Aştepta autobuzul. Trecuseră cinsprezece minute de cînd ajunsese în staţie şi alte douăzeci de cînd senzaţia de greaţă din stomac i se întinsese ca o pată pînă în cerul gurii. Afară aerul era cald, iar ea stătea cu ochii pe ceasul telefonului din mînă stîngă. Cu dreapta îşi netezea bretonul roşcat. Ar fi vrut să se ascundă.
La şi 30 s-a hotărît să ia un taxi. A traversat bulevardul pînă la parcarea cu maşini galbene. Păşea greoi. Se gîndea că niciodată n-a fost frumoasă, cel mult interesantă sau exotică, cum îi spuseseră unii. Vedea bărbaţii cu figurile lungite de bătaia soarelui proptite în geamurile maşinilor şi îşi imagina ce cred despre ea.
S-a uitat la firma de pe o portieră – Speed Taxi – şi s-a urcat în maşină. Niciodată pe partea şoferului; cochetăria era regulă, chiar şi cînd se simţea rău. Senzaţia de greaţă se accentua. Şi-ar fi dorit să fie invizibilă sau să schimbe cel mult cîteva vorbe, mici banalităţi despre căldură sau aglomeraţie – dacă era neapărat necesar. Maşina era joasă, bancheta confortabilă, înăuntru mirosea dulceag. S-a lăsat pe spate şi a simţit îmbrăţişarea tapiseriei.
„În Militari mergem, vă rog”, a zis. Şoferul n-a zis nimic.
La primul semafor, şoferul a apăsat butonul cdplayer-ului. A potrivit volumul la treapta 7. Piesa a început cu cîteva acorduri de vioară. Un taximetrist care ascultă muzică clasică, asta da surpriză, s-agîndit. Vioara a fost înghiţită de urcuşul orchestrei şi, în cele din urmă, furtuna sonoră s-a încheiat cu zgomotul unor talgere. Şoferul a dat mai încet.
„Puteţi să-l lăsaţi mai tare, nu mă deranjează.”
„Cum vreţi dumneavoastră.”, a spus el.
O căldură blîndă începuse să urce din stomac înspre obraji. Dar încă nu înlocuise de tot greaţa. Ar trebui să te controlezi, şi-a spus, orice se rezolvă în minte. Vioara a revenit, cu sunete înalte. Talgerele amuţiseră, în schimb a intrat un flaut şi ritmul a început să şerpuiască de parcă ar fi fost dintr-un film indian. Boxele stereo îl trimiteau în toate colţurile maşinii.
Şi-a mutat privirea de pe geam înspre oglinda retrovizoare ca să-i poată vedea chipul. Avea ochii galbeni şi rotunzi, ca ai indienilor. Nu se desprindeau de la şosea şi, în poziţia asta, arătau de parcă ar fi fost prinşi într-o pîclă tropicală.
Apoi privirea i-a urcat. Părul creţ prins într-o coadă scurtă şi joasă îi lăsa fruntea liberă. Gîtul lat de o palmă avea o piele groasă, cafenie, pe care lucea un lanţ argintiu. Tricoul bej îl lăsa la vedere. Un tip care ascultă vioară şi poartă lanţ, s-a gîndit. Genul care are poveşti de viaţă. A coborît cu privirea. În spaţiul dintre scaune îi vedea gambele. Erau puternice; două pistoane care apăsau pedalele.
Câteva semafoare mai încolo, ochii galbeni s-au mutat de pe şosea la ea, pe bancheta din spate.
Acum îşi masa gîtul, ascunzîndu-se sub triunghiul format de braţ ca să poată privi fără să fie văzută. Maşina a cotit la dreapta, apoi la stînga şi a ajuns pe aleea ei. Pregătise cei cinsprezece lei cît făcea cursa şi, cînd maşina s-a oprit, le-a auzit foşnetul între palme.
„Mulţumesc. Seară bună.”
Şoferul a luat banii.
„Şi dumneavoastră.”
A privit în jos şi s-a agăţat de mînerul portierei. A mai auzit o voce calmă:
„Sînteţi în zodia balanţei?”.
„Nu.”
Pentru prima dată de cînd îi era rău, a rîs, iar acest rîs energic a reuşit să acopere sfîrşeala de mai devreme. S-a îndreptat către bloc. Ce gust are pielea cafenie?, s-a gîndit. Dacă l-aş mai vedea de cîteva ori, m-aş culca cu el? A deschis uşa blocului. Ar trebui să te controlezi, şi-a zis.
A intrat.
* Articol publicat pe atelier.liternet.ro
No Comments