Film Interviuri

Interviu cu Marcel Łoziński, regizor: „Comunismul ne-a obligat să revoluţionăm în artă“

4 martie 2019

Marcel Łoziński, unul dintre cei mai cunoscuţi regizori polonezi de documentar ai momentului, renumit pentru filmele-protest realizate sub comunism, spune că, în mod paradoxal, puterea acestora se datorează cenzurii.

Marcel Łoziński, unul dintre cei mai renumiţi regizori polonezi, are la activ peste 20 de documentare, majoritatea făcute în regim subversiv sub comunism. În 1994, documentarul său „La 89 mm de Europa“, despre distanţa dintre Occident si lumea din Est, o metaforă filmată într-o gară despre două lumi care nu reuşesc să se-ntâlnească, a fost nominalizat la Premiile Oscar.

Atitudinea critică faţă de comunism l-a costat. Dintre cele 12 filme realizate între 1972 şi 1980, doar patru au fost cât de cât distribuite. După instalarea legii marţiale în Polonia, în 1981, Łoziński a ales să nu mai facă filme, preferând compromisului tăcerea. A reapărut în viaţa publică în 1989, regizând după aceea o serie de filme care l-au propulsat din nou pe avanscena cinematografică. „De fiecare dată când ajung la o frontieră încep să temur. E ceva ce nu pot controla şi se datorează acelor mulţi ani de comunism în care nu am avut paşaport“, a mărturisit regizorul.

L-am cunoscut în 2014, când a fost invitat special al celei de-a şaptea ediţii a Festivalului de Film Documentar One World Romania. Marcel Łoziński a fost prezent la Bucureşti pentru a asista la o retrospectivă a filmelor sale, dar şi pentru a susţine un masterclass.

Festivalul One World Romania există din 2008. Este singurul festival de film documentar din Bucureşti şi unicul dedicat drepturilor omului din România. În 2019, are loc între 15 și 24 martie.

Multe dintre filmele pe care le-aţi făcut sub comunism erau puse în sertar. Totuşi, reuşeaţi să le filmaţi şi să le produceţi. Lucraţi la Studioul de Film Documentar din Varşovia, deci eraţi sub observaţie directă. Cum v-aţi strecurat printre restricţiile sistemului?

Să ştiţi că este o întrebare pe care ne-o puneam şi noi des. Cum e posibil ca un film să fie făcut sub teroare şi, totuşi, şi eu, şi echipa mea să fim lăsaţi să mai facem un film, şi-apoi încă unul? Ei bine, răspunsul vine de la cunoscutul regizor polonez Krzysztof Kieślowski, cu care eram prieten. El a avut ideea ca, de fiecare dată când un nou viceministru al Culturii era pus în funcţie, s-avem o întâlnire. De obicei, cabinetul lui era un loc fierbinte, nu stăteam mult acolo (râde). Îi spuneam: „Domnule viceministru, uitaţi ce se-ntâmplă: dacă se constată că peste 90% dintre filmele produse sub conducerea dumneavoastră sunt în regulă, e  suspect. Pe când dacă sunt şi câteva filme diferite, pe care le puteţi pune în sertar, aveţi doar de profitat“. Într-o primă fază, se uita la noi ca la nişte nebuni. „Domnule viceministru“, reluam, „cei din Guvern se schimbă des în Polonia, ştiţi foarte bine. Când vine o nouă echipă la conducere, tot ce s-a petrecut rău e pus în cârca fostei echipe. Veţi primi un telefon de la secţia de cultură a Comitetului de Partid: «Tovarăşe ministru, ce aveţi de raportat?». Şi-atunci dumneavoastră scoateţi filmele noastre din sertar. În felul ăsta, vă veţi dovedi un om care are imaginaţie politică şi care este vigilent şi înţelege realitatea. Şi rămâneţi în funcţie“. Culmea e că ţinea (râde).

Vi se întâmplă să purtaţi pe dinăuntru şi acum vreuna din urmele pe care le-a lăsat comunismul asupra dumneavoastră?

