Fragment în avanpremieră din volumul „Un an magic” de Clemency Burton-Hill, prima carte de popularizare a muzicii clasice în limba română

Vă anunț cu bucurie ca prima carte care popularizează muzica clasică în limba română a ieșit de la tipar, „Un an magic” de Clemency Burton-Hill. Și e tradusă de mine. 🙂

Editura Vellant are curajul să aducă publicului român ceva ce lipsea cu desăvârșire de pe piață pentru toți cei care iubesc muzica clasică, dar și pentru cei care vor să și-o apropie. Fără scrobeli, fără bariere, fără lecții academice.

„Un an magic. Muzică clasică pentru fiecare zi” de Clemency Burton-Hill este o carte-obiect, editată în condiții grafice excepționale, o carte de colecție și una care se adresează tuturor tipurilor de public. Este potrivită și pentru un public tânăr sau foarte tânăr. 

 

Mulți dintre voi m-ați întebat de unde poate fi cumpărată cartea, vă las câteva opțiuni aici:

-> puteți comanda cartea de pe site-ul editurii, la acest link; 

-> o găsiți de cumpărat și la Librăria Cărturești, online aici și dacă mergeți la librărie, desigur; 

-> de pe elefant.ro 

 

Cartea este structurată pe 365 de zile. Fiecărei zile din an îi corespunde o lucrare de muzică clasică, cu povestea ei de descoperit și de ascultat. 

 

 

Sunt 500 de pagini de iubire, de povești pe care nu le știți despre compozitori, de căldură, de umor, de anecdote, de exemple care se pliază oricînd pe ceea ce trăim azi – inclusiv, unii dintre noi, ca freelanceri. Există și un playlist pentru fiecare lucrare de ascultat.

Sunt 500 de pagini reconfortante, emoționante (am plîns la un episod despre Șostakovici, am rîs la unul despre compozitorul Max Bruch care și-a vîndut pe 2 bani toate drepturile pentru totdeauna pentru ceea ce avea să devină cea mai celebră lucrare a sa), și care vă ridică spiritele.

Clemency Burton-Hil este vedetă BBC 3, violonistă, cu o engleză britanică superbă, aparent simplă/directă, dar care dă multe bătăi de cap. A suferit în timpul anului în care această carte se pregătea de tipar în România o operație pe creier. O vreme nu a putut nici să vorbească.

Primul sau job în jurnalism a fost la revista Vogue, iar de atunci a scris pentru cele mai mari publicații din UK, inclusiv The Economist, The FT Weekend, The Guardian, The Observer, The Independent, The Sunday Times, The Sunday Telegraph, The Times Literary Supplement, Elle și The Mail on Sunday, pe subiecte de la artă, la inteligența artificială. În ianuarie 2019 a publicat prima carte, The Other Side of Stars. Au urmat apoi cele două volume All The Things You Are. În Octombrie 2017 a scris „Un an magic”.

 

 

„Ceea ce îmi propun este să întind o mână de ajutor celor care simt că muzica clasică este un fel de petrecere la care nu au fost invitați. Vreau să deschid acest cufăr plin cu nestemate și să sugerez câte o singură lucrare pe care ați putea să o ascultați în fiecare zi din an: pusă în context, cu povești despre oamenii din spatele ei, și reamintindu-vă că a fost create[ de o persoană în carne și oase – probabil una cu dileme care ale voastre-, care și-a dorit să se exprime și, întâmplător, a făcut-o prin intermediul unei secvențe de note muzicale. Este chiar important să ne amintim că muzica nu poate exista într-un vacuum: are nevoie de ascultători, de un public, de martori pentru a putea prinde viață pentru a putea fi auzită, simțită. Și acest public ești tu!”, spune autoarea.

 

 

 

 Vă invit să citiți în avanpremieră un fragment din volumul „Un an magic” de Clemency Burton-Hill.

 

3 februarie

„Il cavalier di Spagna“

fragment din La liberazione di Ruggiero dall’ isola d’Ancina

de Francesca Caccini (cca 1587–1641)

O zi importantă în istoria muzicii clasice: chiar pe 3 februarie, în anul 1625, la Florența avea loc premiera a ceea ce în mod curent este considerată prima operă compusă vreodată de o femeie. (Și se pare că nici n‑au mai fost prea multe, de‑atunci.)

La liberazione di Ruggiero a reprezentat versiunea imaginată de Francesca Caccini a unui poem epic italian ce a funcționat multă vreme ca un magnet pentru compozi­tori. Scris în secolul al XVI‑lea și având patruzeci și șase de părți, Orlando Furioso este despre un comandant militar din secolul al VIII‑lea aflat în slujba regelui Carol cel Mare, care se lasă sedus de o vrăjitoare. Printre cei ce s‑au aplecat asupra acestei povești pline de culoare se numără, cam un secol mai târziu, și Händel în celebra sa operă Alcina (16 aprilie).

