Au trecut mai bine de 10 ani de cand am stat de vorba cu Florin Piersic Jr. despre teatru, televiziune, celebritate si bani. Te invit sa recitesti un interviu mereu actual.
Gurile rele ar putea spune ca te-ai comercializat odata cu serialul de televiziune La Urgenta, difuzat pe TVR1.
Nu cred. E un serial destul de comercial, da, dar care, cu toate astea, inca nu „s-a vindut” foarte bine ori n-a avut parte de o promovare prea reusita. Producatorii spun ca au rezultate bune, de care sint multumiti, insa mie mi s-a intimplat sa ma intilnesc cu oameni care au zis ca n-au vazut nici un episod sau oameni care nu stiau, dupa cinci episoade difuzate, ca serialul exista.
Ai aparut si la „Surprize, Surprize”, deci ar fi trebuit sa...
Asta se incadreaza tot la capitolul promovare.
Nu te-ai simtit in vreun fel „afectat” de expunerea respectiva?
Nu, era o modalitate de a face serialul cunoscut. Am aparut la „Surprize” – chiar inainte de difuzarea primului episod – si consider ca e normal ca s-a intimplat asta, avind in vedere ca atita lume se uita la aceasta emisiune. Pina la urma, e absurd sa faci un lucru ca sa-l tii ascuns, sa nu stie lumea despre el. Eu urmaresc serialul, am vazut toate episoadele de pina acum, desi, la fata locului, nu vad nimic din ce filmez, nu am materialul inainte. De altfel, misiunea mea e sa am incredere in Andrei Zinca, sa fiu sigur ca atunci cind el a zis: „Gata!” inseamna ca e gata, nu sa ma apuc sa trag cu coada ochiului. Daca as face-o, cu siguranta as mai vrea o dubla. In La Urgenta sint un actor care-si face meseria si un regizor care fura de la alt regizor, fara sa intervina cu o parere personala. Norocul este ca sint pe aceeasi lungime de unda cu Andrei.
Asadar produsul e unul comercial, tu nu?
Culmea, nu e atit de comercial, incit sa se vinda perfect, asa cum se intimpla cu telenovelele. Daca as fi fost solicitat sa joc intr-o telenovela, as fi acceptat.
Chiar si in conditiile in care nici actorii consacrati nu au fost scutiti de a fi blamati pentru aparitia in astfel de productii?
Nu e normal sa blamezi oameni fara sa te gindesti ca au o familie de intretinut si perioada lor de boemie nu poate sa dureze o vesnicie.
Banii nu se pot scoate si din spectacole?
In nici un caz. Din teatru nu se poate trai si nu stiu daca o sa se poata trai vreodata, decent, in tara asta, chiar daca faci numai si numai teatru si te duci sa joci in fiecare seara… N-am idee cite colaborari ar trebui sa ai, cu cite teatre ar fi bine sa lucrezi ca sa o scoti la capat. Exista niste plafoane care nu pot fi depasite, inclusiv pentru „monstrii sacri” si, mai ales, in teatrele de stat. Iar teatrele particulare nu-si permit sa plateasca foarte mult pentru aparitia unui actor, fie el chiar unul consacrat. La Teatrul Act, de exemplu, trebuie sa-ti gasesti un sponsor care sa-ti plateasca drepturile de autor, regia, actorii. E un pachet de 20 de reprezentatii si, dupa ce se termina acestea, trebuie sa ai un nou sponsor pentru un nou pachet. Marcel Iures pune la dispozitie spatiul, dar nu poate sa plateasca toate birurile.
Te-ai indepartat de teatru pentru ca pur si simplu nu mai voiai sa faci teatru, ci film, sau exista si alte motive, sa le spunem financiare si „de atmosfera”?
M-am indepartat din ambele motive. Mi s-a mai intimplat de-a lungul timpului sa tot joc Zaruri si carti – pe care l-am montat prin 2001 – in mai multe locuri din tara, in cluburi. Nu am renuntat totusi la ideea de a face un nou spectacol de teatru. Exista o piesa pe care nu am aratat-o inca nimanui si pe care vreau sa o propun unui teatru cit de curind. Nu o sa dau titluri sau nume pentru ca informatia circula, iar altii pot si ei sa traduca. Vreau sa pun spectacolul asta ca regizor intr-un teatru pe care urmeaza sa-l aleg, apoi sa ma sfatuiesc cu directia. Imi doresc sa fiu primit cu bratele deschise. Nu vreau sa ma duc cu rugaminti de genul: „Hai, domnule, va rog frumos, ca vreau sa fac si eu”. Nu, astept sa vad ca exista interes si poate ca tocmai din cauza asta n-o sa bat, mai intii, la usa Teatrului National.
