Mulțumesc, Monica Tanase – unul dintre cei mai faini și inimoși jurnaliști. Ironia anului care tocmai stă să treacă este că a început să-mi fie mult mai greu să scriu decât să vorbesc, deschis, liber o treabă de care am fugit de am mâncat pământul multă vreme. Și când se întâmpla să accept s-o fac eram la un pas de un atac de panică, atât de control freak eram.
Este un interviu sută la sută live și sunt mândră de asta.
Poveștile și pasiunea pentru Kafka vă las să le descoperiți citindu-l.
De ce te încăpățânezi să fii jurnalist cultural într-o lume și o epocă în care pare că asta nu mai e așa de important?
Te-aș contrazice, fiindcă mie mi se pare extrem de important. Cred că tot „zgomotul” care ne înconjoară, politic, social ori economic poate fi contrabalansat de ceea ce credem și eu, și alții că este cultura: partea frumoasă a vieții și modul în care o putem înțelege în sensul ei cel mai profund.
În realitate, tu nu intri în zona culturală inaccesibilă și pare că o filtrezi către publicul tău. Nu-mi pare că vezi cultura ca pe un clopot de sticlă la care doar aleșii au acces. Ci dimpotrivă.
Chiar zilele trecute am găsit un interviu al unei actrițe de nou val din Franța care spunea că, după ea, actoria este despre a fi om, a fi uman. Cam la fel cred și eu despre cultură, că este despre noi, oamenii, de toate hățișurile care ne provoacă și ne aduc în punctul de a trăi ce trăim, mai cu seamă în planul emoțional.
Așa cred că apare acea traducere despre care vorbești tu în ce scriu eu, fiindcă îmi pare că nu vorbim despre cultură ca despre discurs scolastic, o teză de doctorat sau vreo prezentare scrobită de pupitru al Academiei Române, ci despre acel ceva care ține de oameni, acele lucruri care ne ating zi de zi. Uită-te peste poveștile simfoniilor sau peste istorii de viață ale compozitorilor și vei vedea ce au scris ei vorbește despre ce trăim și noi. Și mai departe, la asta ne invită: să fim mai atenți, mai prezenți în lumea care ne înconjoară.
Pentru mine, cultura a fost ceva ce am descoperit în adolescență ori poate chiar mai timpuriu dar nu știu cât de conștientă am fost de asta. În Piatra-Neamț, locul unde m-am născut și unde am trăit o vreme cu familia mea, exista în acele vremuri, 1990, Teatrul Tineretului, celebră pepinieră pentru artiștii români. Părinții mei erau conectați la această lume și mă luau și pe mine cu ei, în culise, în sală.
În casă aveam pick-up și tot felul de viniluri cu muzică, iar mama asculta Beethoven când făcea curățenie fiindcă, ne spunea ea, muzica îi dădea energie să ducă munca la capăt. Iar în tot acest timp eu dansam prin casă. Tata aducea din străinătate albume din orașele pe unde ajungea, iar eu le răsfoiam cu sete fiindcă erau locuri pe care nu le mai văzusem niciodată. Iar acele fotografii mă puneau în contact cu acea lume pe care mi-o doream descoperită.
Toate astea s-au lipit de mine și m-au făcut să realizez destul de repede că tot ceea ce descopeream astfel, mă ajuta să îmi explic mai bine ce trăiam.
Uneori mă gândeam că mi-ar fi fost bine să fi făcut Facultatea de Litere sau Literatură Comparată, mai ales la începuturile mele de jurnalist, când țineam o rubrică de carte la săptămânalul Suplimentul de cultură din Iași, când eram studentă la Jurnalism, prin anul III. Mi-am pus uneori întrebarea, dacă nu mi-au adresat-o alții: cum îmi dau eu voie să scriu recenzie de carte, dacă nu sunt un critic? E drept că în timp această întrebare tendențioasă s-a disipat cu timpul fiindcă am realizat că ceea ce-mi doream să scriu și ce reieșea din rubricile mele erau exact experiențele umane, emoția sau un gând anume. De pildă, citind Colosul din Maroussi, un volum al lui Henry Miller, pe care îl știm prea bine pentru literatura lui erotică, găsești un pasaj care ar putea servi oricând unui angajat dintr-o corporație de azi drept lecție despre cum să faci față unei crize, chiar dacă în esență este despre o lecție de supraviețuire într-o furtună pe mare.
Ce vreau să spun este că nu există o receptare corectă a unei cărți sau a unei bucăți muzicale ori a unei gravuri. Desigur, nu pomenesc aici despre receptarea academică, aceea care ne duce în alt registru. Dar ca simplă percepție nu există o cale corectă ori greșită, ci una personală, emoțională.
Artiștii sunt cei mai buni profesori ai noștri, cel puțin din unghiul emoțional al discuției.
Trebuie să-ți mai spun aici că în acest an se împlinesc 250 de ani de la nașterea lui Ludwig van Beethoven, compozitor despre care eu sunt convinsă că este cel mai bun prieten al meu și am făcut prima mea achiziție de pictură contemporană, o lucrare a artistului Liviu Mihai, care se numește The Deaf of Beethoven, în culori vibrante cu tușe groase, iar în locul ochilor artistul a pus urechile.
No Comments