Francesca Caccini era fiica unui compozitor renascentist pe nume Giulio Caccini (10 decembrie), de asemenea un talentat solist vocal, cobzar, poet și profesor. În operă, Francesca adoptă o serie de tehnici ultramoderne pentru acea vreme, inspirate de talia unor compozitori precum Claudio Monteverdi (20 martie, 29 noiembrie). De aseme­nea, folosește și o schemă de compoziție în care personajelor feminine le este atribuit bemolul, în timp ce vocile personajelor masculine sunt asociate cu diez – lucru care i‑a făcut pe criticii din zilele noastre să se întrebe dacă nu cumva Caccini și‑a dorit, în mod deliberat, să facă niște remarce de gen prin intermediul muzicii sale. Ca membră a curții Marii Ducese de Toscana, Maria Maddalena, cu siguranță ar fi putut fi consi­derată una dintre cele mai influente compozitoare europene ale timpului său. Din păcate, foarte puține dintre propriile opere muzicale i‑au supraviețuit.

 

4 februarie

Fantasie nègre

de Florence Price (1887–1953)

Pentru că tot suntem la subiectul pionieratului feminin în muzică, să ne gândim o clipă la ce încrucișare de neșanse i‑ar fi putut sta împotrivă compozitoarei americane Florence Price. S‑a născut în Little Rock, Arkansas, și a avut o copilărie marcată de tensiuni rasiale – în oraș, linșajul era ceva la ordinea zilei. Și totuși, a devenit prima femeie afroamericană compozitoare de muzică simfonică și prima a cărei muzică a fost considerată demnă de a fi interpretată de o orchestră de talie majoră.

Price, o figură de elevă, foarte isteață, a absolvit liceul la vârsta de doar 14 ani. A câștigat o bursă la Conservatorul din New England, o facultate prestigioasă de muzică de pe Coasta de Est a Statelor Unite, unde s‑a format, în bună măsură, în tradiția modelului european. Cu toate acestea, Price a găsit moduri de a strecura adâncile sale rădăcini sudiste în ce a compus. De asemenea, a reușit să evite partea cea mai rea a tratamentului rasist pe care îl îndurau colegii afroamericani, spunând că e mexicană.

O puternică influență asupra muzicii sale vine din sfera bisericească afroamericană, din blues‑ul timpuriu și din cântecele religioase, ale căror ritmuri și contratimpi i‑au captivat pe mulți compozitori de muzică clasică și de culoare, și albi – ca Frederick Delius (30 martie) și Michael Tippet (2 iunie). Și tocmai un cântec religios, „Sinner, please don’t let this harvest pass“, a inspirat această compoziție din 1929, un melanj ambițios de stil american și stil european, dedicată elevei sale Margaret Bonds, o altă importantă compozitoare afroamericană.

În anii 1930, împărțită între propria carieră și solicitările realității de a fi o mamă singură pentru doi copii, Price s‑a împrietenit cu câțiva dintre artiștii de marcă ai acelor vremuri, printre care poetul Langston Hughes, unul dintre „arhitecții“ Renașterii din Harlem. O voce unică a secolului XX care merită să fie ascultată la o scară mai largă.

 

5 februarie

Concert pentru trompetă în re major

1: Adagio

de Georg Philip Telemann (1681–1767)

Nu putem să nu‑l compătimim fie măcar și un pic pe bietul Telemann. Cu o viață lungă, un student pluritalentat care a renunțat să mai termine cursurile Facultății de Drept, Telemann a compus cel puțin 3 600 de lucrări muzicale care i‑au supraviețuit (nenumărate altele fiind distruse); a fost și romancier, poet, flautist, solist, teoretician în științele muzicii și considerat un reputat dirijor de muzică bisericească. Și, cu toate acestea, în timpul vieții și chiar și după aceea, a fost cumva pus pe tușă de criticii muzicali care i‑au respins opusurile de parcă ar fi fost prea lipsite de efort și neverosi­mil de îmbelșugate. Abia în secolul XX, după cel de‑al Doilea Război Mondial, când a fost descoperit un număr semnificativ al unor lucrări neauzite, reputația lui Telemann a început să fie recuperată, iar muzica lui – luată în serios.