Preferi teatrele underground?
Nu am zis niciodata ca aici poti vedea numai lucruri formidabile sau geniale, insa da, le prefer. Totusi, cu teatrele underground exista riscul ca un spectator care vine pe ideea de a incerca pentru a vedea cum e sa prinda fie o seara cu un spectacol aiurea, fie un spectacol bun in care insa actorii au o seara neinspirata si, pentru ca lucrurile nu se leaga, omul sa se simta ciudat asa, intr-un bar, si sa-si zica: „Ce caut eu aici, n-o sa mai calc niciodata!”. Asta ca sa nu mai vorbim de anumite experimente care pot soca si pot lasa un gust amar.
Nu crezi ca facem prea mult tam-tam in jurul acestei miscari underground? In Occident astfel de lucruri se intimpla de o buna bucata de vreme, daca n-or fi devenit chiar mainstream intre timp, iar noi continuam sa le tratam ca pe niste excentricitati sau revelatii de ultima ora.
Acest teatru underground e, de cele mai multe ori, o initiativa independenta si un produs destinat unui public restrins, ca un fel de secta. Cred ca abia de acum incepem sa-l receptam cum trebuie: prin cluburi vezi aceiasi oameni, veniti sa vada aceeasi piesa pentru a patra ori a cincea oara. Pe linga asta, teatrul underground nu e in primul rind o excentricitate, ci e nevoia actorului de a juca pe scena ce ii place. Eu am simtit-o, desi pauzele sint foarte mari intre un spectacol si altul. Ma refer la Zaruri si carti: am o stare de bine cind joc si pina la urma partea cu jucatul o faci tot pentru tine, deci e important sa se intimple intr-o piesa care iti face bine, intr-un loc unde iti este bine. Actorii din teatre – si aici nu incep o pledoarie pentru parasirea teatrelor, pentru declansarea unei revolutii – functioneaza in alt fel, au nevoie de o anume siguranta, au o asigurare medicala si le e suficient. Dar in felul asta te transformi intr-un functionar, te duci la teatru, citesti pe avizier ca esti convocat pentru o noua repetitie, primesti foile cu textul si, iti convine, nu-ti convine, trebuie sa-l faci. Ajungi sa schimbi niste masti si doar sa ai senzatia ca iti faci meseria, devenind un pion. Nu mai stiu, in aceste conditii, care e farmecul meseriei. Probabil ca din astfel de motive s-a intimplat ce s-a intimplat in ceea ce ma priveste. Un concurs de imprejurari pina la urma fericit care are ca rezultat, astazi, faptul ca trebuie sa imi caut un job, ca nu mai am vacanta sau ca, in cazul in care o am, inseamna ca mi-am dat-o eu. Numai asa pot vedea, pot alege, pot gasi proiecte in care imi place sa ma implic. Proiectele personale le trec deja la capitolul hobby-uri.
Din filmele independente cistigi bani, in timp?
Nu pot spune ca de acolo scot bani imediat. Nici din Fix Alert, nici din Eminescu versus Eminem nu s-a imbogatit nimeni. Actorii din cele doua productii nu au fost platiti nici la ora asta. Exista o viata pe care filmul o are dupa lansare si care dureaza ani de zile. Caci filmul trece prin diferite etape: Fix Alert a fost si la cinema, o sa apara pe DVD, apoi va fi difuzat de HBO, poate si de Televiziunea Romana.
Esti multumit de cum a fost receptat Fix Alert?
Nu, dar nu ma asteptam la altceva. Sint multumit in masura in care aud ce se spune despre film si aud reactiile unor oameni care imi mai povestesc de o scena sau de alta. N-avea cum sa placa tuturor si aici e perceptia gresita: eu n-am vrut sa fac un film snob ori un film cult sau unul pentru initiati, ci am facut un film pe care eu imi doream foarte mult sa-l vad si despre care stiam ca nu s-a facut. Asta-i tot. Este, in orice caz, o experienta irepetabila. Nu stiu inca cum va fi cu urmatoarele proiecte, tot ce pot spune sigur e ca ele vor exista.
