Bridget Jones-uri culturale

Cel mai iubit dintre bijutieri. Cum s-a reinventat un argintar rom și unde găsești obiecte făcute de el

3 aprilie 2016

Un argintar rom din București reușește să ducă mai departe meșteșugul tradițional aproape dispărut. S-a reinventat, colaborează cu designeri străini și vinde cercei, brățări și alte obiecte decorative în țară și-n străinătate, la târguri.

***

Își spune ultimul dinozaur. Hohotele de râs astupă liniștea atelierului mic din lemn din podul casei în care locuiește, undeva pe lângă Strada Parfumului din Capitală. Chiar așa: “Sunt ultimul dinozaur meșteșugar”. Își dă jos ochelarii. Are obraji cărnoși și ca să-și acopere chelia, poartă o căciuliță în culori, cadou de la un armean.

Îl cheamă Nevers . Ăsta-i –  râde iar – “numele comunitar”. I l-a pus un unchi, inspirat de-un personaj din Cei Trei Mușchetari de Alexandre Dumas.

Are 50 de ani și lucrează ca meșteșugar de la 13. Face de toate, bijuterii, obiecte decorative – a lucrat chiar și abajururi – și, de ce nu,  baterii speciale de chiuvete – la comandă. Îi place să spună că-i “polivalent”. Și că “forjează”, fiindcă lucrează după stilul vechi, la lovitură de ciocan: mai întâi desenează, apoi face modelul din hârtie sau carton, să vadă dacă stă-n picioare și-abia după aia taie argintul, pregătește materialul. Urmează să-l încălzească, să-l răcească, să-l modeleze prin bătăi de ciocan, și iar s-o ia de la capăt până e gata. Face asta într-un timp  în care 85% dintre argintarii romi se fac taximetriști sau comercianți ca să supraviețuiască.  

Nevers

Nevers în atelierul din podul casei sale

Nevers a învățat meserie de la tatăl lui. A crescut cu meșteșugul. E din Țăndărei, Ialomița, unde prin anii ’70  era o comunitate mare de romi argintari, vreo 40 de familii. Tatăl era nomad și unul dintre cei mai respectați meșteșugari din comunitate. Vara mergeau din sat în sat să vândă produse și să ia comenzi – bărbații le făceau, femeile se ocupau cu vânzarea. Iarna, când se ieșea din sezon, dacă-i prindea frigul prin vreun sat, rămâneau acolo și făceau ce-aveau nevoie oamenii. Străbunicul lui repara și încălțări și făcea până și cârlige de pescuit. După căderea comunismului, familia lui Nevers s-a mutat la București fiindcă așa creșteau șansele să mai aibă comenzi. Odată cu industrializarea și cu importurile, însă, din ce în ce mai puțină lume era interesată de ce făceau meșteșugarii. Preferau obiectele standard, mai ieftine, venite din afară.

Simte ironia situației:

“După revoluție, s-a cam dus progresul nostru economic, cum îi zic io. În comunism se câștiga bine, dar orice sistem are avantaje și dezavantaje. Ăsta era un sistem mizerabil la modul că nu aveai voie să gândești mai mult. Dacă gândeai prea mult, nu era bine. Trebuia să rămâi acolo, în banca ta. Acuma, ușor, ușor începem și noi meșteșugarii să ne adaptăm, să facem ateliere. Nu prea am investit cât trebuia în meseria asta. Trebuia să investim dacă voiam o readaptare calumea. Să rămână și-o parte de lucru manual, dar să achiziționăm și instrumente. Să te poți duce la mai multe segmente de clientelă, să ai și pentru cei care vor ceva mai larg, de consum.”

Primul obiect pe care l-a făcut, când era încă adolescent, a fost o verighetă. Avea o nebunie, să nu se lase până nu gravează pe ea niște steluțe. Era modelul lui. Își amintește cum tatăl îi tot spunea să aibă grijă, să nu se-nțepe cu dalta. Azi are o cicatrice pe mâna dreaptă și glumește că nu-l mai frige meseria ca la-nceput și c-a devenit mai degarbă o chestie de atașament, ca într-o căsnicie.