Telemann a fost contemporan și prieten cu J.S. Bach și i‑a și botezat unul dintre fii, pe Carl, despre care vom vorbi tot în această lună (15 februarie), dar dintr‑un anumit punct de vedere, Telemann și Bach sunt reprezentanți ai unor abordări muzi­cale diametral opuse. În timp ce Bach era regele texturilor complexe în „contrapunct“, unde liniile melodice separate vin în contrapunct una față de cealaltă, Telemann era influențat în procesul de compoziție de activitatea ca solist și era pasionat de linia melodică simplă, lirică – un exemplu extraordinar fiind acest falnic concert pentru trompetă. Astfel, poate fi considerat că Telemann a anticipat ceea ce avea să devină rafinata eleganță melodică a perioadei Clasicismului ce tocmai stătea să vină.

 

6 februarie

Uvertură

din Die Meistersinger von Nürnberg – Maeștrii cântăreți din Nürnberg

de Richard Wagner (1813–1883)

Compozitor, dirijor, regizor de teatru, vizionar – realizările sale artistice sunt de neegalat. Dar, deși geniul lui Wagner avea să schimbe canonul muzicii clasice pentru totdeauna, reputația îi este adesea umbrită de aspectele urâte ale propriei personalități (megalomania îngâmfată, antisemitismul înverșunat, faptul că a devenit ulterior com­pozitorul preferat al lui Adolf Hitler și faptul că partidul nazist și‑a însușit muzica lui pe post de coloană sonoră neoficială…)

Cum poate un ascultător cu principii să împace această filosofie respingătoare cu o muzică extraordinară? I‑am urmat exemplul lui Daniel Barenboim, unul dintre cei mai buni interpreți ai lui Wagner (și evreu, pe deasupra), care ne încurajează să tratăm muzica separat, ca o entitate de sine stătătoare. (Ceea ce în niciun caz nu înseamnă a‑i căuta o scuză lui Wagner, dar merită evidențiat că a murit înainte ca Hitler să se nască și era deja dispărut de jumătate de secol când Hitler a ajuns la putere.)

Maeștrii cântăreți este o operă neobișnuită pentru Wagner prin faptul că este înca­drată într‑un timp și spațiu definite – acțiunea se petrece la Nürnberg, la mijlocul secolului al XVI‑lea. Spre deosebire de celebrul ciclu Inelul Nibelungului și, zău, de majoritatea operelor sale, aici nu sunt înfățișate puteri supranaturale, legende de basm sau forțe magice. O descriere a lumii maeștrilor cântăreți și a ghildei lor, este în fapt o comedie care celebrează consolarea pe care o poate aduce compoziția, muzica, într‑o lume a iluziei și a nebuniei.

Opera a fost un succes de la prima reprezentație – la care Franz Strauss însuși făcea parte din orchestră, la partita de corn francez. Compozitorul (vezi 12 iulie), tatăl lui Richard Strauss, cel cu care am făcut cunoștință chiar luna trecută, a instigat orchestra să intre în grevă după ce la una dintre repetiții Wagner se pare că i‑a întrerupt de atâtea ori încât totul a durat mai bine de cinci ore. Există un stereotip bine înrădăcinat printre membrii orchestrelor cum că cei de la alămuri sunt primii care abia așteaptă să‑ncheie ca să ajungă la cârciumă; se pare că dintotdeauna a fost astfel.

 

7 februarie

Miserere

de Gregorio Allegri (circa 1582–1652)

Legenda spune că Mozart, în vârstă de 14 ani, vizita Capela Sixtină când a auzit misterioasa și obsedanta lucrare pe care Allegri a făcut aranjamentul Psalmului 51 – a cărui transcriere fusese interzisă în afara Vaticanului timp de aproape 150 de ani. Mozart a fost atât de mișcat de frumusețea muzicii, încât aproape a mâzgâlit o tran­scriere completă a ce ascultase – din memorie. Două zile mai târziu, s‑a întors la capelă pentru a face câteva mici corecturi și astfel lucrarea a fost publicată într‑o versiune ce, spre deosebire de transcrierea anterior autorizată, reușea să cuprindă puterea originală a lucrării. La scurt timp după publicare, Mozart a fost invitat la Roma de către Papa Clement al XIV‑lea, care i‑a acordat Ordinul de Cavaler al Pintenului de Aur.

De fapt și de drept, versiunea de acum iconică a lucrării Miserere era deja binecu­noscută în cercurile muzicale, așadar este posibil ca Mozart s‑o fi auzit și cu alte ocazii, însă nu există niciun dubiu că a iubit‑o, dat fiind și modul în care i‑a influențat compozițiile proprii de muzică sacră corală. Și cum să n‑o iubească? Într‑o adevărată lovitură de grație polifonică, Allegri folosește un grup de voci care susură pur și simplu cântul Miserere, în timp ce un alt grup de voci se întrețese dimprejur.

Miserere mei, Deus: secundum magnam misericordiam tuam.

Ai milă de mine, Dumnezeule, în bunătatea Ta! După îndurarea Ta cea mare.

Comments