pune vârful!“, „ Ridică piciorul!“ , îi comanda. „Când ești mic, te bușește plânsul chiar numai de-al dracului, că încerci ceva ce nu poți să faci.” „Cât timp era stăpân pe situație nu se încăpățâna”, spune Dana. „Însă aici era nebunia mea: trebuia să vin cu cât mai multe instabilități ca să-l fac să progreseze.

În momentele alea mai avea puțin și scotea sabia sau pistolul.”

Odată, în timpul unei ședințe de terapie, o colegă a intrat în sală, iar Tudor s-a speriat de sunetul vid al ușii care s-a deschis. Și-a pierdut concentrarea, s-a dezechilibrat și s-a prăbușit. A privit-o dojenitor pe Dana, așteptându-se să-și certe colega. Dana l-a pus să se ridice. Pe genunchi, apoi cu totul. „Am să te spun lui tata și o să te aresteze”, a răbufnit el. A doua oară, colega a intrat intenționat și Tudor n-a mai căzut. Terapia cu Dana avea să devină terapie de familie. Ionel și ea s-au plăcut și s-au căsătorit. („S-au plăcut prin prisma mea”, spuneTudor).

Cu puțin înainte ca Tudor să împlinească 8 ani, tatăl Danei, fost profesor de ciclism, a insistat să-l dea la o școală normală și s-a oferit să-l ducă în fiecare zi. Când l-au cunoscut părinții ei, Tudor se ținea deja pe picioare, știa să citească ziarul și socotea. Tot tatăl Danei a vorbit cu directoarea, conștient că un copil cu probleme nu ar fi fost ușor de acceptat. Înainte de prima zi, Dana – căreia începuse să-i spună „mamă” – l-a privit în ochi și i-a zis: „Ești un handicapat”. Au plâns amândoi, pe ascuns. Apoi l-a întrebat dacă a reușit să-l imunizeze. Tudor a înțeles. Colegii l-au plăcut imediat.

„Comunicam mult – ca și acum – și, involuntar, nu pot sta serios. Eu nu-l numesc optimism, ei da”. Odată s-a dezechilibrat, pentru că un coleg trecuse în fugă pe lângă el, și și-a spart capul de un calorifer. Dana a venit fulger la școală și l-a găsit bandajat și întins pe catedră, înconjurat de profesori și de directoare. S-a gândit că o să i-l pună în brațe și o să-i trimită pe amândoi acasă, spunându-le că e o responsabilitate prea mare. N-a fost așa; cei de la școală se temeau să nu fi greșit ei cu ceva. Tudor a rămas acolo și a terminat clasa premiant. Pe la 14 ani, Tudor și Dana au discutat prima oară despre sex. Fusese o încăierare mută între părinți: tatăl vroia să amâne discuția, dar Dana a luat un atlas, a intrat în camera lui și i-a explicat totul ca la ora de anatomie.

Tudor a înțeles atunci că din punct de vedere sexual nu era handicapat. S-a îndrăgostit prima oară la 15 ani, într-o tabără de voluntari pentru asociația Salvați Copiii. Printre cei 250 de elevi era și o brunetă liniștită, cu ochi căprui. (Tudor spune că îi plac blondele, dar n-a iubit până acum nici una.) N-au fost împreună, însă ea a rămas „fantoma” lui.

***

În 2002, regizorul Radu Gabrea l-a descoperit pe Tudor într-o fotografie dintr-un dosar medical de la Aurora, un centru de zi pentru copii cu deficiențe neuromotorii. Căuta deja de câteva luni un băiat cu o dizabilitate pentru rolul principal din „Noro” – povestea unui copil în scaun cu rotile, care luptă să-și facă părinții să-l accepte. A vorbit întâi cu Dana, care i-a spus că decizia îi aparține lui Tudor. A doua zi, el a acceptat.

În film, Tudor a jucat o „versiune” mai slabă a lui.

Nu mai era de mult Norocel, care, în scena culminantă, se ridică întâia oară din scaunul cu rotile. „A trebuit să mă întorc la senzațiile din trecut ca să arăt chinul ăla”, spune el. Gabrea crede că instinctul și sensibilitatea lui Tudor au făcut din secvența asta una dintre cele mai bune din film.

Regizorul și actorul au rămas apropiați. La trei ani după „Noro” a învățat să facă film lucrând cu o echipă de la Asociația Junior la spoturi video pe tema dizabilităților. „Lui Tudor îi scăpărau ochii când se uita la aparatul de filmat”, spune Alexandru Ciochia, președintele asociației. „Era deja un tip «bătrân» pe lângă absolvenții de regie”. Lucrul cu imaginile l-a făcut să renunțe la ideea de-a deveni web designer – o muncă de birou care, se gândea, l-ar fi avantajat. A început să facă filme la liceu, folosind o cameră de filmat împrumutată și un trepied de la Ciochia. Până a absolvit a filmat patru scurtmetraje. În 2007, când a terminat liceul, a încercat să dea admitere la ATF. Tudor și tatăl lui s-au întâlnit atunci cu decanul. Cum ar fi putut filma cu handicapul pe care-l are?, i-a întrebat acesta. Le-a spus că au mai avut astfel de cazuri și că n-au făcut față în facultate. Peste câteva zile, îi anunțau printr-un e-mail ca au hotărât să nu-l primească la admitere. Gabrea l-a sfătuit să aplice la facultatea de film din Praga, școala pe care a absolvit-o regizorul Miloš Forman și unde scriitorul Milan Kundera a predat coregrafie. Tudor a trimis un dosar de prezentare, un scenariu de cinci pagini și a intrat. Însă n-a mai putut pleca la Praga pentru că părinții construiau o casă în Popești-Leordeni – unde locuiesc cu toții acum – și n-aveau banii să-l țină acolo. În toamna lui 2008, s-a hotărât să dea la Univerisitatea Media. Nu i-a spus lui Gabrea că va încerca la regie pentru a treia oară, dar l-a sunat să-l anunțe că a reușit.