Obisnuiesti sa mai fii spectator?
Destul de rar. Un copil te schimba foarte mult si, odata cu aparitia lui, devii spectator la cu totul altfel de lucruri. Am fost la putine spectacole de teatru in ultima vreme, in schimb m-am apucat de scris. Am rubrici in „24-FUN”, „Eva” sau in revista HBO. Partea cu scrisul e o joaca. De fapt, e joaca preferata.
Productiile independente si atitudinea de rebel te-au izolat, te-au indepartat de breasla?
M-am indepartat eu insumi de mult de breasla. Cind totusi exista momente de intilnire cu colegii, e bine sa descopar ca putem lucra in continuare impreuna. In principiu, nu fac altceva decit sa incerc sa-mi traiesc viata, sa pun niste proiecte pe picioare, chiar daca altele. Indepartarea de breasla e un fel de a ma apara, de a sta deoparte pentru ca sint destul de dezamagit de ce se intimpla in jur. Incerc sa fac lucruri care sa-mi placa si sa-mi apropii oameni cu care sa pot sa leg citeva fire, macar pentru o perioada in care lucram impreuna. Acum totul intra sub semnul advertising-ului, al campaniilor de imagine, al capacitatii pe care o ai de a promova lucrul pe care-l faci. In aceasta zona exista multe compromisuri pe care cineva care-si doreste sa fie vizibil trebuie sa le faca. Trebuie sa apelezi la manevre de marketing ca sa iesi in evidenta, fiindca totul a devenit foarte violent si nu mai poti sa atragi atentia decit printr-un soc.
Ai o strategie de imagine in legatura cu proiectele tale viitoare?
Nu prea.
Atunci e haotic?
Oarecum. Exista doar oameni care apreciaza ceea ce fac si sint dispusi sa ma ajute. Nu am o mafie, o caracatita de relatii, n-am carte de vizita. Am facut firma Artificial Horizon si acum incerc sa o duc mai departe. Ea a fost creata pentru a promova doua filme. Sper sa urmeze si altele. Artificial Horizon inca exista pentru ca aceste filme produc ceva, chiar daca insignifiant. Multa lume a vazut Eminescu versus Eminem la HBO. Asta mi s-a parut o victorie, fiind un film facut cu buget zero. Asa ca ma intereseaza sa fiu „altfel” si nu ma preocupa parerile lui Sergiu Nicolaescu sau ale celor din alta generatie. Intre mine si omul asta e o prapastie de milioane de kilometri si n-o sa ne putem nici macar striga unul pe altul, de la distanta.
Esti la curent cu tendintele europene in teatru, in film?
Despre tendintele astea cred ca sint o mare gainarie. E cam asa cum fac astia din moda: nu mai au ce inventa si mai vin cu o casca de robot si o pun pe capul manechinului, manechin care, de la briu in jos, e in pielea goala, are doar o frunza care ii acopera sexul si in picioare niste sandale cu tepi. Un fel de: „Hai sa mai inventam ceva nou!”. Povestea asta cu festivalurile de teatru si de film e un fel de pacaleala, o escrocherie. Exportam numai jeg din tara asta. Sa fac un film cu teme sociale – dupa aceste tendinte – ar insemna sa ma prostituez: e foarte mare curiozitatea celor de afara sa vada in ce hal traim.
Consideri ca filmele regizorilor romani recent premiate la festivalurile internationale fac parte tot din circuitul pacalelilor?
Eu vorbesc despre un fenomen international si despre care sint tendintele, spun ca exista o anume linie infailibila. Adica nu faci un film fara sa aduci acolo politica, elemente sociale, ceva care sa fie in strinsa legatura cu stirile de la ora 5. Nu am vazut A fost sau n-a fost? al lui Corneliu Porumboiu si vreau sa-l vad pentru ca am auzit ca e misto. In schimb, trailerul de la cinema nu te cheama sa-l vezi. N-am vazut nici Moartea domnului Lazarescu, la fel, pentru ca nu m-a atras. Si, in general, ma simt departe de lucrurile astea, e un mod de a ma autoapara. Am ajuns sa-mi notez ce filme ma intereseaza in programul TV, ma uit si, de obicei, dupa un sfert de ora, imi dau seama daca merita sa-l urmaresc in continuare sau nu. Ultimul film senzational pe care l-am vazut a fost Cele trei inmormintari ale lui Melquiades Estrada, al lui Tommy Lee Jones.
