Filmul Alice T în regia lui Radu Muntean intră în cinematografele din toată țara pe 9 noiembrie. L-am văzut și m-a emoționat fiindcă e o poveste pe care poate n-o vedem spusă prea des la noi – cea a unei adolescente, și-a legăturilor invizibile dintre traume emoționale și propriul nostru comportament. Personajele-s țesute atât de fin, încât îți lasă loc să adaugi gândurile tale și să privești pe curat, fiind, în același timp implicat. Iar tânăra Andra Guți – care interpretează rolul principal, rol pentru care a și obținut Premiul pentru cea mai bună actriță la Festivalul de Film de la Locarno – e realmente o revelație.

Am stat de vorbă cu Radu Muntean și vă las să descoperiți mai multe în interviul de mai jos . Lui Radu Muntean îi place să fie cu î din i, pentru că așa obișnuiește să scrie – de-aici, respectarea dorinței sale din răspunsuri.

Mergeți la cinema să vedeți Alice T în această noiembrie.

***

 

Când și cum ai început să conturezi ideea filmului Alice T? Există o întâmplare sau un moment anume care te-au inspirat, poate chiar din familia ta?

Da, s-a întîmplat să am în familie cazuri de copii adoptați. Mai demult, cînd eram copil, dar și cazuri mai recente, să zicem mai asemănătoare cu povestea lui Alice. Mi s-a părut și mi se pare în continuare fascinantă intensitatea cu care copiii care au abandonul în istoria lor își trăiesc viața. Cumva cu spatele la zid, singuri împotriva tuturor, în disperată căutare de confirmări și dragoste necondiționată.

Filmul tratează o temă deoportivă puternică și complicată, iar emoția se simte atât de bine prin ecran. De ce ai ales să te apleci asupra adolescenței?

Filmul vorbește despre un anumit tip de fragilitate emoțională, despre incertitudini, căutări și identitate. Despre sentimente care sînt transparente la adolescenți, mai ales la cei cu deficit emoțional, ca Alice. Cred, însă, că în viața noastră adultă, ceva din felul în care se simte Alice în finalul filmului am simțit de multe ori cu toții. Momentul ăla în care sîntem singuri și nu vine nimeni să ne salveze în mod miadu Muulos.

Ai simțit vreun moment că sunt prea puține astfel de subiecte abordate în cinematografia românească, te-ai gândit la asta?

Ultimul lucru la care mă gîndesc, atunci cînd mă apuc de un proiect, e să umplu vreun gol tematic în cinematografia romanească.

Vorbim despre adolescență explozivă, despre adopție, despre sistemul educațional, despre o sarcină timpurie și forumuri cu sfaturi periculoase. Într-un context social mai larg, cât de importante consideri că sunt aceste realități și cât de prezente sunt în România, și în lumea de azi?

Eu nu-l consider un film social, despre adolescenții din ziua de azi, ceea ce nu înseamnă că nu poate fi citit ca atare, de o parte din public. Cine crede că filmul e un semnal de alarmă, despre tarele din societatea romanească, n-are decît. E, însă, doar un prim nivel de interpretare. Dacă mă întrebi pe mine, și asta n-are o legătură directă cu filmul, cred că sursa tuturor problemelor cu care se confruntă societatea noastră astăzi e nivelul derizoriu al educației.

„Andra a adus în film un anumit farmec personal care-o face uneori de-a dreptul magnetică “

Ai lucrat în aceeași triadă pentru scenariu – tu, Răzvan Rădulescu, Alex Baciu. Care a fost pentru voi cel mai provocator moment pe durata lucrului, mai ales că mereu porniți lucrul de la o poveste personală?

A fost, poate, scenariul cel mai dificil de scris și asta pentru că personajul nostru principal, cel care conduce acțiunea și cu care se presupune că ar trebui să empatizeze spectatorul, are, în majoritatea secvențelor, un comportament care poate fi ușor considerat reprobabil. Scenariul conduce în cele din urmă la o reinterpretare a personajului, dar construcția asta are la bază mai degrabă o acumulare emoțională decît consecuții dramaturgice tradiționale. Mai simplu spus, nu-ți place de ea, dar te intrigă și pînă la urmă ajungi s-o înțelegi și să-ți pese de ea.

Cum ai găsit-o și ales-o pe Andra Guți pentru rolul principal – o interpretare minunată. Ce te-a motivat să te oprești asupra ei în urma castingului?

