Interviu cu jurnalistul Doinel Tronaru, autorul cărții “E război, proștilor”: “Anii 2010 au reprezentat o adevărată pacoste pentru întreaga omenire”

Credit foto: Lucian Muntean

Pe Doinel Tronaru îl știu de mult timp și am fost colegi la Adevărul.

Ca jurnalist cultural, dar și în calitate de critic de film a semnat articole și aici, pe blog, fiind mereu prezent cu opinii despre evenimente culturale importante. Astăzi, este și curator și ofițer de presă pentru unul dintre cele mai faine spații culturale dedicate artei contemporane deschis de curând în București: galeria Arbor.art.room.

Scriu astăzi despre el și într-o nouă ipostază, pe care mi-aș dori să o aflați. Doinel Tronaru este de curând și autor de carte,  a lansat E război, proștilor. „Politicele” mele, o radiografie, prin texte scrise “la cald”, a deceniului politic recent încheiat.

Cartea semnată de Doinel Tronaru este o colecție de articole publicate în totalitate pe platforma de bloguri „Adevarul“. Datează, cele mai vechi, de pe la începutul decadei care s-a încheiat în aceste zile, „sub ochii nostri“, iar cele mai recente sunt din 2020. „Grosul“, însă, sectorul cel mai consistent (cel puțin pentru cele care tratează subiecte de politică internă), spune jurnalistul Doinel Tronaru, sunt scrise și publicate pe la mijlocul deceniului, în anii 2014-15, odată cu precedenta campanie electorală pentru prezidențiale care l-a adus pe Klaus Johannis la Cotroceni, precum și în siajul acelei victorii.

Am stat de vorbă pe larg cu Doinel despre volum și despre cum se vede istoria dintr-un unghi atât de special, dar și atât de ofertant cum este cel cultural. 

***

De ce titlul cărții? Este o alegere incisivă… De ce este “război”?

Mă bucură faptul că o consideri incisivă, pentru că chiar nu aș vrea să fie înțeleasă greșit sau luată drept un semn de aroganță. Titlul este o parafrază după Garry Kasparov, marele șahist rus și, mai recent, angajat politic ca luptător anti-putinist, care i s-a adresat în acest fel (purtând un tricou pe care inscripționase “It’s a war, stupid”) președintelui american Barack Obama (încă aflat în exercițiu la acea vreme), imediat după anexarea de către Kremlin a peninsulei Crimeea și invadarea, prin așa-numiții “omuleți verzi”, a estului Ucrainei. “E război, proștilor” este titlul unui articol din culegere, scris imediat după atentatele de la sediul publicației pariziene “Charlie Hebdo” din ianuarie 2015, care încerca să avertizeze asupra diferitelor fronturi (ideologice sau chiar militare) în care este angrenat Occidentul. Prin “Occident”, aici, înțeleg nu atât o entitate politică sau instituțională, cât un anume mod de gândire, de raportare la lume și societate, căruia, în mod ideal, și noi, românii, îi aparținem.

Pentru un jurnalist eminamente cultural, cum este/a fost să scrii despre politică? Ce intersecții între cele două lumi găsim în carte?

A fost o alegere proprie și asumată, pentru că politica (internă și externă, în egală măsură), “treburile cetății”, m-au pasionat încă de când am deschis ochii pe lume – am învățat să citesc, mic copil fiind, pe ziarele de la abonamentul la “Scânteia” al bunicului meu, apoi, adolescent fiind, ca toată lumea pe vremea aceea (anii ’80, cei mai duri ai “epocii Ceaușescu”), am devenit ascultător de Europa Liberă, de BBC și de Deutsche Welle, iar după Revoluția din 1989 tuturor ni s-a dechis un întreg orizont care nu ne-a părăsit până în ziua de astăzi. Să nu uităm că Mircea Eliade spunea, în interbelic, “Nu cunosc o altă țară în care să se consume mai multă energie în politică decât în România”, și știa el de ce o spunea. Citind biografii mai detaliate ale lui Eminescu și Caragiale, am fost surprins de cât de încrâncenat era climatul politic (căruia cei doi i-au fost actanți principali, la nivelul de comentariu) de pe vremea lui Carol I, pe care, în general, o asimilăm în mod superficial cu o liniștită și naivă belle epoque. Violența verbală și patimile dezlănțuite aproape amintesc de violența legionară (din păcate, și pusă deseori în fapt) din anii ’30. Evident, mă dezic de o astfel de abordare și am vrut să ofer un comentariu politic mai sobru, echilibrat și, mai ales, intelectual. Există, există, desigur, intersecții “între cele două lumi”, pentru că inclusiv textele pur politice au o latură eseistică și conțin numeroase referințe culturale, iar cea de-a treia secțiune a cărții, “Post-ideologice”, cuprinde articole care, de multe ori, pleacă de la un fapt cultural sau artistic (film, carte, spectacol de teatru), dar îi dezvoltă semnificațiile politic-ideologice, relevante pentru lumea noastră de astăzi.

