Proaspăt lansată și în limba română, scriitoarea de origine tătară Guzel Iahina este noua senzație a literaturii ruse contemporane. O altă mare scriitoare pe care sigur o știți, Ludmila Ulițkaia, o laudă și semnează prefața romanului său, intitulat Zuleiha deschide ochii.
Cu o trimitere la marea literatură rusă – o revernță pe care Ludmila Ulițkaia o face în plin și în scris -, romanul lui Guzel Iahina este o călătorie fantastică spre un univers de nedescoperit pentru mulți dintre noi, altfel decât prin intermediul literaturii. E o carte în care te topești, densă, densă, unde scriitoarea aduce și cuvinte tătatare și recunostruiește lumea aparent îndepărată, însă atât de prezentă a represiunii stalinistă și-a deportărilor în Siberia – acest simbol al absolutului rusesc.
Pornește de la o poveste reală, a bunii scriitoarei Guzel Iahina, și devine inclusiv o călătorie interioară, una a conștiinței personajului principal al romanului: Zuleiha, o femeie puternică și-n același timp oprimată, care merge cu soțul la tăiat lemne în zăpada până la genunchi și-ajunge să se redescopere pe ea însăși tocmai în exil.
Vă invit să citiți romanul, veți fi vrăjiți de imersiunea pe care Guzel Iahina o propune și o țese cu măiestrie.
Înainte de venirea sa oficială la București, Guzel Iahina mi-a acordat interviul amplu de mai jos. Nu l-am editat deloc, căci miza lui e tocmai asta: descoperirea unei lumi, a unei voci. Traducerea interviului este semnată chiar de traducătoarea romanului Zuleiha deschide ochii, Luana Schidu.
***
Zuleiha deschide ochii dă viață unui univers oarecum îndepărtat, care este de fapt foarte prezent și e descris cu o extraordinară atenție la detalii (atmosferă, istorie, imagini, limbaj). Ce v-a motivat să abordați o istorie atât de laborioasă, ce v-a incitat să vă apropiați de acest subiect?
În ianuarie 1930, în URSS a început o campanie în masă împotriva țăranilor înstăriți – oamenilor li se lua tot ce aveau și erau trimiși în zone îndepărtate, nelocuite ale Uniunii Sovietice: în Siberia, în Kazahstan, în Altai. Romanul meu este despre aceste evenimente. Ele i-au afectat pe toți țăranii din URSS, trei milioane de oameni au fost deschiaburiți, șase milioane au trecut prin așa-numitele „colonii de muncă“ – așezări speciale pentru deportați. Unul dintre acești șase milioane de oameni deportați a fost bunica mea. În ianuarie 1930, au fost deschiaburiți părinții ei, bunica avea pe atunci șapte ani. Au fost duși din satul lor în orașul Kazan pe cai, apoi au călătorit multă vreme cu trenul până la Krasnoiarsk, iar apoi pe Enisei, până la Angara.
Unul dintre acești șase milioane de oameni a fost bunica mea. Toată copilăria și tinerețea și le-a petrecut în Siberia, ca deportată.
Toată copilăria și tinerețea bunica și le-a petrecut în Siberia, ca deportată. Acolo a terminat liceul pedagogic și abia în 1946 s-a întors în satul natal. A început să predea limba rusă la clasele primare. Acolo l-a cunoscut pe bunicul, el era profesor de limba germană și directorul școlii. Și atunci a început cea de-a treia viață a bunicii: prima a fost în sat, până la deportare, a doua în Siberia, iar a treia – una pașnică, cu copii, nepoți, elevi recunoscători…
Când trăia bunica, din păcate n-am înregistrat amintirile ei pe un reportofon. Am ținut minte câte ceva, dar multe nu mi le mai amintesc prea bine, de pildă cum adolescenții făceau singuri sitele pentru spălarea aurului și îl spălau în apele Angarei. Bunica a murit acum șapte ani. Și tema represiunii staliniste a început să mă intereseze numai pentru că voiam să înțeleg, să simt, să-mi imaginez ce-a trăit ea pe vremea când era deportată. Mult mai târziu mi-a venit ideea de a scrie o carte. De aceea, pentru mine această poveste este foarte personală.
