Interviuri

Scriitorul Andrew Solomon: „A fost o agonie să scriu despre depresie“

29 mai 2015

Andrew Solomon, în vârstă de 50 de ani, poartă o cămaşă satinată, albă cu dungi albastru intens – de aceeaşi culoare ca ochii lui. Ziua în care acordă interviuri vine după o întâlnire cu publicul la Librăria Humanitas Cişmigiu, pe 13 iunie 2014, unde şi-a lansat volumul „Demonul amiezii. O anatomie a depresiei“ (Editura Humanitas, traducere de Dana-Ligia Ilin), bestseller „New York Times“, considerat de presa americană una dintre cele mai bune cărţi ale anului 2012.

Zâmbeşte des, c-o eleganţă de o precizie britanică (deşi s-a născut la Manhattan, se împarte între cele două locuinţe, din New York şi din Londra). Cartea sa reuneşte fără cenzură zeci de mărturii despre depresie, experienţe din cele mai dure, cărora Andrew Solomon le adaugă propria sa experienţă.

Andrew Solomon

Andrew Solomon

 

Căutând să arate că depresia e o boală cu rădăcini biologice, nicidecum una a societăţii vestice, industrializate, Andrew Solomon îi explorează istoric, chimic şi uman cauzele, trăirile, dar şi vindecările.  

Interviul a avut loc înainte de refuzul celor din conducerea Bibliotecii Centrale Universitare să-i permită lui Andrew Solomon susţinerea conferinţei „Despre iubire, cu orice preţ: sexualităţi şi identităţi în secolul XXI“. Solomon a scris atunci pe pagina de Facebook: „Cartea mea urcă în lista de bestselleruri de aici, din România, dar conferinţa de la Biblioteca Centrală din Bucureşti a fost anulată, când conducerea a aflat că voi vorbi despre identitatea gay. Să nu crezi niciodată că ai câştigat lupta“.

Sunt atât de multe lucruri puternice şi emoţionante în interiorul acestor lupte, încât orice împărtăşire e, până la urmă, o răsplată. 

Există un moment în viaţa dumneavoastră despre care să puteţi spune că aţi ştiut chiar atunci că veţi scrie despre oameni şi despre luptele noastre cele mai intime?

Andrew Solomon: Ştiam că vreau să mă fac scriitor încă de la vârsta de 2 ani. Nişte prieteni buni ai părinţilor îmi reamintesc şi azi: „Când erai mic mereu ziceai că vei scrie cărţi într-o zi“. Despre ce aveam să scriu? Asta mi-a luat ceva… Adevărul e că pentru o lungă perioadă de timp multe aspecte ale vieţii mele au fost vagi, de la naţionalitate, la sexualitate – totul era neclar. Poate că ar trebui să spun că scrisul a fost singurul lucru de care am fost sigur, singurul pe care ştiam că doresc să-l fac. Scrisul a fost alegerea uşoară.

Cum v-aţi hotărât să includeţi în carte experienţa propriei depresii?

Am început prin a nota tot felul de lucruri despre depresia mea – o încercare de a face ordine în acele trăiri, de a le descoperi sensul. Pe măsură ce înaintam, devenea limpede că exista în mine o nevoie de a scrie despre această experienţă, de a o da afară. Cumva, simţeam că nu exprimasem lucrurile până la capăt. După ce am trecut la munca de documentare, mai întâi pentru un articol din „The New Yorker“, apoi pentru „Demonul amiezii“, mi-am dat seama că eu ceream de la oameni să fie foarte oneşti. Şi-am înţeles că nu le pot cere asta decât dacă eu însumi sunt dispus să trec printr-un astfel de exerciţiu de onestitate.

Cât de dificilă a fost retrăirea depresiei prin scris?

A fost, în acelaşi timp, şi foarte dificilă, şi foarte hrănitoare. Unii obişnuiau să-mi spună: „Vai, Andrew, cred că fost un catharsis! Trebuie că ai trăit o mare eliberare“. Nu, n-am avut nicio clipă sentimentul ăsta. A fost o agonie, de la un capăt la altul, să scriu despre o experienţă aşa de dureroasă. Totuşi, din momentul în care am acceptat asta, am ştiut că scriind despre propria depresie luam de fapt o fâşie goală, zadarnică din viaţa mea – fiindcă aşa am perceput-o în timp ce o trăiam – şi-o făceam să capete un fel de valoare. Din acest punct de vedere, scrisul a fost benefic: mi-a redat o bucată din propria viaţă.

Andrew Solomon

Andrew Solomon

Nu v-aţi menajat, în carte sunt pasaje puternice, necenzurate. Fiind vorba despre o expunere în plin, vi s-a întâmplat să vă gândiţi ce vor spune oamenii când citesc asta?