Andra a venit complet relaxată la casting. Cu un grup de prieteni, fără să știe exact pentru ce dă probă, cine sînt eu și ce filme am făcut. Așa că n-a avut aproape deloc trac și a fost foarte naturală. Mai precis, a fost convingătoare în rolul unei adolescente care-și minte mama, încercînd s-o convingă să-i dea înapoi telefonul, confiscat pentru absențe și alte prostii. Asta la început. Au urmat niște luni de probe, doar cu ea și împreună cu variante de mame și prietene, pînă cînd am anunțat-o că a luat rolul. Fundamental, Andra e foarte diferită de Alice, dar are în ea o energie și o determinare de care nu a fost pînă acum conștientă și care au stat la baza construcției personajului. Deci, inițial n-a fost un emploi, a durat ceva pînă cînd s-o înțeleagă și s-o asimileze pe Alice, dar cînd s-a întîmplat asta, n-am mai putut să-mi imaginez o altă Alice. Și, foarte important, în contextul pariului dificil pe care și-l propunea scenariul, acela de a vorbi despre un personaj în esență puțin simpatic, Andra a adus în film un anumit farmec personal care-o face uneori de-a dreptul magnetică.

Există ceva anume care te fascinează la personajele feminine, spre care ai decis să te apleci mai mult în ultima vreme? Cum este să explorezi universul lor, uman și cinematografic  – din perspectiva bărbatului, dar și a regizorului? Întreb și fiindcă modul în care sunt observate și transpuse particularitățile personajelor feminine în film este unul foarte subtil și profund.

Locotenentul din “Hîrtia va fi albastră” spune la un moment dat “înțeleg ce-nseamnă să fii mamă, că am și eu două fete”. Există acolo, ceva ce mă apropie de Alice sau de Bogdana, mama lui Alice. Pot să le înțeleg, să încerc să vorbesc aceeași limbă, să intru în intimitatea lor. Pînă la urmă, ca autor, încerci să transmiți ceva prin personajele tale și automat te identifici cu ele pe un anumit palier, care nu e întotdeauna imediat identificabil. Pentru mine e interesant să încerc să vorbesc despre personaje care nu-mi sînt la prima vedere ușor de descifrat. Procesul de lucru, mai întîi scenariul apoi construcția cinematografică, e unul de cunoaștere, mă ajută să înțeleg mai bine lumea din jurul meu. Și motorul e întotdeauna curiozitatea.

„Nevastă-mea mă echilibrează, iar fiică-mea mă scoate mai mereu din zona de confort“

Ce ai învățat de la soția și de la fiica ta?

Nevastă-mea mă echilibrează, iar fiică-mea mă scoate mai mereu din zona de confort. Deci, efectele conviețuirii cu ele îmi fac viața mai bogată.

Vezi filmul Alice T și ca pe o sondare a balanței dintre bine și rău, precum și a acceptării?

Eu nu-mi gîndesc filmele în termeni maniheiști. Nu judec personajele și nu-mi permit să dau lecții spectatorilor, să-mi adjudec o postură moral superioară. Îmi pun niște întrebări, sondez o anumită situație și încerc să provoc în spectator niște stări, în cel mai bun caz asociate, pe moment sau ulterior, cu niște gînduri, poate chiar mici revelații.

 

Filmul și cultura în general par a fi preocuparea unei nișe tot mai mici. Speranța mea, care în momentul ăsta pîlpîie îngrijorător de debil, e să avem în viitorul nu foarte îndepărtat, un public mai educat, mai dornic să vadă și altceva decît rețete cinematografice redigerate. Dar, pentru asta e nevoie de o strategie culturală serioasă. Și cum să ai asemenea pretenții de la troglodiții care ne conduc astăzi țara?

 

Ce este cel mai greu și cel mai inspirant la a face film în România pentru Radu Muntean? Dacă ne gândim în egală măsură la tine ca regizor, dar și la public, care e speranța cu care faci film acum, astăzi, aici, la București?

Filmul e o experiență personală, pe care îmi doresc s-o împărtășesc cu cît mai mulți oameni. Romania e țara în care am trăit toată viața. Îmi place sau nu-mi place, sînt roman și mă identific cu spațiul ăsta cultural, așa că pentru moment nu mă văd făcînd filme prin alte părți. Dar e tot mai greu, și în cinematografie, ca mai peste tot, în Romania. Filmul și cultura în general par a fi preocuparea unei nișe tot mai mici. Speranța mea, care în momentul ăsta pîlpîie îngrijorător de debil, e să avem în viitorul nu foarte îndepărtat, un public mai educat, mai dornic să vadă și altceva decît rețete cinematografice redigerate. Dar, pentru asta e nevoie de o strategie culturală serioasă. Și cum să ai asemenea pretenții de la troglodiții care ne conduc astăzi țara?

 

 

 

Comments