O apariție editorială specială se întâmplă chiar în acest început de toamnă: romanul unei noi senzații a literaturii mondiale, scriitoarea armeană Narine Abgarian. Apărut la Editura Humanitas Fiction, în Colecția Raftul Denisei, în excepționala traducere din limba rusă a Luanei Schidu, romanul „Din cer au căzut trei mere” este cu siguranță de pus pe lista voastră de noutăți pentru lectură.
O lume în care personajele și întâmplările conturează o realitate simbolică, extrasă din amănuntele vieții de zi cu zi, o iubire târzie care salvează lumea, un sat de piatră aflat pe vârful unui munte armean, unde magia și misterul și-au păstrat neatinse puterile. Cu o somptuoasă imaginație și o atenție deosebită pentru detaliile cele mai fine, Narine Abgarian construiește un univers în care cititorul își dorește să zăbovească mult după ce povestea s-a sfârșit. „Am vrut să scriu o carte al cărei sfârșit să ofere speranța. Omenirea are mare nevoie de speranță, de povești despre bine.“ – mărturisește scriitoarea Narine Abgarian.
„Din cer au căzut trei mere este o minunată saga despre locuitorii unui sat armean. Însă povestea acestui sat este de fapt o poveste despre noi. Și aici stă talentul scriitoricesc al lui Narine Abgarian. O carte plină de tandrețe și umor, subtilitate și genul acela de măiestrie rară, atât de firească, încât nici n-o remarci.“, spune și Evgheni Vodolazkin, un alt scriitor contemporan deja devenit legendă printre cititorii români.
În Maran, viața este suspendată între realitate și basm, într-un timp care prinde contur încet-încet, luând dureros forma istoriei. Războiul și dezastrele naturale au zdruncinat în nenumărate rânduri pacea fragilă a oamenilor. Anatolia, a cărei viață, nu mai puțin decât a celorlalți, a fost marcată de suferință, moarte, luptă și îndârjire, dar și de evenimente providențiale și semne inexplicabile, este, la 58 de ani, cea mai tânără locuitoare a micii așezări din vârf de munte. Și crede că viața ei, ca și a satului, se apropie de sfârșit, fără să știe că va fi, de fapt, purtătoarea miracolului care va face totul să renască. Iar timpul este învins. Undeva în Armenia – căci nici o precizare a granițelor geografice nu este posibilă – se află un sat uitat de lume, dar nu și de miracol. Locuitorii, tot mai bătrâni și tot mai puțini, își duc zilele cu un firesc uimitor, fie că traiul curge liniștit, fie că peste ei se abat urgii de tot soiul sau se petrec lucruri neobișnuite: un băiat vede întâmplări din viitor, făpturi misterioase își fac apariția, schimbând destine, morții vin nu doar în vise, ci și pe prispele caselor. Într-o zi, la amiază, Sevoianț Anatolia se așază să moară, convinsă că e lovită de o boală fără leac. Dar nu moartea va sosi, ci viața, iar soarta întregului sat va lua o nouă întorsătură.
Vă propun mai jos o lectură în avanpremieră din romanul „Din cer au căzut trei mere” și vă doresc să fie cu sens.
– Fragment –
Anatolia era cea mai mică dintre cele trei fiice ale lui Sevoianț Kapiton și singura din toată
familia care apucase să ajungă la o vârstă înaintată. Lucru nemaiauzit – în februarie
împlinise cincizeci și opt de ani, ceea ce nu i se întâmplase nici unei rude de-ale ei.
Pe mama sa abia și-o amintea – murise când avea ea șapte ani. Cu ochi migdalați, de o
neobișnuită nuanță aurie și bucle dese, de culoarea mierii, o chema, foarte potrivit
înfățișării ei, Voske 1 . Mama își împletea părul minunat într-o coadă groasă, și-o prindea cu
niște ace de lemn într-un coc la ceafă și mergea cu capul ușor dat pe spate. Deseori își trecea
degetele peste gât, plângându-se că-i amorțește. O dată pe an tata o așeza la fereastră, îi
pieptăna cu grijă părul și i-l scurta perfect la nivelul taliei – mai sus de-atât mama nu-i dădea
voie să i-l taie. Nici fetelor nu le tundea niciodată cosițele – părul lung trebuia să le apere de
blestemul care plana asupra lor de doisprezece ani, din ziua în care ea se căsătorise cu
Sevoianț Kapiton.