Încă ceva: acest roman nu este o poveste total biografică, eroina mea seamănă prea puțin cu bunica. Bunica a plecat în Siberia pe când era doar o copilă, a crescut și s-a format acolo. Pentru mine a fost mult mai interesant să povestesc cum se schimbă o femeie deja adultă – la începutul romanului Zuleiha are deja 30 de ani. Din viața bunicii am luat perioada și traseul: sat – Kazan – Krasnoiarsk – Fluviul Angara – locul pustiu din taiga, unde oamenii erau aruncați fără mijloace de supraviețuire. Tot din amintirile bunicii am luat două episoade: cum se scufundă în mijlocul râului o barjă cu câteva sute de oameni închiși în cală, iar al doilea, foarte mărunt, cum pe bunica o învăța matematică, după propriul său manual, un profesor deportat și el. Tot restul provine din amintirile unor oameni deportați sau trecuți prin gulag, din lucrări de doctorat și scrieri științifice, din filme documentare, materiale de laMuzeul Gulaguluidin Moscova… „Scheletul“ nevăzut, dur al romanului este compus din elemente istorice concrete, reale. Cel mai greu în scrierea textului a fost să potrivesc poveștile personale ale eroilor pe acest „schelet“. Firește, în roman sunt și invenții artistice – este, totuși, o operă literară, nu un manual de istorie.
Metamorfoza unei conștiințe păgâne în călătoria mentală a personajului din trecut în prezent – despre asta am vrut să scriu.
Pentru mine, în scrierea textului cea mai importantă era povestea personală a Zuleihăi. Metamorfoza unei conștiințe păgâne în călătoria mentală a personajului din trecut în prezent – despre asta am vrut să scriu. Și apoi figura eroinei mi s-a conturat în minte astfel de la bun început – o femeie captivă în adâncul unei lumi arhaice, undeva în Evul Mediu, care treptat se desprinde din acest Ev Mediu, învățând să fie liberă și să iubească. Seria de evenimente tragice care se petrec cu ea conduc în mod uimitor la eliberarea ei interioară, la o schimbare spectaculoasă de personalitate.
Inițial, ați vrut să abordați această poveste ca pe un scenariu. Vă mai amintiți cum ați lucrat la el și care a fost partea cea mai dificilă?
În anul 2015 am terminat secția de scenaristică a Școlii de Cinematografie de la Moscova. O vreme chiar am vrut să lucrez în domeniul producțiilor de televiziune – era un vis din copilărie: să scriu scenarii, să fac filme. Totuși, mai târziu am înțeles că mă interesează mai tare să-mi creez propriile istorii. Și în ultimul un an și jumătate m-am concentrat pe proză: am scris un al doilea roman.
Scenaristica necesită anumite trăsături de caracter. Și dacă nu le ai, n-o să faci nimic în profesia asta. Unele dintre cele mai importante condiții sunt flexibilitatea artistică și o mare productivitate: capacitatea ca în orice stadiu al lucrului, foarte repede, la cererea regizorului sau a producătorului, să propui numeroase alternative – în ce privește caracterul personajelor, dezvoltarea subiectului, direcția dialogurilor – adică să poți crea orice fel de poveste. Eu nu am această flexibilitate: scriu îndelung, corectez din greu. Pentru mine și să tai un paragraf este un chin, darămite să rescriu complet o scenă. Sau să adaug un personaj nou. Sau să schimb finalul. Mi se pare că într-o poveste sinceră și bine gândită fiecare scenă are o singură rezolvare veridică. Același lucru e valabil pentru toate elementele istoriei – și ansamblul de personaje, și structura, și subiectul, și stilul…
Romanul Zuleiha deschide ochii a fost la început scris ca scenariu în timp ce studiam la Școala de Film de la Moscova. Scenariul m-a ajutat să construiesc fabula de la început până la sfârșit, să înțeleg granițele poveștii, să găsesc rezolvarea scenelor-cheie. Până atunci m-am chinuit doi ani să scriu romanul, dar, din lipsă de experiență, m-am înecat în maldărul de informații, în numeroasele personaje importante sau neimportante, în detalii, în linii ale subiectului sau ale temei. După ce am scris scenariul a fost mult mai simplu să transform povestea într-un text literar.
Cel mai greu în crearea poveștii Zuleihăi a fost să împletesc intriga – să construiesc structura cărții astfel încât Marea Istorie să susțină, să propulseze trama. Astfel încât destinul unui erou mărunt să se împletească cu destinul unei mari țări.
Cum povesteați, Zuleiha deschide ochii este inspirată de poveștile bunicii dumneavoastră. A presupus totuși foarte multă documentare. În ce moment ați simțit că toate acestea pot deveni un roman și de ce?