Din perfecționism, de multe ori pierde nopțile ca să se gândească la soluții pentru obiecte. Așa s-a-ntâmplat c-o solniță din cupru pe care-o avea pe comandă. Trebuia să-i găsească un sistem de închidere pentru capac. Într-un moment de inspirație a folosit penarul nepoatei drept model și-a inventat o încuietoare. Mai întâi i-a arătat-o unui prieten, de verificare, și-abia apoi clientului.

În meseria asta, cel mai important e exercițiul, crede Nevers. Dacă lucrezi zi de zi, atunci descoperi, lucrând, fel și fel de chestii de care, la un moment dat, și tu te minunezi.” Se mândrește cu reușitele lui. Odată, o doamnă de la Muzeul Satului l-a rugat să-i facă perechea unui cercel pe care-l pierduse. A fost greu, cel rămas erau un model turnat, “în două părți, stil pară” și-a trebuit pur și simplu să sculpteze în argint ca să facă încă unul la fel. A lucrat peste o lună, cu pauze. Abia când i l-a adus, bucuros, doamna i-a spus că a fost și-n Turcia și nimeni n-a reușit să i-l facă. “Bine că mi-ați spus acuma”, a râs Nevers, “că dacă îmi spuneați înainte, vă spuneam alt preț”.

Știe că totuși ce-i face meșteșugul dificil pe piață de-acum e-n același timp, de fapt, marele lui avantaj.

“Azi poate că nu sunt destui care să aprecieze lucrul manual, dar cu timpul or să se înmulțească. În România e un segment mic. Din afară sunt mai mulți cumpărători. Am avut un târg la Sighișoara și venisem cu cercei făcuți de mine, după un model tradițional de la tata și-avem și niște cercei mai comerciali. Au venit două englezoaice, direct la ăia tradiționali s-au oprit și mi-au luat aproape toate perechile. Imediat și-au dat seama de obiect, de valoare”.

IMG_20160307_191445 (2)

Masa de lucru

Din 2010, Nevers a fost selectat în reteaua Mesteshukar ButiQ, născută din proiectul Romano ButiQ de integrare socială și economică a romilor pentru refacerea legăturii întrerupte dintre meseriașul tradițional rom și nevoile actuale ale pieței. Așa a devenit unul dintre puținii argintari romi care lucrează cercei, brățări și pandantive din argint pentru magazinul Mesteshukar Butiq, unde se vând numai produse făcute și inspirate de romi, într-o interpretare modernă. Nevers a lucrat deja la două colecții de bijuterii, în colaborare cu un designer austriac, Nadja Zerunian. Au vorbit în germană și-n italiană –  știe câte puțin din fiecare – și s-au modelat unul pe altul: designerul a înțeles exigențele execuției, că nu întotdeauna-n realitate se se poate ca pe hârtie, Nevers a prins valoarea transformării unor modele vechi în mici arhitecturi actuale.

Nevers crede că ce l-a ajutat să răzbească pân-acum a fost seriozitatea. “De câte ori a fost ceva de făcut, am făcut, n-am ezitat.”

De ceva vreme, rar ma despart de bratara roma facuta de Nevers

De ceva vreme, nu prea ma mai despart de bratara roma facuta de Nevers

Și mai crede că treaba asta cu a duce tradiția mai departe e o vorbă goală-n praf dacă nu cauți să-ți asumi și responsabilitatea.

“E frumos în ziua de azi, toți vorbim de păstrarea tradiției. Dar e greu. Problema pe care mi-o pun e că poate că nu fac de-ajuns dovada unui progres. Dacă mai mulți am reuși să dovedim asta, poate c-atunci copiii sau cei care vin din urmă, chiar dacă n-ar avea din prima o atracție pentru tradiții, i-ar interesa pentru că ar fi o mândrie. Și-ar lua tradiția și-ar duce-o mai departe. Aici marea responsabilitate e a generațiilor noastre.  Ca să putem să o predăm mai departe, noi trebuie să folosim mereu o strategie. De noi depinde. Dacă venim cu elemente noi, să facem interesantă tradiția asta pentru generațiile care vin, e imposibil să nu reușim.”

În prezent, în România mai lucrează efectiv un număr de  aproximativ 1.500 de meșteșugari romi.

Găsiți bijuteriile făcute de Nevers la magazinul Mesteshukar Butiq din București, pe Strada Edgar Quinet la numărul 7 și online, aici.

Comments

    Leave a Reply