De fiecare dată când ajung la o frontieră încep să tremur. E ceva ce nu pot controla şi se datorează acelor mulţi ani în care nu am avut paşaport. Mai ales după anii ’70, situaţia în Polonia se înăsprise, şi de fiecare dată când făceam o cerere de paşaport stăteam la cozi interminabile, completam formulare peste formulare, iar răspunsul era: „Nu“. Uneori, făceam recurs – exista şi posibilitatea asta – mă gândeam, la acea vreme, că o să-i obosesc şi or să cedeze. Eram naiv (râde). Apoi, au fost şi situaţii frustrante când primeam paşaportul şi mă întorceau la graniţă. „Dar am paşaport!“, aproape strigam. Şi ce dacă, mi se răspundea, ne-am înşelat, nu vă putem lăsa să treceţi frontiera. Şi mai e ceva. De fiecare dată când intru azi într-un magazin alimentar din Varşovia şi mă uit pe raft la cele 15 feluri de pâine mă aud exclamând: „Dumnezeule!“. Îmi amintesc că erau perioade în ţară, mai ales prin anii ’80, când începuse Mişcarea Solidaritatea, când singurul lucru pe care-l găseai pe rafturi erau sticlele de oţet. Uneori, în zilele bune, şi borcanele de muştar. Toţi cei care am trăit sub comunism suntem o generaţie marcată de foame.

Regretaţi ceva din ce aţi filmat în perioada comunistă? Lucrurile erau mereu pe muchie.

O singură dată am fost nevoit să opresc eu însumi un film. Se întâmpla prin ’81, în timpul perioadei numite Carnavalul Solidarităţii. Credeam că am învins. Şi-am început să filmez pentru un documentar căruia voiam să-i pun titlul „Ucenicia democraţiei“. Am văzut atunci în rândurile Solidarităţii nişte lucruri îngrozitoare. Foarte dureroase. Trebuia să le filmez, deşi eram de partea lor, eram în aceeaşi tabără. Vedeţi, oamenii se adună când e nevoie să lupte împreună împotriva sistemului fără să-şi pună prea multe întrebări. Iar odată ce simt că înving, răsar conflictele şi încep să se devoreze unii pe alţii. Solidaritatea este un cadavru. Şi încă unul de dreapta. Era datoria mea să arăt adevărul, să privesc şi cu un ochi critic, şi de aceea i-am filmat. La o vreme, după primele filmări, stăteam seara şi mă uitam la televizor şi ce văd la Telejurnal? Imaginile filmate de mine. Iar comentariul din off era: „Uitaţi cum arată Solidaritatea. Pretind că vor binele ţării, dar, de fapt, se ceartă între ei pentru putere“. Securitatea luase imaginile de la Studio, făcuse un montaj în laboratoarele sale şi-l trimisese la televiziune. A doua zi m-am dus la şeful meu şi i-am spus: „Domnule director, eu lucrez pentru dumneavoastă, nu pentru Securitate“. Am oprit scurgerea de imagini. Şi am luat decizia să mă opresc şi din filmat.

Nu sufereaţi că publicul nu vă poate vedea filmele?

Într-un fel, era o epocă extraordinară: aveam o libertate psihică, astăzi mai estompată, şi făceam ce voiam, chiar dacă mai eram şi pedepsiţi. Trebuie să vă spun că ne plăteau la jumătate din ce era salariul nostru în contracte. De la Comisia Artistică, şi eu şi echipa primeam întotdeauna notele cele mai mici. Următorul pas era interzicerea filmelor noastre – şi la TV, şi în cinematografe. Ironic, însă, aceste filme intrau în festivalurile internaţionale şi luau premii. Iar sărăcia în Polonia era atât de mare, încât cu 1.000 de dolari premiu de la un festival, trăiam un an întreg (râde). Dintre cele 12 filme pe care le-am făcut până în 1980, doar vreo 4 au fost cât de cât distribuite. Unul dintre ele a fost scos pe piaţă în Polonia în toamna lui ’81, până să iasă legea marţială. Au fost 120.000 de spectatori într-o lună. Ţin minte că ne duceam toată echipa şi priveam cozile de la cinema. A fost prima dată când ne-am gândit în mod serios că poate munca noastră n-a fost degeaba.

O retrospectivă a filmelor dumneavoastră a fost prezentată la Bucureşti. Cum e gândul că o parte dintre aceste filme-protest stau în picioare şi astăzi?

O să vă surprindă răspunsul. Este un paradox: puterea filmelor mele se datorează cenzurii comuniste. La acea vreme, eram cu toţii tineri, militanţi şi, dacă am fi putut spune orice, am fi făcut-o, am fi atacat frontal sistemul comunist. Or, tocmai cenzura ne obliga să găsim un alt limbaj. Comunismul ne-a obligat să săpăm adânc, să revoluţionăm în artă. Singura şansă pe care o aveam era să arătăm realitatea într-o manieră indirectă, diferită, iar concluzia era să atace sistemul. Şi nu vorbesc doar despre mine. Krzysztof Kieślowski făcea acelaşi lucru. Filmele lui sunt încă vii fiindcă reflectă, de fapt, relaţia dintre putere şi cetăţean, nu doar socialismul.

