Interviuri

Zece porunci de la Irvine Welsh, autorul romanului Trainspotting

29 mai 2015
Irvine Welsh

Irvine Welsh e unul dintre cei mai importanţi autori scoţieni ai momentului. Atipic, Welsh a aplicat de-a lungul timpului o deviză unică, fiind convins că în viaţă – la fel ca în literatură – singura regulă e să nu urmezi nicio regulă.A renunţat la şcoală la vârsta de 16 ani, apoi a lucrat ca muncitor. A cochetat însă şi cu muzica, fiind un adept al mişcării punk din anii ’70. A cântat în câteva trupe rock.

Irvine Welsh a devenit celebru şi aclamat internaţional în 1993, când, renunţând la toate celelalte pasiuni, s-a apucat de scris şi a publicat primul roman, „Trainspotting”, o carte puternică despre subcultura drogurilor, cu o super-lansare în România, la Editura Polirom. O realitate pe care Welsh o gustase pe propria piele, fiind vreme de ani buni dependent de heroină, la fel ca cele mai multe dintre personajele sale. Romanul a ajuns un fenomen, a fost reeditat de peste zece ori, iar în 1996 a fost ecranizat în regia lui Danny Boyle. Welsh a mai publicat: „Jeg”, „Porno”, „Dacă ţi-a plăcut şcoala, munca o să-ţi placă şi mai mult”. Scrierile lui sunt dominate de dependenţă, fotbal, realităţi crude, umor negru şi, mai ales, de nonconformism.

Ai avut meserii dure, care cereau efort fizic, până să devii scriitor. O vreme ai fost depanator TV, apoi ai renovat case. Când munceai, te gândeai la personaje pentru cărţi?

Cred că m-au interesat oamenii dintotdeauna, poveştile lor, motivaţiile lor, să reuşeşti să înţelegi multe din locurile în care lucrezi, de la oamenii pe care îi întâlneşti. În general, le spun tinerilor care vor să devină scriitori: nu vă apucaţi de cursuri de „creative writing”, mai bine găsiţi-vă o slujbă. Până la urmă, poate că veţi scrie sau nu, dar să învăţaţi tehnica în sine e inutil, dacă nu sunteţi scriitori, vreau să spun, dacă nu sunteţi predispuşi să vă exprimaţi în felul ăsta.

Romanul „Trainspotting”, apărut în 1993, construieşte lumea unor tineri dependenţi de droguri, dar e mai mult decât atât: o parte necenzurată dintr-un univers social contemporan. A fost cartea ta de debut, o carte foarte curajoasă. A fost greu să ţi-o asumi?

Eram sigur că o să fie publicată, dar nu m-am gândit nicio clipă că o să apară la o editură atât de importantă (publisher Secker & Warburg). Am crezut că va fi o carte de interes local şi m-a cam luat prin surprindere când succesul a devenit naţional, apoi internaţional. Chiar era ciudat. Nu eram pregătit pentru asemenea valuri de reacţii extreme, de la entuziasm la aversiuni, cu precădere maliţioase, şi nu din partea cititorului obişnuit, ci în interiorul lumii literare. Mă simţeam de parcă aş fi invadat Irakul: eram salvarea literaturii sau monstrul care o va distruge. Mă gândeam: „La dracu’, dar potoliţi-vă, e doar o carte!”. Mi se părea exasperant la vremea aceea. Acum sunt încântat că oamenii pot fi atât de pasionaţi de scris.

Dacă „Trainspotting” e Noua Biblie, aşa cum inspirat a numit-o un critic, atunci care ar fi „Cele Zece Porunci” ale societăţii noastre scrise de tine?

Primele trei porunci sună aşa: „Lăsaţi cartierele să bubuie de petreceri. Îmi place propriul meu ipod, dar vreau să aflu ce ascultă ceilalţi şi vreau s-o aflu din stradă, nu online”, „Nu lăsaţi pe nimeni să intre în biserică decât dacă a făcut sex de dimineaţă”, „De fapt, hai să transformăm toate bisericile în discoteci”.

