Lui Cristian Neagoe îi place să-și spună provocator cultural. Sau instigator. A fost, pe rând, PR la Cărturești, PR la ICR New York, redactor-șef la 7 Seri, coordonator pe comunicare al Bienalei de la Veneția (cea din 2015, când pavilionul românesc i-a aparținut artistului Adrian Ghenie). De 12 ani, e omul din spatele Street Delivery, iar în restul timpului face curatoriat sau traduce. E implicat și-n societatea civilă – a ieșit în stradă pentru Roșia Montană, printre alte cauze, și-a contribuit, în mandatul de ministru al culturii al Corinei Șuteu, la depunerea candidaturii la UNESCO a sitului din Apuseni. A fost observator la alegeri în mai multe rânduri și-a povestit despre asta cu hastag-ul #reporterlavot.
Zice că “n-ar trebui să ne osficăm, ci să instigăm la noi moduri de abordare, fiindcă asta face ca lucrurile să meargă mai departe”.
De curând, Cristian Neagoe a tradus la Editura Polirom un volum de povestiri de Charles Bukowski, un autor american cult, anti-estabilshment, care-a revoluționat literatura cu abordarea lui fără barieră. Nu e o carte pentru pudibonzi. E una pe care Cristian ar pune bulina de 18 plus +, dar n-ar interzice-o din bibliotecile școlare. În original South of No North, în română – la alegerea editorului – Dragoste la 17,50 $ – colecția de povestiri a fost la finalul lui 2016 pe primul loc în topul vânzărilor de la Polirom. Cristian Neagoe le-a mai dat voce în română și lui John Kennedy Toole, cu Biblia de neon și s-a jucat și cu Maus, de Art Spiegelman, prima bandă desenată care-a primit vreodată un Premiu Pulitzer.
Am stat de vorbă despre Charles Bukowski, iar interviul de mai jos e și-o invitație să-l cunoașteți mai bine pe american și să descoperiți cum e în culisele unui traducător. Cât am stat de vorbă, Cristian a băut două beri. Glumește: și cât a tradus a băut cot la cot cu Bukowski, ca să poată să-i simtă mai bine pulsul.
***
Cum ai ajuns să citești prima dată Bukowski?
Eram printr-a zecea sau a unsprezecea. Un bun prieten, Constantin Vică – ne apropiasem în niște tabere de creație literară -, mi-a zis: Vezi că a apărut tipul ăsta, merită să-l citești. Era vorba despre romanul Femei, prima carte de Bukowski care tocmai fusese publicată la Editura Polirom. Am căutat-o și am citit-o toată dintr-o dată, la mine acasă în Pantelimon. M-a dat peste cap prin sinceritatea frustă cu care scrie. Bukowski e un scriitor foarte prezent. Și te face și pe tine să fii foarte prezent.
Când ai început să cochetezi cu gândul de a-l traduce?
În perioada când lucram la ICR New York. Mi-am comandat de pe Amazon tot ce-am găsit. De fapt, Bukowski m-a ajutat să trec prin multe momente grele.
S-a întâmplat să poți pune ceva ce ți s-a întâmplat în viața reală față în față cu ce ai citit din Bukowski?
New York-ul e un oraș cu multe lucruri de văzut. Doar că eu munceam câte zece ore pe zi, făcând niște lucruri care nu-mi plăceau neapărat foarte mult – comunicarea instituțională nu e întotdeauna creativă sau plină de bucurii. Eram într-o echipă foarte mică, care trebuia să gestioneze solicitări de pe tot teritoriul Statelor Unite și al Canadei. Practic, eram singura antenă a Institutului Cultural Român acolo. De foarte multe ori, programul se prelungea în weekend, așa că nu mai aveam timp să fac nimic. În plus, biroul unde mergeam la muncă se afla în aceeași clădire în care și locuiam, Consulatul României la ONU. Era o clădire populată de niște personaje rămase prin anii ’70 care te priveau suspicios. Era un soi de semi-pușcărie. N-aveam voie să vin târziu, n-aveam voie cu prieteni și nu prea puteam să-mi fac prieteni. Se închidea ușa după o anumită oră. În sensul ăsta, a fost o perioadă dificilă. Și ce m-a ajutat a fost să-l citesc pe Bukowski, mai ales cărțile lui autobiografice: Ham on Rye și colecțiile de povestiri dintre care una este South of No North, pe care am tradus-o acum. Anul trecut am luat pur și simplu cartea din bibliotecă și-am zis: Ce-ar fi să-i scriu lui Bogdan Alexandru Stănescu de la Polirom? Bine, aș fi tradus-o oricum. Bogdan a comandat cartea, a citit-o, i-a plăcut și mi-a zis să vin să semnez contractul. Nu eram la prima traducere pentru Polirom și a avut încredere în mine.