Cartea mea aduce o abordare a unui om eminamente “de cultură”, “împănată” cu numeroase referințe eseistice și culturale și, mai ales, neavând o angajare politică, o subordonare față de o parte anume a spectrului, și nici măcar una ideologică (iau lucruri, dacă le consider bune, și de la stânga, și de la dreapta, le critic, dacă cred că este cazul, pe amândouă – desigur, nu mă refer aici la extreme, întotdeauna blamabile din start).

În ziua de astăzi politica pare a fi devenit un fel de poezie, glumind. De la vorba tot românul e poet, la fel tot românul se pricepe la politică. E, cumva, și o saturație pe această zonă, și asta dacă ne gândim doar la TV cu comentatorii lui, dar în același timp politica este și genul acela de subiect, iată, inepuizabil. Ce aduce cartea ta în acest peisaj? Cum simți contextul în care ea apare și de ce ar cumpăra-o cititorii?

În acest peisaj, cartea mea aduce tocmai ce spuneam mai sus, o abordare a unui om eminamente “de cultură”, “împănată” cu numeroase referințe eseistice și culturale și, mai ales, neavând o angajare politică, o subordonare față de o parte anume a spectrului, și nici măcar una ideologică (iau lucruri, dacă le consider bune, și de la stânga, și de la dreapta, le critic, dacă cred că este cazul, pe amândouă – desigur, nu mă refer aici la extreme, întotdeauna blamabile din start). Cartea strânge articole “risipite” pe parcursul ultimului deceniu (cu o selecție și un sumar/structură bine gândite, însă) și, din motive obiective, a apărut cu o oarecare întârziere față de cum era preconizat; consider însă că conținutul este perfect valabil și în prezent, uneori chiar mai valabil (altfel, oricum, nu aș fi repus articolele “pe piață”, și încă într-un volum). Eventualii cumpărători/cititori vor avea în față o radiografie, prin texte scrise “la cald” (dar structurate, cum spuneam, cu un anumit sens), a deceniului politic recent încheiat. Îndrăznesc să spun că multe dintre fragmentele de-aici par acum premonitorii.

Cum este construită cartea? Ce te-a inspirat în gândirea ei, ce ți s-a părut esențial de avut în vedere și de știut – pentru tine, dar și pentru publicul larg?

Pe scurt, cartea “ERP” este împărțită în trei secțiuni: una referitoare la situația de la noi, alta la situația din exterior (dacă mai poate exista o astfel de delimitare, evident convențională, în 2020), iar cea de-a treia sunt “Post-ideologicele” de care-ți spuneam, iar în aceste “părți” textele “curg” cronologic, așa cum le-am scris și publicat. Fiecare dintre cele trei secțiuni mi se pare că are lucruri interesante, și, mai ales, consider că una fără cealaltă nu se poate – și, mai ales, fără secțiunea finală, de texte, de fapt, pur “ideologice” –, se “luminează” între ele.

Conform înțelepciunii antice, “nimic nou sub soare”. Ba chiar, de fapt, România e încă ok, față de revenirile totalitarismului și ale gândirii totalitare din atâtea colțuri ale lumii

Spune-ne ceva inedit, ceva neașteptat din carte. Un text, o asociere, un lucru mai puțin cunoscut.