De fapt, trebuia să se mărite cu el sora ei mai mare, Tatevik. Tatevik avea pe atunci
șaisprezece ani, iar Voske, în vârstă de paisprezece, cea de-a doua fată de măritat din marea
familie a lui Agulisanț Gareghin, participa cât se poate de activ la pregătirea nunții.
Conform străvechii tradiții respectate de multe generații de locuitori ai Maranului, după
ceremonia de cununie, petrecerea de nuntă urma să se țină în casa miresei, iar apoi în casa
mirelui. Dar capii familiilor lui Kapiton și Tatevik – două neamuri bogate și respectate din
Maran – au hotărât să se unească și să dea o singură petrecere mare pe maidan. Aceasta
promitea să fie de o măreție nemaiauzită. Tatăl lui Kapiton, hotărât să-i uimească pe
numeroșii săi oaspeți, i-a trimis în vale pe cei doi gineri ai săi, ca să-i invite la nuntă pe
muzicanții de la teatrul cameral. Aceștia s-au întors obosiți, dar mulțumiți, și au anunțat că
țanțoșii muzicanți trecuseră imediat de la mânie la bunăvoință (unde s-a mai văzut așa ceva,
să inviți o orchestră de teatru la sat!), când au aflat despre generosul onorariu de doi galbeni
de fiecare și provizii de mâncare pe o săptămână, pe care ginerii lui Kapiton promiseseră că
le vor duce la teatru cu căruța după petrecere.
Tatăl lui Tatevik a pregătit și el o surpriză – la nuntă a fost invitat cel mai faimos tălmăcitor de vise din vale. Pentru o recompensă de zece galbeni, acesta se învoise să-și practice meseria pe tot parcursul zilei, cerând numai să fie ajutat la instalarea celor necesare lucrului: un cort, un glob de cristal pe un postament de bronz, o masă de ghicit, un divan lat, două vase cu o plantă rămuroasă, de natură necunoscută, care mirosea greu, și niște lumânări ciudate, în formă de spirală, făcute din pulbere de lemne de diferite soiuri, care ardeau luni întregi fără să se termine, împrăștiind în
jur o aromă de ambră și mosc. La nuntă, în afară de maraneni, au fost invitați cincizeci de
locuitori din vale, majoritatea oameni respectați și înstăriți. Despre petrecerea care urma,
promițând să se transforme într-un eveniment memorabil, s-a scris chiar și în ziare, și asta
era o onoare deosebită, căci până atunci presa nu mai pomenise niciodată de ceremonii din
familii fără origine nobiliară.
Dar s-a întâmplat ceva la care nimeni nu se așteptase – cu patru zile înainte de cununie,
logodnica a căzut la pat cu febră, a fost chinuită de un delir crunt vreme de douăzeci și patru
de ore și, fără să-și mai vină în simțiri, s-a stins.
În ziua înmormântării ei, peste Maran s-au deschis pesemne niște porți întunecate și au
scăpat forțe străine, opuse celor cerești, căci nimic altceva decât încețoșarea minții nu poate
da seamă pentru comportamentul capilor celor două familii. Imediat după slujba funerară,
ei s-au sfătuit puțin și au decis să nu anuleze nunta.
— Să nu fie cheltuiala degeaba, a anunțat chibzuitul Agulisanț Gareghin la praznic.
Kapiton e un băiat bun, muncitor și respectuos, oricine ar fi bucuros să capete un astfel de
ginere. Pe Tatevik a luat-o Dumnezeu la el, prin urmare așa a fost dat să se întâmple, e un
păcat să cârtim împotriva voinței Lui. Dar noi mai avem o fată de măritat. Așa că eu și Anes
am hotărât că o să se mărite Voske cu Kapiton.
