Interviuri

„Nu m-am simţit niciodată foarte feminină“ – un dialog cu pianista Hélène Grimaud

16 iunie 2015
Hélène Grimaud © adevarul.ro

O iubesc pe pianista Hélène Grimaud de prin anul trei de facultate, când am descoperit-o cu interpretarea Concertului Nr.2 pentru pian și orchestră de Rahmaninov. Nu mai trăisem așa intensitate emoțională pân-atunci. Cu timpul, aveam să descopăr că e marca ei – Hélène Grimaud e astăzi una dintre cele mai apreciate pianiste din lume. Și că a avut mult de luptat ca să să-i fie recunoscută. Dintr-una dintre cărțile scrise de Hélène Grimaud, Wild Harmonies, am aflat și una dintre cele mai frumoase lecții de viață, pe care Grimaud 

Vă imaginați emoția și bucuria pe care le-am avut în septembrie 2011, la Festivalul Enescu când am aflat că pot să îi iau un interviu lui Hélène Grimaud, invitată atunci în Festival cu un vulcanic concert de Brahms, Grimaud, cea pe care o puteam numi pianista mea preferată și pe care n-o cunoscusem până-atunci decât din muzică și din cărțile pe care le vânasem prin librăriile românești.

***

Cu ochii de un albastru care hipnotizează, îmbrăcată în blugi şi purtând adidaşi, în restuarantul Hotelului Hilton din București, pianista Hélène Grimaud povestește că în copilărie era obsedată de simetrie: „Voiam ca lucrurile în casă să fie aşezate într-o anumită ordine”.

Pe Rahmaninov îl adoraţi pentru intensitate, pentru sunetul clopotelor, pe care îl iubea. Ce vă apropie de Concertul nr.1 al lui Brahms pe care l-aţi interpretat în cadrul Festivalul Enescu?

Hélène Grimaud: E un concert extrem de tragic. Prima parte e un fel de requiem, un răspuns la încercarea compozitorului Robert Schumann de a se sinucide. Urmează sublimul celei de-a doua părţi, înălţătoare ca o rugăciune. Şi a treia, care are atât de multă forţă vitală… Iubesc concertul pentru că e una dintre operele primare pe care Brahms le-a compus. E genul de compozitor care intelectualizează. Dar acest concert are calitatea de a fi aspru, neşlefuit.

Sunteţi cunoscută pentru încăpăţânarea de a interpreta doar lucrările unor compozitori cu care rezonaţi. Pe vremea când studiaţi, le spuneaţi direct profesorilor ce nu vreţi să faceţi? 

Dintotdeauna am avut tendinţa să fiu lider în luarea deciziilor. Ce făceam era să întârzii lucrurile obligatorii pe care trebuia să le învăţ. Pretindeam că nu există, până în ultimul moment, când eram nevoită să încep să cânt. Dar da, le şi spuneam profesorilor că vreau să cânt altceva.

Când vă aflaţi pe scenă, sunteţi şi plină de forţă, şi fragilă în acelaşi timp. Care e lucrul pe care-l preţuiţi cel mai mult la o interpretare live?

Simţul riscului. Faptul că dacă totul decurge aşa cum ar trebui – sau aşa cum ar putea -, timpul se poate opri. Nu e ceva ce poţi controla. Şi nici nu se întâmplă de fiecare dată. Dar gândul că această posibilitate există e foarte important. Atunci când se întâmplă, primeşti asta ca pe un dar. Pentru mine, e dovada că există altceva dincolo de lumea imediată pe care o cunoaştem. E ceva foarte puternic, intrigant, misterios şi care dă dependenţă. Iar dacă e una dintre zilele bune, pluteşti ca pe un nor. Pleci din scenă şi încă mai zbori.

Aţi început să cântaţi de la şapte ani. Părinţii dumneavoastră nu erau muzicieni. Cum au decis să vă ducă să luaţi lecţii de pian? 

Nici măcar nu aveam un instrument în casă… E cu atât mai interesant. Făcuseră o listă de lucruri pe care voiau să le încerc, în speranţa că mă vor ajuta să-mi liniştesc surplusul de energie. Eram un copil foarte agitat, obişnuiam să întrerup la nesfârşit conversaţiile, punând întrebări şi cerând informaţie. Şi eram obsedată de simetrie, voiam ca lucrurile în casă să fie aşezate într-o anumită ordine… Pe lista aceea, pe lângă sport şi dans se afla şi pianul. Ultimul.

Vă pasionează lupii. Ştiţi să vorbiţi acelaşi limbaj, scoateţi aceleaşi sunete…

Tot de la ei am învăţat asta. Lupii sunt foarte expresivi în felul în care comunică. Orice animal care trăieşte într-o comunitate socială – o haită, în acest caz – trebuie să fie expresiv. Altfel, nu poţi menţine pacea în interiorul grupului. Dar cred că aceste sunete vin şi din simpla observare a lupilor. Paradoxal, cea mai mare parte a felului în care învăţăm, ca oameni, ţine de vizual.

https://www.youtube.com/watch?v=A0nLtSjacQY

Sunteţi o femeie frumoasă. Totuşi, nu scoateţi în evidenţă asta. De ce?

Nu m-am simţit niciodată foarte feminină. Abia astăzi realizez discrepanţa dintre ceea ce fac şi felul în care mă înfăţişam oameilor. Uneori, mă uit în urmă şi-mi zic: „E fantastic că încă mai sunt aici!”. Nu eram atentă cu lucrurile astea… Obişnuiam să umblu în nişte haine care semănau cu pijamale de mătase. De cele mai multe ori, acoperită până la gât. Însă asta e ce simţeam, nu eram foarte conştientă de trupul meu şi preferam întotdeauna să fiu mai mult ascunsă.

Imaginaţi-vă că aveţi în faţă un om care n-a ascultat niciodată muzică clasică. Ce i-aţi spune ca să-l provocaţi?

I-aş spune că muzica clasică poate să-i schimbe felul de-a simţi. Ce-i drept, mi-ar putea răspunde că şi un cântec pop poate face asta… Aş continua: Nu încerc să pretind că muzica clasică e superioară altora, dar e atât de bogată şi aduce atât de multe descoperiri de-a lungul drumului! Nu trebuie să ai neapărat o educaţie muzicală sofisticată pentru a asculta muzică clasică, deşi – nu vreau să mint -, anticiparea creşte odată cu o bună cunoaştere. Asta nu înseamnă că o primă audiţie o să te lase rece. Pentru că n-ai nevoie decât de două urechi şi de-o inimă ca să te emoţioneze muzica.

În afară de muzică şi de lupi, ce altceva vă face să vă simţiţi liberă?

Nu foarte multe… Dar e deja enorm. Cu animalele poţi fi tu, nu trebuie niciodată să te prefaci. Iar muzica e foarte grea, e drept. Sunt atât de multe elemente pe care trebuie să le respecţi şi de care eşti constrâns, însă dacă o faci şi treci dincolo de textul propriu-zis al unei compoziţii, de note, dinaintea ta se deschide şi străluceşte un orizont imens.

Interviu publicat inițial în cotidianul Adevărul.

Comments

    Leave a Reply