***

E o dimineață de ianuarie cu soare, și Tudor întârzie la ziua de filmare pentru „Tango”, documentarul despre hip-hop pentru care a tras deja câteva zeci de ore de casetă. Lore, George, Cami și alți câțiva colegi, îl așteaptă pe trotuarul aglomerat din Piața Unirii. Ajunge cu taxiul, îmbrăcat la camașă, cu o haină neagră, descheiată. La gât i se zărește un lanț subțire cu o cruciuliță din argint. Rama filmului va fi biografia lui Cosmin Cosmescu, Cosy, un rapper brăilean student în București, care cântă de patru ani și pe care Tudor l-a cunoscut pe Internet. Mai întâi i-a regizat clipul pentru piesa „Tot ce am vrut”.

Lui Cosy i-a plăcut să lucreze cu Tudor, fiindcă „e un tip de treabă, cu umor calculat și pe care poți să te bazezi”. Peste povestea lui Cosy, Tudor vrea să suprapună poveștile unor grei ai rap-ului românesc. A filmat deja interviuri cu Puya și Don Baxter.

Scopul lui e să arate cealaltă față a muzicii, ce se află în spatele prejudecăților. „Vreau să transmit că puterea hip-hop-ului nu stă în înjurături, ci în ce spune rima”, spune Tudor, care pe lângă hip-hop ascultă și muzică lăutărească veche. „Muzica asta nu se cânta niciodată aiurea.” Secvența pe care vor s-o filmeze azi va deschide filmul și e mai degrabă o metaforă decât o scenă documentară: un tango, doi tineri dansând cu „realitatea urâtă a străzii” pe fundal. „Va fi un documetar de tip MTV, care nu te lasă să te plictisești”, spune el. „O secvență n-o să dureze mai mult de două minute.”

Tudor se desparte de grup și traversează bulevardul ca să aleagă un loc pentru filmare.

Colegii montează echipamentul, iar fetele se pregătesc să facă figurație îmbrăcate în cerșetoare.

Doi polițiști se apropie curioși: „Ce se întâmplă aici?” „Ne pregătim pentru o filmare”, zice George. „Da’ domnul ăla handicapat cine e?”, insistă polițistul arătând spre Tudor. Fără aprobare pentru a filma în spații publice, trebuie să plece, așa că își strâng cutiile cu aparatură și recuzita și se hotărăsc să filmeze pe șest, în spatele Teatrului Național.

Tudor și o parte din echipă merg cu o mașină, ceilalți merg pe jos. Odată ajuns în spatele teatrului, Tudor alege un platou ferit și când se adună cu toții, anunță: „Gata! Hai, aici vreau să dansați, între bălțile astea două.”

Sub ochii cuplului de dansatori – el într-un costum gri patinat, ea într-o rochie neagră cu bretele –, delimitează cu mâinile un culoar de vreo 50 de metri, îmbibat cu noroi.

„O duci în pași de tango până în capăt, unde începe balta, apoi vă răsuciți și vă întoarceți dansând până la cealaltă baltă. Bărbiile sus și nu vreau să văd râsete”. După repetiții, se trece la filmat. Când George urmărește dansatorii cu camera, Tudor stă ciuci ca să nu intre în cadru. Filmarea se termină spre ora prânzului și regizorul e mulțumit.

Tot ce-i rămâne de făcut e să adune tot materialul până la mijlocul lui martie.

„Nu am timp nici să citesc, nici să mă odihnesc, iar relaxarea mă stresează ca idee”, scria Tudor pe blog în ianuarie. „Cum să le împac pe toate? Nu îmi ziceți să las proiectele. Nu pot să fac asta. Ăsta e ritmul meu. Seara vreau să citesc. Dacă mă apuc să citesc, mă ia somnul. Dacă mă apuc de lucru, îmi trece. În care parte a timpului se poate acumula cultură generală când plec la 7 dim și vin la 7-8 seara (sau mai tarziu)? Cum să îmi împart timpul ca să nu fiu epuizat și să am timp de tot?”

În serile lungi de acasă, se oprește uneori din muncă ca să facă exerciții de dicție pe ritm de hip-hop. Cu versurile lui, pe negative pe care spune că n-o să le audă nimeni niciodată.

Singurele versuri publice sunt la subsolul blogului lui: „Pentru că anii trec și las amintiri în urmă / Și pentru că vreau să văd ce am de lăsat în urmă / Și pentru că vreau să scriu tot ce îmi trece prin cap / Vă invit să mă citiți dau enter și v-am pupat.”

 

Tudor Necula face în continuare filme, lunele dintre ele prezente în festivaluri importante, lucrează și în producție TV și, între timp, s-a căsătorit.

Comments

    Leave a Reply