Da, aveți dreptate, pregătirea pentru scrierea cărții a fost migăloasă și a trebuit să studiez multe surse de informații. În Rusia există o bogată tradiție de romane despre gulag și epoca stalinistă. În romanul Zuleiha deschide ochii am scris despre lucruri cunoscute – deschiaburirea, deportarea culacilor, viața în „coloniile de muncă“ și nu mi-am pus problema să repovestesc sau să rescriu istoria –, să pun nu știu ce noi accente, să fac un „manual de istorie“. Misiunea mea era mai degrabă una personală – prin studiul materialelor documentare și prin scrierea cărții să o înțeleg mai bine pe bunica, să fiu, poate, mai aproape de ea.
Prima și cea mai importantă sursă – nu numai de informație, ci chiar de inspirație – au fost pentru mine amintirile bunicii despre viața în Siberia. Povestea mult. Despre cum deportații au fost duși pe malul Angarei, în adâncul taigalei – cu porunca de a construi o așezare. Cum oamenii epuizați săpau bordeie și trăiau în ele. Mureau. Se temeau să se ducă la infirmerie și să ia mediecamentele prescrise – existau zvonuri că personalul medical avea ordin să distrugă toți copiii din așezare. Cum înfloreau florile de primăvară. Cum adunau mure sălbatice în taiga – părea că nu există fructe de pădure mai gustoase. Spălau aurul în apa Angarei: stăteau zile întregi în apa rece, ca seara să ducă la comandament câteva granule de aur. Cum copiii alergau la școală cinci kilometri prin taiga, până în satul învecinat – în diminețile întunecate de iarnă, încă la lumina lunii, temându-se de lupi. Și toți aveau încălțări proaste – bunica își scoatea uneori căciula de pe cap și o punea pe picioarele înțepenite de frig, să le încălzească…
Asta am vrut să transmit: pe de o parte oroarea și întunecimea, greutatea vieții în taigaua siberiană, iar pe de alta niște momente luminoase. Am vrut mai ales să povestesc despre acel spirit frățesc pe care-l descria bunica: cu cât oamenii trăiau mai mult în colonie, cu atât ei deveneau mai apropiați. Bunica a plecat de acolo în 1946, dar a corespondat până la sfârșitul vieții cu foștii prieteni din colonie. Era o legătură puternică, mai puternică decât legăturile de rudenie. Și de aceea satul deportaților este un fel de Arcă a lui Noe. Țărani, infractori, intelectuali, musulmani și creștini, păgâni și atei – toți au trebuit să se țină aproape unii de alții ca să supraviețuiască… Într-o mare măsură romanul este despre oameni – fără nici o legătură cu naționalitatea. Despre faptul că la granița dintre viață și moarte omul își pierde straturile superficiale – și prejudecățile naționale sau religioase, și diferențele de clasă socială. Rămân doar oamenii, singuri unii cu alții.
Următoarea sursă de material pentru roman au fost amintirile unor oameni care au fost deschiaburiți și trecuți prin gulag. Citind multe astfel de memorii, am conștientizat cât de multe au avut în comun destinele milioanelor de oameni deschiaburiți. Unele momente – eu le numesc „motive“ – se repetau foarte des: de exemplu, motivul „veneau noaptea și ne luau“, motivul „ne-au dus multă vreme cu trenul, fără să știm unde ne duceau“, motivul „ne duceau acolo (în taigaua siberiană, în stepa kazahă) și ne lăsau singuri, trebuia să ne săpăm bordeie și să trăim cum putem“. Memoriile îți dau posibilitatea de a vedea o anumită epocă și evenimentele istorice „dinăuntru“, de a simți acea epocă.
Iar privirea „din afară“ o dau, desigur, lucrările științifice și disertațiile; și din acestea am citit multe. Aș vrea să vorbesc mai ales despre context. Mi se pare că o bună cunoaștere a contextului – în ce se îmbrăcau, din ce beau și mâncau, cu ce arme trăgeau, cu ce fel de unelte lucrau pământul – este foarte importantă. El nu numai că dă textului veridicitate, dar poate sugera anumite lucruri. Ca să încerc să înțeleg, de pildă, cum se simțeau oamenii în vagoanele pentru animale în timp ce erau trasportați spre Siberia, am fost la muzeul în aer liber al Căilor Ferate. Am stat îndelung acolo, în fața vagoanelor de vite, închipuindu-mi cum era să călătorești între aceste scânduri. Un spațiu strâmt, strâmt, o ferestruică minusculă, lămpi palide, lumină doar cât abia să se poată zări unii pe alții, o sobă minusculă în mijloc…
O altă sursă – și de informații, și de inspirație, și de înțelegere a acelei epoci – au fost filmele cineaștilor sovietici despre viața țărănească din Rusia făcute în anii ’30 ai secolului trecut.