Charles Bukowski
În ce fel te-a ajutat Bukowski să treci peste momentele grele?
Bukowski îți aduce aminte că oricât de nașpa ai crede că e situația în care te afli, se poate mult mai rău. Chiar dacă îți spune niște povești de marginalitate, totuși, el în mizeria aia ascultă Beethoven la radioul său micuț și reușește să mai găsească de undeva niște bani să-și mai cumpere bere și să scrie. Contrastul ăsta mie mi-a dat energia necesară să merg mai departe. Să nu renunț. Nici Bukowski n-a renunțat vreodată.
Deci, pentru tine, mesajul lui ar fi să nu renunți să-ți urmezi visul?
Nu-i vorba neapărat de urmat visul. Ci că, până la urmă, ajungi la înțelegerea faptului că și dacă mai trăiești încă o zi e o mare realizare. Că te-ai ridicat din pat și că ți-ai dus lucrurile până la capăt.
Bukowski îți aduce aminte că oricât de nașpa ai crede că e situația în care te afli, se poate mult mai rău. Contrastul ăsta mie mi-a dat energia necesară să merg mai departe. Să nu renunț. Nici Bukowski n-a renunțat vreodată.
De ce să-l citim pe Bukowski?
Pentru că este un scriitor care nu se minte pe el însuși. Bukowski face literatură cum bea. Scrie cum curge sângele prin vene.
Face literatură cum bea. Scrie cum curge sângele prin vene.
Cât a durat să-l traduci?
Mi-e rușine să spun. Peste un an. Probabil mai mult decât a durat chiar și pentru Bukowski să scrie povestirile. Dar asta pentru că, pentru mine, a traduce nu e un job – nici nu poate fi, se plătește prost. O fac pur și simplu din pasiune. Ca un mod de a simți că n-a trecut ziua degeaba. E o mare bucurie să traduci măcar două pagini. Și, apoi, e o mare presiune când au trecut trei zile și n-ai tradus nimic. Însă poate că e mai bine că traducerea a durat atât. Am stat mult să citesc și să recitesc fiecare povestire, și, uneori, am citit-o prietenilor. Bukowski are un limbaj literar foarte oral, știe să facă dialoguri. Când stai autist la tine la birou și traduci, riști să pierzi din fluiditate. Așa că mi se pare foarte important, cel puțin la traducerea din Bukowski, să recitesc cu voce tare. Să repovestesc de parcă pur și simplu aș fi eu cel care narează și să văd cum reacționează publicul – prietenii mei. Dacă strâmbă din nas, dacă se plictisesc, dacă sunt uau. Am testat mult povestirile înainte și poate că asta le face mai citibile în română.
Pentru mine, a traduce nu e un job – nici nu poate fi, se plătește prost. O fac pur și simplu din pasiune. Ca un mod de a simți că n-a trecut ziua degeaba.
E și o energie pe care o simți atunci când traduci?
E un fel de doză de adrenalină, de extaz, de euforie, de conectare cu o minte care e mult mai șmecheră decât a ta, și în același timp, o bucurie că poți fi tu vocea ei într-o altă limbă.
Ce-ai făcut primul lucru când ai terminat?
Am făcut o poză cu cartea și-am pus-o pe Facebook. Am scris că e cadoul meu pentru Bukowski. Terminasem de tradus chiar de ziua lui.
Dacă ar fi fost în viață ce ți-ar fi plăcut să-i spui sau să-l întrebi?
Mai degrabă l-aș fi ascultat, cred că i-ar fi plăcut să povestească. Aș fi venit cu o sticlă de whisky, doar așa, să bem împreună. Nu cred c-ar fi refuzat. Alcoolul, nu prezența mea. Odată terminat alcoolul, probabil m-ar fi dat afară.
Povestirea Clasă surprinde ambiția lui Bukowski de a se lupta nu doar literar, ci și fizic, cu pumnii, cu scriitorii care îl surclasau, pe care îi admira, dar pe care nu putea să-i suporte. Voia să-i întreacă, și-n același timp nu se putea sustrage umbrei lor.
Există o poveste pe care ai alege-o care să descrie cel mai bine universul lui Bukowski?