În toamna lui 2004, am efectuat o vizită în China comunistă, într-un “schimb de experiență” între jurnaliști, cum se spunea, iar la întoarcere am scris și publicat un articol care se intitula “Vechiul și Noul în China populară”. Este, de fapt, cel mai vechi text scris din carte, pentru că doar l-am republicat pe blogurile “Adevărul” pe la începutul acestui deceniu care-și “dă duhul” acum, sub ochii noștri (și încă în ce mod!). În textul respectiv, îndrăznesc să spun că previzionez niște lucruri (“Spre capitalism în zbor!” este supratitlul articolului), care, în contextul acestui 2020, în care China încă (sau forever) comunistă, totalitară, ne-a influențat atât de mult viețile, provoacă, cum se spune, fiori reci pe șira spinării.

 

Îmi place mult “Mutter Courage” (plasată în timpul Războiului de 30 de ani), pentru că arată cum oamenii se obișnuiesc cu permanența războiului în viața lor, cu acest “forever war”. Ceea ce facem și noi acum, chiar dacă, în momentul de față, războiul este unul economic și ideologic.

 

Revenind la actualitate, iată, prezența la votul pentru alegerile parlamentare în România continuă să fie foarte, foarte joasă. În plus, nu doar la noi, dar peste tot în lume, se întâmplă tot felul de anomalii, iar contextele sunt din ce în ce mai complicate. Ce vezi nou, aici?

Conform înțelepciunii antice, “nimic nou sub soare”. Ba chiar, de fapt, România e încă ok, față de revenirile totalitarismului și ale gândirii totalitare din atâtea colțuri ale lumii, în acești ani 2010, care s-au scurs atât de greu, de “leneș“, și care, din acest punct de vedere – al competiției dintre totalitarismele de stânga și de dreapta, al recrudescenței gândirii extremiste din fiecare direcție –, au reprezentat o adevărată pacoste pentru întreaga omenire. Într-adevăr, cum spunea Cărtărescu odată, după 11 septembrie 2001, Infernul s-a dezlănțuit asupra planetei, prin revenirea în forță a ideologiilor (“Războiul Rece s-a încheiat, dar s-a încheiat și epoca de după Războiul Rece”, exclama, parcă, Colin Powell la acel moment), dar consider că momentul cel mai negativ, în care toată lumea s-a “radicalizat”, a fost cel al alegerii lui Donald Trump la Casa Albă în 2016. Acesta îl consider evenimentul cel mai “păgubos”, pentru omenire, din acest deceniu, într-un fel, de “neagră” amintire, practic din 2001 încoace (nu neglijez nici războiul dezlănțuit de Putin, pe la mijlocul decadei, în Ucraina, despre care există multe pagini în carte, dar, din punct de vedere ideologic, trumpismul și contra-trumpismul sunt, în perspectivă, lucruri mult mai importante). Revenind la România, nu prezența scăzută la vot, care era de așteptat (și de explicat), este importantă, ci intrarea în Parlament (și încă cu un procent neașteptat de mare) a partidului AUR, care-a “aluvionat” toate nemulțumirile, infiltrate lent în populație, ale acestui deceniu, și mai ales ale pandemicului 2020. Revenind la Caragiale, pomenit mai sus, de-acum “avem și noi faliții noștri!”. Să nu dramatizăm, toată Europa îi avea.

 

Există speranță pe timp de “război”? Dacă da, în ce o ancorezi?

Desigur, folosim mereu cuvântul “război” în sens figurat. Există, bineînțeles: în pacea de după. Totul este cum vezi Istoria: ca o lungă pace, întreruptă de perioade de război, sau ca un Război permanent (“The Forever War”), întrerupt de scurte momente de pace. Mi se pare o chestiune esențială. De-aceea îmi place atât de mult “Mutter Courage” (plasată în timpul Războiului de 30 de ani), pentru că arată cum oamenii se obișnuiesc cu permanența războiului în viața lor, cu acest “forever war”. Ceea ce facem și noi acum, chiar dacă, în momentul de față, războiul este unul economic și ideologic.

 

Doinel Tronaru activează în presa cotidiană culturală din 1995. A lucrat ani buni la „România liberă”, „Evenimentul zilei”, „Cotidianul”, „Adevărul”. A colaborat la „PRO TV Magazin”, „Cuvântul” (perioada Mircea Martin), „Ziarul de Duminică”, „ArtAct Magazin”, „Adevărul literar şi artistic”. Este doctor în Cinematografie şi Media, la UNATC „I.L. Caragiale”, cu lucrarea „Cinematograful religiilor şi religiile cinematografului”, sustinută în noiembrie 2011 şi distinsă cu calificativul summa cum laude.

Comments