Credința că voi scrie un roman a apărut abia după scrierea scenariului – când povestea era complet construită, când scenele erau hotărâte și personajele descrise în acțiune. Având deja scenariul ca plan detaliat al istoriei, am putut să mă apuc să-l transform într-un text literar. Așa că romanul are o structură cinematografică.
Romanul este scris într-un stil care aduce în prim plan o tradiție aparent pe cale de dispariție – aceea a marii literaturi ruse clasice –, într-o epocă în care piața este cucerită de thrillere și SF-uri. Este un compliment și totodată o curiozitate, de vreme ce acesta este romanul dumneavoastră de debut – de ce ați ales să rămâneți la acest mod de a face literatură?
Nu a fost o alegere în cazul de față – am scris așa cum știu, așa cum mi s-a părut bine, așa cum am simțit. În copilărie eram un om al cărților, am citit toată biblioteca din casă, destul de bogată, care consta în primul rând din clasici ai literaturii ruse și sovietice: se poate spune că m-au format operele lui Gogol, Bulgakov, Dostoievski, Nabokov.
Vă place Cinghiz Aitmatov?
Firește, în tinerețe toți îl citeam pe Cinghiz Aitmatov. Acum îi citesc pe Evgheni Vodolazkin și pe Ludmila Ulițkaia – aceștia sunt autorii în care am încredere, ale căror cărți le aștept mereu și le cumpăr chiar înainte de apariția cronicilor și recenziilor.
Zuleiha deschide ochii este și un festin al cuvintelor. Cititorul simte că vă place să explorați cuvintele, limbajul și să vă jucați cu ele. Cum ați descrie relația dumneavoastră cu limbajul când scrieți?
Limba este un curent de care te lași purtat în timp ce scrii un text. Când cuvintele îți vin repede, parcă de la sine, curentul te poartă năvalnic. Se întâmplă și să nu găsești cuvintele dintr-o dată, ci cu efort – atunci ești purtat de curent mai încet sau pur și simplu plutești pe loc.
Limba este un curent de care te lași purtat în timp ce scrii un text.
Scriu numai în limba rusă. Dar în textul romanului despre Zuleiha am strecurat destul de multe cuvinte tătărești, ca să fac mai palpabilă atmosfera lumii tătărești de la începutul romanului. Toate aceste cuvinte sunt alese cu mare grijă – ele se înțeleg fără traducere, din context, astfel că ele n-au făcut greutăți nici cititorilor, nici traducătorilor.
Romanul are un personaj feminin puternic – Zuleiha –, care are acest destin foarte aspru. La sfârșitul unei călătorii tumultuoase, ea își descoperă libertatea și pe ea însăși. Înseamnă asta că nu-ți poți găsi libertatea fără a plăti prețul suferinței?
Pentru mine a fost important ca în personajul Zuleihăi să înfățișez nevoia de libertate interioară a omului, prevalarea libertății interioare asupra celei exterioare. Căci Zuleiha se eliberează pe dinăuntru, aflându-se pe un teritoriu păzit, într-o colonie de muncă din sistemul gulagului. Și acest lucru se petrece nu numai și nu atât prin suferință, cât datorită influenței altor oameni: mediul Zuleihăi se schimbă și odată cu el, treptat, se schimbă și conștiința ei.
Pentru mine a fost important ca în personajul Zuleihăi să înfățișez nevoia de libertate interioară a omului, prevalarea libertății interioare asupra celei exterioare.
Dumneavoastră în ce vă aflați puterea, care sunt ancorele dumneavoastră personale?
Între trăsăturile de caracter puternice aș menționa voința, perseverența, capacitatea de a mă angaja în misiuni dificile. Iar între cele slabe, prezența unui foarte exigent critic interior, care adeseori reflectează, se îngrijorează și se teme cumplit – într-un cuvânt, îmi frânează viața.
Propoziția „Zuleiha deschide ochii“ se repetă în anumite momente-cheie pe parcursul romanului. De ce ați hotărât s-o repetați?
„Zuleiha deschide ochii“ este, firește, o metaforă. Această propoziție deschide romanul. Ea se repetă în textul romanului de patru ori. Și de fiecare dată eroina se află într-un context nou: la început într-un întuneric absolut, iar în ultimul capitol într-o lumină puternică, orbitoare, de te dor ochii. Am putea spune că este o carte despre depășirea conștiinței păgâne. Și tocmai eliminarea rămășițelor de păgânism, scuturarea lanțurilor lumii patriarhale, ieșirea din poziția de victimă îi dau Zuleihăi adevărata libertate.