În „Trainspotting” sunt câteva fragmente foarte vii, descrii fizic şi milimetric dependenţa de heroină. Cum te-ai documentat?

Eu însumi sunt un fost dependent de heroină. M-am oprit înainte ca SIDA să se infiltreze în acea comunitate. Am avut mare noroc, dar comunitatea noastră a fost devasată de virus. Am vrut să prezint lumii cum arată această subcultură. Viitoarea mea carte, „Skagboys”, a cărei acţiune este plasată înainte de cea a romanului „Trainspotting”, va arăta cum s-a format o asemenea cultură.

Ce găseşti fascinant în această lume a dependenţei?

Societatea ne încurajează să avem tot felul de obsesii şi angoase. Aici sunt rădăcinile dependenţei. Nu există cale de mijloc cu dependenţa: ori te laşi dus de ea, ori fugi. Şi cred că fără să exploateze această natură dependento-obsesiv-angoasantă, capitalismul n-ar putea să supravieţuiască. Hai să spunem lucrurilor pe nume, după orice standarde intelectuale, 95% din lucrurile pe care le consumăm sunt numai rahaturi şi, dacă ar depinde de alegerea noastră, nu ne-am atinge de ele.

Ce relaţie e între vârsta ta şi cea a personajelor tale?

În general, ele tind să fie mai tinere decât mine. Cu excepţia unora dintre povestirile din „Varză reîncălzită” – cu cât îmbătrâneşti, cu atât te interesează mai degrabă personaje mai în vârstă.

În povestirile din volumul „Varză reîncălzită” sunt multe secvenţe violente, care însă nu tulbură liniştea lumii. Ai o teorie despre cum ne raportăm uman la „celălalt”?

Vrem să fim vedetele propriilor noastre drame. Dacă reuşim să ne prindem de asta, atunci poate avea consecinţe negative, e posibil să-i facem pe ceilalţi să sufere. Iar dacă n-o facem şi ne ţinem pornirile în frâu, ne provocăm nouă înşine suferinţă. Şi n-avem la dispoziţie decât o singură încercare.

Cărţile tale au umor negru şi gesturi extreme – există violenţă, presiune, dependenţă. Şi totuşi, despre tandreţe ce s-ar putea spune?

Mă interesează mai ales felul în care încercăm să evităm tandreţea, crezând că ne poate distruge. Cărţile mele sunt cumva tocmai despre extremele la care putem ajunge ca s-o evităm. Personal, mai degrabă, tind să caut tandreţea – şi asta mi se pare fascinant.

Ce-ai face dacă ai fi femeie pentru o zi?

Ar fi ceva de natură absolut fizică, ceva ce nu pot face eu însumi, de exemplu să am menstruaţie sau să nasc.

„Cele zece porunci” ale secolului XXI, după Irvine Welsh

1 Lăsaţi cartierele să bubuie de petreceri. Îmi place propriul meu ipod, dar vreau să aflu ce ascultă ceilalţi şi vreau s-o aflu din stradă, nu online.

2 Nu lăsaţi pe nimeni să intre în biserică decât dacă a făcut sex de dimineaţă.

3 De fapt, hai să transformăm toate bisericile în discoteci.

4 Nu votaţi dacă partidul, sau candidatul, respectiv nu vă reprezintă.

5 Susţineţi clubul de fotbal „Hibernian” şi mergeţi în pelerinaj anual la ei acasă.

6 Aveţi încredere în Yogi.

7 Nu alegeţi niciodată pe cineva care are peste treizeci de ani într-o funcţie publică. 

8 Trimiteţi obezii să muncească în agricultura Lumii a Treia pentru vreo două boluri de orez pe zi şi câteva legume. 

9 Rebotezaţi locurile plictisitoare. De exemplu, Lacul Michigan – „Cel Mare”, ar putea să se cheme… Lacul „Cerânjeştibă Fasolea”.

10 Amendaţi pe loc indivizii care poartă genul ăla de încălţăminte în care doar ce-ţi bagi picioarele, fără alte mecanisme de închidere.

Interviu publicat inițial în cotidianul Adevărul.

 

 

Comments

    Leave a Reply