Nu există nimeni dintre toţi cei pe care i-am întâlnit care, la un moment dat în timpul relaţiei noastre, să nu-mi fi spus: „Am fost foarte deprimat în adolescenţă“. Sau: „Chiar nu înţelegeam de ce se comporta mama aşa, acum îmi dau seama că suferea de depresie“. Sau: „La muncă am un coleg, nu ştiu ce se întâmplă cu el, dar cred că nu e în regulă“.

Cred că alegerea de a scrie în acest fel despre depresia mea a scos la iveală o realitate: această boală există oriunde în lume, e mereu în jurul nostru, se strecoară şi ne pândeşte de peste tot. Mi-a arătat mai degrabă cât de prezentă este această boală, decât că ar trebui să fie o experienţă de care să ne ruşinăm. Aţi întâlnit sute de oameni şi le-aţi ascultat experienţele, multe dintre ele tulburătoare.

Andrew Solomon

Andrew Solomon

Aveţi o poveste la care ţineţi în mod special?

Am să vă povestesc ceva ce mi s-a întâmplat de curând. E vorba despre unul dintre oamenii care apar şi în carte. Avea o depresie severă. Mergea în fiecare lună să facă tratament cu electroşocuri şi lua şi un pumn de medicamente.

O săptămână era complet dezorientat de la electroşocuri, urma o săptămână în care se simţea bine, una în care din nou cădea psihic, şi-apoi, din nou, săptămâna de electroşocuri. Îmi amintesc că l-am întrebat la un moment dat: „Cum ai reuşit să rezişti atât timp cu un asemenea regim?“. Mi-a spus: „A fost foarte greu. Dar cred că am găsit soluţia.

Am auzit despre o operaţie experimentală pe creier şi o s-o fac“. Primul meu gând a fost: „Cum poate cineva care a fost atâta vreme îngropat în suferinţă să mai aibă speranţă, să cocheteze cu posibilitatea de a încerca încă un tratament?“. A făcut operaţia şi s-a dovedit eficientă pentru el. Astăzi se simte bine, e căsătorit şi are doi copii.

Ţineţi legătura?

Da, obişnuim să ţinem legătura. Mi-a scris un e-mail şi mi-a povestit ce i s-a întâmplat de Crăciun: „Tata mi-a dat două cadouri – un CD player şi un portret al bunicii, care s-a sinucis. Când am văzut fotografia, am început să plâng. Mama m-a întrebat de ce plâng. I-am răspuns: «Bunica avea aceeaşi boală pe care o am şi eu».

Andrew, plâng chiar şi acum în timp ce îţi scriu. Nu pentru că sunt trist, ci pentru că mă copleşeşte uneori gândul că şi eu aş fi putut să mă sinucid. Părinţii şi doctorii m-au convins să merg înainte, să rezist şi să încerc această operaţie“.

Sunt atât de multe lucruri puternice şi emoţionante în interiorul acestor lupte, încât orice împărtăşire e, până la urmă, o răsplată. 

Aceasta e vremea să trăieşti o depresie, să fii gay şi acesta este pentru mine timpul de a fi viu.

Vi se întâmplă să vă încarce emoţional poveştile celor pe care îi intervievaţi? Cum vă detaşaţi?

Nu prea reuşesc să mă detaşez. După unele dintre aceste interviuri mă întorc în camera de hotel şi, literlamente, mă prăbuşesc pe pat. Şi stau aşa, întins, pentru tot restul zilei. Mi-e greu până şi să mă mişc după ce am fost martor la complexitatea şi suferinţa acestor oameni. În acelaşi timp, există şi un sentiment de euforie generat de încrederea care se naşte din aceste conversaţii. E partea pozitivă şi ceea ce face ca dialogul să fie posibil.

La rândul dumneavoastră, ţineţi multe discursuri publice. Aveţi emoţii?

Cel mai rău e când nu am notiţe. Şi, în ciuda exerciţiului, mi se întâmplă să mă cuprindă emoţia şi înaintea unor discursuri de tipul celor pentru TED Talks. E vorba despre o audienţă uriaşă, dar şi fiindcă ştiu că oamenii vin să te asculte nu pentru că ar fi existat dinainte un interes pentru subiectul despre care vorbeşti, ci fiindcă sunt interesaţi să vadă cum eşti ca performer.

Andrew Solomon

Andrew Solomon

În prefaţa la „Demonul amiezii“, Mircea Cărtărescu vă descrie drept un personaj care pare să aparţină unei alte epoci. Dacă aţi fi putut alege, când în alt timp v-ar fi plăcut să trăiţi?