Am putea spune că este o carte despre depășirea conștiinței păgâne.
Siberia, cu vasta, infinita ei lume interioară a devenit un simbol al culturii ruse și este marcată de povești dure. Ce înseamnă Siberia astăzi? S-a transformat ea – ca simbol– de-a lungul anilor?
Siberia înseamnă foarte multe lucruri: și caracter puternic, și întindere nesfârșită, și bogățiile și generozitatea naturii, și frumusețe de basm, și numeroasele popoare care o populează. Și libertate, pe de o parte – la urma urmelor, Siberia a fost stăpânită de „vânători“, nomazi, cazaci, coloniști, adică oameni liberi. Dar și constrângere, lagăr, deportare, gulag, pe de altă parte, având în vedere că de câteva secole încoace Siberia e ținutul muncii silnice. Legătura mea personală cu Siberia este prin bunica, care a trăit 16 ani deportată în taiga.
Imagine din filmul Leviathan, al regizorului rus contemporan Andrey Zvyagintsev
Sunteți născută în Kazan. Pentru cineva care nu a vizitat niciodată această regiune, care sunt locurile pe care le iubiți și care v-au marcat copilăria? Există un lucru anume pe care l-ați menționa dacă vă gândiți la ce înseamnă indentitatea culturală tătară?
Ca mulți copii din Tatarstan, am crescut bilingvă – vorbind și tătara, și rusa. Până la trei ani am vorbit doar în limba tătară, în ambele ei variante – „urbană“ și „rurală“ – diferențele nu sunt mari, dar sunt. La trei ani am intrat la grădiniță, și în viața mea a intrat limba rusă. Am studiat tot în rusește – și la școală, și la facultate. De aceea acum folosesc mult mai des rusa decât tătara. Primele mele „opere“ literare – am început să scriu la șapte ani – le-am creat în rusă. Și acum scriu numai în rusește.
Firește, e o mare fericire să crești într-o lume bilingvă și biculturală. Pentru mine, orașul natal, Kazan, este cel mai bun exemplu de coexistență armonioasă a două popoare – rus și tătar. Hanatul Kazanului a fost cucerit și alipit la Rusia în 1552 de către trupele lui Ivan cel Groaznic. De atunci au trecut deja aproape 500 de ani – și acum, după multe probleme, cele două popoare au ajuns, în sfârșit, la armonie. Imaginați-vă numai: pe teritoriul cetății Kazanului stau alături o moschee și o catedrală ortodoxă; iar procentul de căsătorii mixte – între tătari și ruși – este același din epoca sovietică, menținându-se la 30%. Iată, soțul meu este rus, soția fratelui meu este și ea rusoaică. Iar pentru un scriitor să crești în două culturi este ca și cum ai bea din două izvoare deodată.
Este greu să cuprinzi într-un scurt interviu întregul spectru al culturii tătărești și să povestești despre cele mai semnificative obiective ale Tatarstanului.
În loc să încerc să vă descriu în cuvinte o sferă atât de largă, ce-ar fi mai bine să-i invit pur și simplu pe cititorii mei în Kazanul meu natal? Este un oraș foarte frumos. Vă invit mai întâi să vă uitați la fotografii pe Internet, sunt sigură că vă vor impresiona, iar apoi să veniți la noi cu avionul sau cu vaporul pe Volga.
Marea moschee din Kazan
Ca tătar, care este relația dumneavoastră cu comunismul?
Naționalitatea mea nu are nici o legătură cu poziția politică. Poporul tătar nu a fost supus deportărilor din motive etnice: tătarii au suferit din pricina represiunii staliniste alături de ruși, bașkiri, mordvini, ciuvași… În ce privește comunismul, a fost o boală de care a suferit îndelung, chinuitor un mare stat. Și ale cărei urmări încă le mai simțim.
În ce privește comunismul, a fost o boală de care a suferit îndelung, chinuitor un mare stat. Și ale cărei urmări încă le mai simțim.
Este o provocare să fii scriitoare în Rusia astăzi? Cum arată viața unei scriitoare?
Viața unei scriitoare în Rusia contemporană nu se deosebește cu nimic de viața unui scriitor. Important pentru editor și cititor este textul. Sexul autorului nu are nici cea mai mică importanță.
Traducere din limba rusă de Luana Schidu
No Comments