Are o povestire numită Clasă. Este o întâlnire imaginară între Bukowski și Hemingway. Aici concentrează un meci de box cu Hemingway în care el câștigă. O damă de societate îl ia pe Bukowski la ea la castel și îl dă afară pe alt mare scriitor american. Este sunat de toate marile reviste. Mi se pare că surprinde ambiția lui de a se lupta nu doar literar, ci și fizic, cu pumnii, cu scriitorii care îl surclasau, pe care îi admira, dar pe care nu putea să-i suporte. Voia să-i întreacă, și-n același timp nu se putea sustrage umbrei lor. E visul unui om care a trecut prin decenii întregi de ignorare.
„M-am ridicat din scaun și am pășit încet pe culoarul dintre rânduri. Am ajuns la ring și l-am bătut pe Hemingway pe spate.- Domnule Hemingway?
– Da, ce e?
-Mi-ar face plăcere să urc în ring cu dumneavoastră.
-Ai vreun pic de experiență în box?
–Nu.
-Du-te și fă rost.
-Am venit aici ca să vă sparg fața.
Ernie a râs. I-a zis tipului din colț:
-Vâră-l pe puștiul ăsta într-un șort și dă-i o pereche de mănuși. “
Fragment din povestirea Clasă de Charles Bukowski
De ce e importantă o traducere bună?
Mult mai important e să citești în limba respectivă. Sigur, e o deschidere majoră către un univers pe care altfel n-ai putea să-l accesezi. Dar traducerea e importantă mai ales pentru traducător. N-am tradus Bukowski pentru a se vinde în mii de exemplare, ci pentru că îmi dă un ritm al vieții. Dacă e apreciată traducerea și de oamenii care o citesc, cu atât mai bine. Și se pare că e, pentru că am primit feedback pe traducerea asta mai mult decât pentru toate celelalte.
Nu mi-aș permite niciodată să-i transform o frază lui Bukowski pentru că mi se pare mie că dacă aș fi fost în locul lui aș fi scris altfel. L-am trădat foarte puțin.
E un pic și din tine în traducere?
Întotdeauna când traduci literatură, și mai ales când traduci dintr-un autor mare, trebuie să găsești un mod de a păstra vocea lui, dar totuși de a-l auzi în română. Ceea ce el n-ar fi putut niciodată să facă. Evident că pui foarte mult din tine, dar faci asta păstrând orgoliul tău afară, dacă se poate. Adică trebuie să abordezi asta cu modestia de a fi în slujba respectivului autor. Nu mi-aș permite niciodată să-i transform o frază lui Bukowski pentru că mi se pare mie că dacă aș fi fost în locul lui aș fi scris altfel. Nu am fost în locul lui și nici nu îmi permit să mă pun în locul lui, deci voi respecta cât mai mult nu neapărat sintaxa frazei, nici litera ei, cât spiritul ei – ce vrea să spună, cum vrea să transmită. Nu cred în clișeul traduttore, traditore. L-am trădat foarte puțin pe Bukowski.
Dragoste la 17.50 $, traducerea în timpul lucrului
Ai vreo traducere preferată?
Îmi place mult cum a tradus Andra Matzal romanul Trainspotting. Când am citit pentru prima oară John Kennedy Toole mi s-a părut că felul cum traducătoarea Lidia Ionescu a reușit să găsească în română pentru Conjurația imbecililor echivalentul unui argou de New Orleans e foarte interesant. La început nu suna tocmai firesc, dar după o vreme te obișnuiai și te făcea să intri în trip-ul ăla. Era pur și simplu un fel de dialect pe care îl inventa inclusiv în limba română, fiindcă nu era nici oltenește, nici moldovenește, nici ardelenește. Irina Mavrodin este, iar, o traducătoare foarte mișto. Mircea Ivănescu, Antoaneta Ralian. Ceea ce a făcut Antoaneta Ralian cu Henry Miller mi se pare foarte curajos, mai ales pentru o femeie de vârsta, prestanța și educația ei. A reușit să treacă peste problema asta a cuvintelor urâte. Și Bukowski e plin de cuvinte urâte. Pentru mine, însă a fost un deliciu. Pentru Antoaneta Ralian cred că a fost aproape de chin, cu jena aferentă a unei adevărate doamne.
I-aș pune bulina 18+, dar n- aș interzice-o, totuși, din bibliotecile școlare. Nu e însă tocmai un manual de bune practici.
Dragoste la 17,50 $ e o carte pentru orice generație?