Nimeni n-a îndrăznit să li se împotrivească celor doi, iar lui Voske, încă îndurerată după
moartea surorii ei iubite, nu i-a mai rămas nimic de făcut decât să se mărite cu Kapiton fără
să crâcnească. Doliul după Tatevik a fost amânat cu o săptămână. Au ținut nuntă mare,
zgomotoasă și foarte îmbelșugată, vinul și rachiul de dude au curs șuvoaie, mesele puse sub
cerul liber gemeau de toate felurile de mâncare posibile, orchestra îmbrăcată în fracuri
negre și ghete lustruite a cântat polci și menuete; maranenii au ascultat o vreme încordați
muzica clasică, neobișnuită pentru urechile lor, dar apoi, după ce s-au îmbătat cum se
cuvine, au uitat de maniere și s-au pornit să-și danseze dansurile lor țărănești.
În cortul ghicitorului n-au intrat prea mulți – nu de asta le ardea oaspeților de la nuntă,
înfierbântați de mâncarea și băutura din abundență. Pe Voske a dus-o de mână acolo o
mătușă îngrijorată, după ce fata, prinzând un moment, i-a povestit în două vorbe visul pe
care-l avusese în ajunul nunții. Ghicitorul s-a dovedit a fi un bătrân mărunțel, slăbănog și
neînchipuit, ba chiar înspăimântător de urât. Când a întins mâna, arătându-i lui Voske unde
să se așeze, aceasta s-a cutremurat văzându-i degetul mic de la mâna dreaptă: unghia lungă,
netăiată ani de zile, i se încovoia ca o gheară peste buricul degetului și îi creștea de-a lungul
palmei, spre încheietura diformă, împiedicându-i mișcările mâinii. Pe mătușă bătrânul a
poftit-o fără ceremonie afară din cort, poruncindu-i să stea de pază la intrare, iar el s-a așezat
în fața fetei, desfăcând larg picioarele îmbrăcate în șalvari ciudați și, cu palmele subțirele
atârnându-i între genunchi, a privit-o lung, în tăcere.
— Am visat-o pe sora mea, a răspuns Voske la întrebarea lui nerostită. Stătea cu spatele
la mine – într-o rochie frumoasă, cu o plasă cu perle peste cosița împletită. Am vrut s-o
îmbrățișez, dar nu m-a lăsat. S-a întors spre mine, și fața îi era, nu știu de ce, îmbătrânită,
zbârcită. Și gura… parcă nici nu-i încăpea limba în ea. Am început să plâng, și ea s-a dus într-
un colț al camerei, a scuipat un lichid întunecat în palmă, a întins-o spre mine și a spus: „Să
n-ai parte de fericire, Voske.“ M-am speriat și m-am trezit. Dar lucrul cel mai înfricoșător s-a
întâmplat abia după aceea, când am deschis ochii și am înțeles că visul continuă. Era pe la
început de enbaști 2 , încă nu cântaseră cocoșii, m-am dus să beau apă și, nu știu de ce, m-am
uitat în sus, spre tavan, și am văzut în erdik 3 chipul trist al lui Tatevik. Mi-a aruncat sub
picioare podoaba de pe cap și pelerina ei și a dispărut. Iar parura și pelerina, când au atins
podeaua, s-au prefăcut în pulbere.
Voske plângea în hohote, iar fața îi era mânjită de rimelul negru – singurul machiaj pe
care-l foloseau femeile din Maran. Din tăieturile mintanei 4 împodobite cu dantelă scumpă
și monede de argint i se zăreau încheieturile fragile, ca de copil, ale mâinilor, și pe tâmplă îi
pulsa cu îngrijorare o venă albastră neajutorată.
Tălmăcitorul de vise a oftat zgomotos, scoțând un sunet prelung, iritant. Voske s-a oprit
din plâns și l-a privit speriată.