Am fost atras de multe epoci, în feluri diferite. Totuşi, sunt conştient că dacă aş fi trăit depresia în alte vremuri mi-ar fi fost imposibil să mă tratez. Aşa că, deşi de multe ori mă gândesc că lumea de azi e un talmeş-balmeş şi că există o mulţime de probleme, mă simt norocos că trăiesc în prezent.

Aceasta e vremea să trăieşti o depresie, să fii gay şi acesta este pentru mine timpul de a fi viu. Acum, să vă răspund mai precis la întrebare (râde). Mi-ar fi plăcut foarte mult să trăiesc în Atena antică. Concentraţia de minţi geniale era extraordinară. Aş fi vrut să-i cunosc pe aceşti gânditori şi să pot lua parte la naşterea civilizaţiei noastre.

Aceasta e vremea să trăieşti o depresie, să fii gay şi acesta este pentru mine timpul de a fi viu.

Am ştiut că scriind despre propria depresie luam de fapt o fâşie goală, zadarnică din viaţa mea – fiindcă aşa am perceput-o în timp ce o trăiam – şi-o făceam să capete un fel de valoare.

Din ce în ce mai des deplângem moartea cărţilor. Într-un fel, „Demonul amiezii“ combate teoria, îi provoacă pe oameni la apropiere prin lectură.

Continuu să cred că oamenii au o mare sete pentru cunoaştere. Şi pentru frumos. Cărţile tipărite au fost depăşite de libertatea postărilor pe internet, vorbesc despre texte care conţin mai puţină informaţie şi mai puţin frumos, fără a spune că unele dintre ele n-ar fi remarcabile.

Cert este că valoarea literară scade. Dar ce va rămâne mereu prezent este felul în care oamenii pun preţ pe propriile experienţe şi pe experienţele altora şi felul în care încearcă mereu să găsească un sens în ceea ce trăiesc, dar şi o formă de a exprima asta în cuvinte. Cu toate schimbările, nevoia structurii este vitală.

Spuneaţi despre „cele mai grele momente că ne fac cine suntem“. Care e marea provocare a secolului XXI?

Pasul vieţii. Rapiditatea cu care se desfăşoară totul. Faptul că interacţionăm atât de mult cu un computer, cu televizorul sau cu alte dispozitive electronice în loc să interacţionăm cu cei care ne sunt dragi. Apoi, oamenii nu dorm suficient şi asta are consecinţe serioase asupra sănătăţii mintale. Şi, mai ales, aş spune că trăim într-o lume în care divorţurile sunt la ordinea zilei. Într-un fel e bine, fiindcă mulţi dintre cei care erau într-o căsnicie nefericită se pot elibera. Dar asta face şi ca oamenii să devină prea dispuşi să renunţe unul la celălalt. Or, eu cred că legătura emoţională a relaţiilor sau a prieteniilor de lungă durată este ceea ce dă sens vieţii. E important ca oamenii să fie conştienţi de asta.

Cum aţi reuşit să faceţi pace cu dumneavoastră? E un lucru căruia încercăm să-i facem faţă, la un moment dat, cu toţii.

Ca să fiu sincer, a fost un proces lung şi gradual. În timp ce creşteam, obişnuiam să confrunt două idei: iubirea şi acceptarea. Credeam că familia mea nu mă iubea, pentru că erau multe faţete ale personalităţii mele pe care încă nu le acceptau. Pe măsură ce m-am maturizat, mi-am dat seama că, de fapt, m-au iubit întotdeauna.

Iubirea există între părinte şi copil din minutul în care copilul se naşte. E acolo, nu dispare.

În schimb, acceptarea e un proces organic, la care ajungi în timp.

În ceea ce priveşte propria acceptare, mult timp am trăit cu sentimentul că sunt defect. Se datora, în mare parte, faptului că sunt gay. Îmi puneam zeci de întrebări despre propria identitate şi cred acestea au contribuit la depresia de mai târziu. Experienţa depresiei a fost galvanizantă.

Când am ieşit din asta, a fost pentru prima dată când m-am gândit: „Ăsta sunt! Nu ajută să-mi neg propria identitate“. Am ieşit din asta ştiind că am responsabilitatea să îmbunătăţesc ce se poate îmbunătăţi, dar şi că există părţi din mine pe care nu numai că nu pot să le schimb, nu doar că trebuie să le accept, ci trebuie chiar să încep să mă bucur de ele.

În ce moment am reuşit să mă accept cu totul? N-aş putea spune că s-a întâmplat într-un timp dat. Să spunem, joi, de dimineaţă. S-a întâmplat pe măsură ce m-am apropiat de vârsta de 30 de ani.