În ce fel simţiţi că s-a schimbat atitudinea faţă de filmul documentar în capitalism?

Impresia mea este că – şi accentuez că mă refer strict la acest domeniu al filmului documentar – cenzura economică e mai dură decât cenzura politică. Sub cenzura politică erau întotdeauna fisuri pe unde puteai să te strecori. Cenzura economică este foarte crudă. În acelaşi timp, acest tip de competitivitate e normal. Majoritatea tinerilor care absolvă cursurile pe care le predau la Şcoala de Regie şi Film Andrzej Wajda fac documentar, dar trăiesc din altceva.

Care rămâne cel mai important lucru pentru limbajul cinematografic pe o piaţă aşa diversă, cum e cea de azi?

Adevărul. Trebuie să continui să găseşti ce e în spatele a ceea ce se vede. Ce simt oamenii, la ce visează, care sunt tristeţile şi bucuriile lor? Asta va fi tot timpul actual. Mai important mi se pare, însă, ca oamenii să aibă chef să şi vadă asta. Să nu prefere filmele tranşante, în care lucrurile sunt spuse în alb şi negru. Fiindcă, până la urmă, eu nu ştiu care e adevărul. Fiecare dintre noi transmite adevărul lui. Şi toate filmele, toate adevărurile astea împreună, dau o imagine reală. Pentru mine, documentarul nu e o oglindă a realităţii. Nu mă interesează să fie asta. Televiziunea e cea care ar trebui să fie o oglindă a realităţii – spun ar trebui, fiindcă nu este (râde). Documentarul e ca o căsătorie fericită între realitatea exterioară şi tot ce am eu în mine, realitatea mea interioară. Uite, în acest moment, tu vorbeşti cu mine şi interviul ăsta nu e un interviu obiectiv, e punctul tău de vedere asupra mea. Şi asta e bine. Filmul documentar este privirea mea, adevărul meu.

În filmele dumneavoastră dezvăluiţi mecanismele puterii. Majoritatea surprind atitudinile, felul în care se comportă oamenii care au putere, de orice fel ar fi ea, nu doar politică. De ce vă fascinează puterea?

Să vă spun o poveste. Am un coleg care, la un moment dat, a devenit şeful departamentului de documentar al televiziunii poloneze. Din acel moment, a început să se-mbrace altfel, să vorbească altfel. Trebuie să fii foarte puternic ca să rezişti în faţa puterii. Într-unul dintre filmele mele, intitulat „Cum se face“ (2006), arăt felul în care se creează un politician. Piotr Tymochowicz, un guru al marketingului politic, decisese să creeze politicianul perfect într-o vreme în care clasa politică din Polonia acelui moment lăsa de dorit. Şi-atunci am selectat o duzină de oameni pe care omul să-i iniţieze în tainele politicii vreme de trei ani şi la final să-l aleagă pe cel mai capabil. Filmam, priveam ce se-ntâmplă şi mi se făcea frică. Pentru că nimeni nu se revolta. Totul era înghiţit. Până la urmă, după vreun an de filmare, a fost o femeie care a zis: „Gata, nu mai suport, nu mai ascult, plec!“. Atunci am respirat uşurat. Uşor, uşor mai toţi au plecat şi-a rămas unul singur care n-avea nimic de zis, pentru care nu conta care e partidul în care va intra, cu condiţia să fie partidul care să îi dea şansa să facă o carieră. Lumea de astăzi a devenit o fabrică de politicieni. În orice caz, Polonia, cu siguranţă, a devenit o fabrică de politicieni. Piotr Tymochowicz spunea: „E la fel de uşor să faci publicitate pentru un politician cum e să faci publicitate pentru un produs de spălat protezele dentare“.

Pentru filmul „La 89 mm de Europa“ din 1993 aţi fost nominalizat la Premiile Oscar. Vorbeaţi acolo despre existenţa a două Europe şi despre felul în care ar trebui să se-apropie, să se împace. Ce se întâmplă cu ele în 2014?

Nu vrea Putin să le-mpace (râde).

*Articol publicat în Adevărul de Weekend.

Comments

    Leave a Reply