— Ascultă-mă, fetițo, a spus bătrânul cu glas scârțâit, n-o să-ți explic visul, n-are nici un
rost, oricum nu se mai poate schimba nimic. Singurul sfat pe care ți-l dau e să nu-ți tai
niciodată părul, să-ți acopere întotdeauna spatele. Fiecare om are un talisman. Al meu – și-a
fluturat mâna dreaptă pe sub nasul lui Voske – e unghia de la degetul mic. Iar al tău o să fie
părul.
— Bine, a șoptit Voske.
A așteptat un pic, sperând că va mai primi și alte indicații, dar tălmăcitorul de vise păstra
o tăcere sumbră. Atunci s-a ridicat să plece, dar, luându-și inima în dinți, s-a forțat să
întrebe:
— Nu știți de ce tocmai părul?
— N-am de unde să știu. Dar de vreme ce ți-a aruncat podoaba de pe cap, înseamnă că a
vrut să acopere ceea ce te poate apăra de blesteme, a răspuns bătrânul fără să-și ia ochii de la
lumânarea fumegândă.
Voske a ieșit din cort cu sentimente amestecate. Pe de o parte, nu mai era atât de
îngrijorată, căci își lăsase o parte din neliniști tălmăcitorului de vise. Dar în același timp n-o
părăsea gândul că i-o zugrăvise pe sora decedată unui străin, deși fără vreo intenție rea,
aproape ca pe o vrăjitoare. Când i-a povestit mătușii care se frământa nerăbdătoare în fața
cortului prorocirea bătrânului, aceasta s-a bucurat nespus:
— Important e că n-avem de ce să ne temem. Fă așa cum te-a sfătuit și totul o să fie bine.
Iar peste patruzeci de zile sufletul lui Tatevik o să părăsească pământul nostru plin de păcate
și o să te lase în pace.
Voske s-a întors la masa de nuntă, lângă proaspătul ei soț, căruia i-a zâmbit timid. Acesta
s-a fâstâcit, i-a zâmbit și el și brusc s-a înroșit puternic – în ciuda vârstei sale de douăzeci de
ani, respectabilă după măsurile patriarhale, Kapiton era un tânăr foarte rușinos și timid. Cu
trei luni în urmă, când în familie începuse să se discute că era timpul să se însoare, soțul
surorii lui mai mari îi făcuse un cadou – îl trimisese în vale și îi plătise o noapte la o casă de
toleranță. Kapiton se întorsese la Maran foarte tulburat. Nu că noaptea de desfătare
petrecută în îmbrățișările unei femei publice mirosind a apă de trandafiri, cuișoare, și
transpirație nu i-ar fi căzut bine. Mai degrabă dimpotrivă – fusese uluit și hipnotizat de acele
dezmierdări dureros de fierbinți pe care ea i le dăruise cu generozitate. Dar sentimentul
nelămurit de dezgust, ușoara greață care îl cuprinseseră în clipa în care a prins expresia
chipului ei – unduindu-se ca un șarpe, scoțând gemete sonore și mângâindu-l cu artă și
pasiune, ea reușea să-și păstreze o față împietrită, lipsită de orice sentiment, de-ai fi zis că nu
face dragoste, ci o treabă de rutină – nu-i dădeau pace. Hotărând, cu graba prostească a
vârstei, că acest comportament calculat și nerușinat este caracteristic în pat tuturor
femeilor, nu se aștepta la nimic bun de la însurătoare. De aceea, când tatăl lui îl anunțase că
după moartea fiicei mai mari a lui Agulisanț Gareghin trebuie să se însoare cu cea mică, el
doar înclinase capul în tăcere, în semn de aprobare. Ce conta cu cine se căsătorea? Toate
femeile sunt prin natura lor mincinoase și incapabile de sentimente adevărate.