Ai un „idol regizoral”?
A fost Jim Jarmusch in perioada lui buna, cu Dead Man sau Down by Low. De fapt, cred ca imi plac foarte multi, dar nu cred ca exista in filmele mele influente atit de directe, adica la modul de a idolatriza, de a copia. Mai degraba e un simt propriu tie, te gindesti la atmosfera pe care vrei s-o redai si de aici eventualele apropieri de alti regizori. Cu Fix Alert-ul am facut, tocmai de aceea, mai multe variante. Exista una mai comerciala decit cea pe care ai vazut-o si una mult mai… ne-comerciala. Cit am lucrat cu Francis Ford Copolla in Romania, am tinut sa vada filmul. L-a apreciat, m-a sunat sotia lui, spunindu-mi ca l-au urmarit impreuna si ca n-au mai vazut de mult ceva asa de proaspat.
Ti-ai construit o lume a ta?
Cred ca da, si mai cred ca e singura evadare. Aici scriu de multe ori lucruri care n-au legatura cu nimic sau n-au o destinatie precisa, gindindu-ma ca, in timp, ele s-ar putea sa fie folosite la ceva. Exista un proiect pentru care scriu asezat, dar nu exclud posibilitatea ca notitele sa-mi foloseasca mai tirziu. Esential e sa nu ne pierdem ideile. Totul se reduce la a avea o idee buna! Nu stiu daca stii, dar eu uit ce visez cind se face lumina. Mi s-a intimplat de multe ori sa visez ceva interesant – in legatura cu care sa am senzatia ca sint intr-un film –, apoi sa-mi dau seama ca am visat, sa-mi pun o mina pe ochi si sa ma duc repede undeva unde am un reportofon ca sa nu-mi fuga din minte povestea.
Declari ca te gindesti sa pleci din tara. De ce?
Vreau sa plec asezat, poate chiar definitiv. Si pentru asta sper sa intilnesc oameni care sa fie interesati de munca mea si de ce stiu sa fac pina la ora asta. N-as vrea sa o iau de la zero si sa spal vase cum am patit acum 13 ani. Si vreau sa plec pentru ca aici nu vad lucrurile evoluind inspre bine, in ciuda faptului ca mai vin din cind in cind oameni care spun: „Uite, s-a mai construit un mic zgirie-nori pe Calea Victoriei, ce misto, evoluati!”.
E vreun strop de Hollywood pe platoul de filmare La Urgente? De ce un serial despre medici care seamana cu celebrul Spital de urgenta, si nu o productie „romaneasca”, originala?
Pe platou e multa munca si un ritm alert, pentru ca in cazul unui serial nu ai parte de o postproductie care sa dureze citeva luni. Altfel, am fost fan al serialului Spitalul de urgenta, m-am uitat si m-a impresionat foarte tare. Inca mai pastrez VHS-uri cu anumite episoade. Nu mi se pare ca cele doua au vreo legatura si n-am idee de ce au ales aceeasi tema. Scenaristii, echipa trebuie sa o stie. Eu imi fac doar treaba, am fost ales in urma unui casting si inca de atunci am intuit ca ma voi intelege foarte bine cu Andrei Zinca, un bun profesionist, care nu are fite de regizor. Pentru ca cel mai tare ma enerveaza oamenii care au nasul pe sus si un fel de piedestal dupa ei, la munca. Mai intii isi asaza piedestalul, apoi se urca pe el si incep sa discute cu muritorii de rind. Dar atitudinea asta, pina la urma, poate fi tot o forma de promovare, pentru ca, daca nu te lauzi tu, cine sa te laude, daca tu nu-ti dai tie importanta, cine sa o faca?! Iar, daca insisti si te prezinti de multe ori cu piedestalul, la un moment dat nici nu mai trebuie sa il iei cu tine, pentru ca lumea se va uita in sus din obisnuinta.
*Interviu publicat in Suplimentul de cultura
No Comments