I-aș pune bulina 18+, dar n- aș interzice-o, totuși, din bibliotecile școlare. Nu e însă tocmai un manual de bune practici.
Ai putea să-l convingi pe un cititor care nu preferă zona asta de literatură să se apropie de Bukowski?
Nici n-aș vrea să încerc. Nu vreau să educ înspre Bukowski, sau înspre arta care poate să fie dureroasă. Dar aș putea să-i spun atât: scopul artei nu este să reconforteze, să te mângâie frumos pe cap și să-ți spună să dormi liniștit și mâine să te duci iar la muncă și să fii un bun cetățean. Scopul artei e să te pună în situații incofortabile, să te facă să privești lucrurile cu susul în jos. Să-ți dea o altă perspectivă. Să te înțepe. Asta face ca arta să fie cu adevărat valoroasă, nu doar somnifere pentru cetățenii cuminți.
În Scrisori vezi cât de mult se roagă Bukowski de oameni să-l citească. De la distanță, pare așa un tip foarte șmecher și super cool, când, de fapt a fost un om umilit.
Ziceai într-un text pentru Scena 9 că la Bukowski un six pack nu se referă la mușchi, la “pătrățelele” de pe abdomen, ci la baxul de bere. De ce ai simțit nevoia să faci comparația asta?
Mi s-a părut interesant cum aceeași expresie poate fi văzută în două moduri diferite. Sunt viziuni distincte de a-ți aranja viața și de a ți-o disciplina. Una e viziunea spartană, în care mergem să tragem de fiare ca să avem un corp frumos, însă nu ne punem prea multe probleme. Și alta e viziunea lui Bukowski, care își pune foarte multe probleme și îl interesează prea puțin dacă n-are mușchi abdominali lucrați – fără să-și ignore corpul, totuși. Bukowski nu este genul care se retrage în turnul de fildeș, dimpotrivă. Merge la curse, își pierde zilele prin baruri, se bate, se luptă, are diferite relații amoroase cu femei de la marginea societății, dar în același timp le descoperă și sufletul. Le găsește partea încă vie, încă palpitând. E și băiatul rău, și un sentimental.
Ți-ar plăcea să scrii la vedere între două coperte?
N-am o mare dorință să fiu publicat într-o carte care apoi să ajungă să fie dată la topit pentru că n-o cumpără nimeni. Mi-au mai apărut chestii prin liceu, și apoi pe ici, pe colo. Acum mai scriu din când în când, numai că nu public. Nu sunt prolific și nici nu cred că voi fi vreodată un scriitor de un nivel atât de înalt. De fapt, ce cred e că scrii pentru că nu poți altfel. Așa că, atunci când nu pot altfel, scriu.
Găsești corespondențe cu prezentul de azi în destinul lui Bukowski?
Dacă sunt scriitori români care trăiesc în mizeria în care trăia Bukowski? Cu siguranță. Nu știu însă dacă au și ambiția și capacitatea lui de a ieși de acolo, de a insista. În Scrisori vezi cât de mult se roagă Bukowski de oameni să-l citească. De la distanță, pare așa un tip foarte șmecher și super cool, când, de fapt a fost un om umilit. Trăgea de ceilalți. Le mai trimitea câte o scrisoare cu ultimii bani pe care îi avea pentru timbre, să îi dea înapoi ce povestiri a trimis într-un singur exemplar – nu avea bani nici măcar de copii indigo. Se plângea foarte mult. Se ruga de oameni să îi dea un loc de muncă. Iar oamenii nu-i răspundeau. Poate și ăsta e un motiv pentru care s-a retras în băutură și pentru care cel puțin zece ani n-a mai scris nimic în afară de astfel de scrisori, pe care le considera fără valoare. Oamenii îi cam distruseseră încrederea în sine prin simplul fapt că îl ignorau. De fapt, Bukowski nu voia să se rezume la formalismul și la rigorile literaturii de-atunci. Și pentru acest lucru a fost un vizionar. Nu s-a reclamat nici din generația Beat, nici dintre hippioți, nici din existențialism, dar rămâne mega actual și azi. Foarte multă lume s-a inspirat din Bukowski. Ce face el e un fel de: Gata, rupem regulile, nu ne mai interesează că limbajul nu e curat, uscat, pudrat, ci încercăm să scoatem din noi ceea ce e crud, ceea ce e veridic, ceea ce e trăit cu adevărat.
***
Dragoste la 17,50 $ de Charles Bukowski în traducerea lui Cristian Neagoe e disponibilă pe site-ul Editurii Polirom, aici.