Seara târziu, când ospătarii au început să aducă la mese felii suculente de jambon copt cu
mirodenii și arpacaș pufos cu jumări și ceapă prăjită, cuscrii amețiți de băutură i-au trimis pe
miri în dormitor, în sunet ascuțit de zurnă și sub privirile aprobatoare ale nuntașilor, și i-au
zăvorât acolo, promițându-le să-i elibereze în zori. Rămânând singură cu soţul ei, Voske a
izbucnit în hohote de plâns, dar, când Kapiton s-a apropiat de ea s-o îmbrățișeze și s-o
liniștească, nu l-a respins, ci dimpotrivă, s-a lipit de el și a tăcut o clipă, scâncind doar și
trăgându-și zgomotos nasul.
— Mi-e frică, și-a ridicat ea fața scăldată în lacrimi spre el.
— Și mie mi-e frică, i-a răspuns simplu Kapiton.
Acest dialog necomplicat, dar pătrunzător în sinceritatea și duioșia lui, ținut într-o
șoaptă rușinată, a legat temeinic și pentru totdeauna inimile lor tinere și însetate de iubire.
Mai târziu, în pat, strângându-și la piept tânăra soție și urmărindu-i cu atenție fiecare
mișcare, fiecare suspin, fiecare atingere tandră, Kapiton ardea de rușine pentru că
îndrăznise s-o compare cu femeia din vale. În îmbrățișarea lui, Voske se lumina și scânteia
ca o piatră prețioasă, încălzea și umplea de sens tot ce-l înconjura, și din clipa aceea ea a
devenit tot ce îi era și îi va fi lui mai scump în viață.
O săptămână mai târziu, când Agulisanț Gareghin și ginerii lui, tăcuți și cu capetele
descoperite, îmbrăcați în negru din cap până-n picioare, au tăiat trei viței de rasă, au fiert
carnea fără sare și au împărțit-o în sat pe tăvi mari – oamenii deschideau ușa și luau în tăcere
porția cuvenită fiecărei case – nu ai voie să vorbești când ți se aduce carne de la o vietate
sacrificată –, Voske a acoperit geamul dormitorului cu o pânză opacă și s-a legat să poarte
doliu după sora ei până la sfârșitul zilelor. Ținea posturi nesfârșite și petrecea seri lungi în
biserică, rugându-se pentru odihna sufletului lui Tatevik și cerându-i iertare. O dată pe săptămână, însoțită de mama ei, de cumnate și de mătuși se ducea la cimitir, să îngrijească
mormântul surorii sale. Pentru ea, lumina și întunericul parcă-și schimbaseră locurile între
ele – noaptea iubea și încălzea ca un soare, iar ziua se transforma într-o ființă mohorâtă,
plină de amărăciune. Tatevik n-a mai vizitat-o niciodată, și asta o întrista foarte mult pe
Voske. Așadar, nu m-a iertat, altfel cu siguranță aș mai fi văzut-o, își mărturisea ea trăirile
soțului său, înghițindu-și lacrimile.
Ca să-i abată cumva gândurile triste, Kapiton i-a propus să se ocupe de mobilarea casei
pe care o căpătaseră după nuntă. Înainte, aici locuiseră o mătușă necăsătorită și bunica lui –
babo Mane, dar apoi ele se mutaseră la tatăl lui Kapiton, lăsându-le tinerilor locuința solidă,
cu ziduri groase și întunecoasă, dar locuibilă și comodă, cu o verandă mare de lemn, un pod
înalt și o livadă îngrijită. Voske refuzase hotărât să se mute, deoarece casa se afla la celălalt
capăt al Maranului. Dar Kapiton nu se lăsase – trăind departe de rudele îndoliate, ea avea
să-și amintească mai puțin de soră-sa și să se împace mai repede cu durerea pierderii.
Cedând cu profundă reticență insistențelor bărbatului ei, Voske a fost absorbită, spre
surprinderea sa, de noua ocupație și s-a apucat cu atâta sârg de treabă, că și-a comandat până
și reviste de decorațiuni interioare din vale. După ce le-a studiat temeinic, s-a oprit asupra
unei sufragerii din abanos – o masă ovală, patru sofale mari tapițate cu catifea verde, treizeci
de scaune – trebuie să fie multe locuri la masă, căci casa avea să fie mereu plină de oaspeți –
și câteva bufete sculptate artistic, cu uși înalte de sticlă, unde se puteau ține serviciul
frumos, de douăzeci și patru de persoane, și o mulțime de alte vase primite cadou de nuntă.
Tâmplarul Minas, care s-a angajat să reproducă exact mobila, a fost nevoit să angajeze două
calfe în plus, pe lângă cele trei pe care le avea deja, pentru a reuși să isprăvească la timp –
Voske era deja însărcinată cu primul copil și voia să termine cu mobilarea casei înainte de a
naște. Și-a petrecut timpul până la soroc cu lucrul de mână – a brodat cot la cot cu mama ei
câteva fețe de masă și cuverturi, două lenjerii de pat, cadourile și costumașul de botez
pentru copil. În fiecare săptămână, după vizitarea ritualică a cimitirului, se ducea în atelierul
lui Minas să controleze mersul lucrurilor. Minas mormăia și se încrunta, dar îndura în tăcere
vizitele ei, ce-i drept, conducând-o repede acasă, sub pretext că o femeie, mai ales una
însărcinată, nu trebuie să stea într-un atelier în care miroase a lac otrăvitor și sudoare de
țăran. Dar vizitele la tâmplărie nu au fost în zadar – mobila a fost gata la timp, și, îndată ce a
pus totul în ordine și a dat petrecerea de casă nouă, au început durerile facerii. O zi mai
târziu, i-a dăruit lui Kapiton al ei o fiică, pe care au numit-o Nazeli. După doi ani s-a născut
Salome, iar după încă un an și jumătate, mezina, Anatolia.
Narine Abgarian s-a nascut în 1971 la Berd, în Armenia, într-o familie de intelectuali, bunicul patern fiind supraviețuitor al genocidului armean. A absolvit Universitatea Lingvistica de Stat V. Briussov din Erevan, din 1993 mutându-se la Moscova. S-a remarcat cu un blog pe care l-a ținut mai mulți ani. Textele sale despre o fetiță numită Maniunia au suscitat un mare interes, iar în 2010 a publicat prima carte pentru copii dedicată acestui personaj, pentru care, în 2011, i s-a decernat Premiul Național Rukopis Goda (Manuscrisul Anului). Au urmat Maniunia pioet fantasticeski roman (Maniunia scrie un roman fantastic, 2011) și Maniunia, iubilei Ba i procie trevolnenia (Maniunia, aniversarea lui Ba și alte peripeții, 2012). În prezent, se realizează un serial TV de zece episoade pornind de la trilogia sa. Culegerea de povestiri Semion Andreici. Letopis v karakuliah (Semion Andreici. Letopiseț în mâzgălituri, 2012) a fost numită cea mai bună carte pentru copii a deceniului în Rusia și i s-a decernat premiul BABY-NOS în 2013. Romanele și volumele sale de povestiri au impus-o drept una dintre cele mai aparte voci ale literaturii ruse contemporane, printre care: Ponaexavoaia (Imigranta, 2011), Liudi, kotorîe vsegda so mnoi (Oameni care sunt mereu cu mine, 2014), carte nominalizată la Premiul Boloaia Kniga, Zulali (2016), Liudi naoego dvora (Oameni din curtea noastră, 2016), Daloe jit (Să trăiești mai departe, 2018). A cunoscut succesul internațional odată cu traducerea în peste 20 de limbi a romanului Din cer au căzut trei mere (S neba upali tri iabloka, 2015; Humanitas Fiction, 2021), bestseller în Rusia, distins, în 2016, cu Premiul Iasnaia Poliana. În 2020 a publicat Simon, roman nominalizat la Premiul Boloaia Kniga, devenit, de asemenea, bestseller. În 2015 lui Narine Abgarian i s-a acordat Premiul Literar Aleksandr Grin pentru contribuția excepțională la dezvoltarea literaturii naționale, iar în 2020 The Guardian a inclus-o pe lista celor mai buni șase autori contemporani europeni.
No Comments