Atunci mi-am dat seama pentru prima oară că sunt fericit să am viaţa pe care o am. Am ştiut că scriind despre propria depresie luam de fapt o fâşie goală, zadarnică din viaţa mea – fiindcă aşa am perceput-o în timp ce o trăiam – şi-o făceam să capete un fel de valoare.

Am ştiut că scriind despre propria depresie luam de fapt o fâşie goală, zadarnică din viaţa mea – fiindcă aşa am perceput-o în timp ce o trăiam – şi-o făceam să capete un fel de valoare.

Pe-atunci mă gândeam că e o chestie dulce, poate chiar puţin prea sentimentală. Acum că am copii, îmi zic: “Iubirea pentru copiii tăi nu se compară cu vreun alt sentiment din lume. Până nu ai copiii, nu ştii cum e”.

Vă place experienţa de a fi părinte? Aveţi o fiică şi un băieţel.

Am visat mereu să pot avea o familie şi, pentru mult timp, am crezut că n-o să se întâmple niciodată. Am devenit tată destul de târziu, după ce împlinisem 40 de ani.

E fascinant să vezi cum ţâşneşte o fiinţă adevărată dintr-un cocon micuţ, dintr-un copil… Mi-o amintesc pe mama cum spunea când eram mic: “Iubirea pentru copiii tăi nu se compară cu vreun alt sentiment din lume. Până nu ai copiii, nu ştii cum e”. Pe-atunci mă gândeam că e o chestie dulce, poate chiar puţin prea sentimentală. Acum că am copii, îmi zic: “Iubirea pentru copiii tăi nu se compară cu vreun alt sentiment din lume. Până nu ai copiii, nu ştii cum e”.

De ziua mea, când am împlinit 50 de ani, s-a întâmplat ceva extrordinar. Fiul meu, atunci în vâsrtă de patru ani, i-a spus soţului meu că vrea să ţină şi el un discurs. John i-a răspuns: “George, nu poţi ţine un discurs, ai patru ani! Singurii oameni care ţinem discursuri aici suntem bunicul, unchiul David şi cu mine”. George a insitat, şi-a insistat până când John n-a mai avut încotro, l-a luat de mână şi l-a dus spre microfonul din faţa sălii.

Aveam vreo 300 de invitaţi. George a spus: “Doamnelor şi domnilor, puteţi să fiţi atenţi pentru câteva secunde?”. Oamenii îşi întorceau capetele. „Mă bucur că e ziua tatei, mă bucur că primim cu toţii câte o felie de tort”, a spus. „Tati, să ştii că dacă ai fi mic şi-ai avea vârsta mea, aş fi prietenul tău”. Atunci m-am gândit: OK, despre asta e viaţa.

Andrew Solomon

Andrew Solomon

Aţi fost alături de mama dumneavoastră cât s-a luptat cu cancerul. Cu experienţa pe care o aveţi astăzi, aţi fi făcut ceva diferit?

Da. Aş fi fost mai diplomat. Mama a primit diagnosticul când eu aveam 25. A murit când împlinisem 27. Au fost multe lucruri din cauza cărora mă certasem cu ea de-a lungul anilor. Şi chiar şi în perioada în care ştiam că o voi pierde, tot am simţit nevoia să rezolv din tensiuni şi din frustrări, am ţinut aceste certuri în viaţă. Acum, aş fi rămas doar la: Ne iubim, asta e tot ce contează. Însă sunt împăcat fiindcă ştiu că a plecat dintre noi cu certitudinea că o iubesc.

Dacă aţi mai putea, aţi avea să-i spuneţi ceva acum?

Că îi sunt recuoscător. Fiind părinte astăzi, îmi dau seama cât i-a fost de greu. Pe când trăia, vedeam toate greşelile, toate defectele. Acum i-aş spune doar: Mă înclin în faţa ta şi-ţi mulţumesc pentru viaţa pe care mi-ai dăruit-o.

 „Trebuie să te lupţi pentru fericire în fiecare zi“, spuneaţi într-un interviu. Înseamnă că mintea noastră e mai degrabă înclinată către nefericire?

Cred că mintea noastră are disponibilitatea pentru fericire, cât şi cea pentru nefericire. Ce face diferenţa este către care dintre cele două alegi să te îndrepţi. Trăim într-o lume imperfectă. Însuşi adevărul condiţiei umane este că, orice am face, până la urmă fiecare dintre noi va muri. Multe dintre aceste adevăruri te pot întrista profund, iar depresia te conectează şi mai adânc la ele. Dar este obligaţia ta să găseşti partea frumoasă a vieţii.

Ce vă place cel mai mult la mintea dumneavoastră?

Să vedem cum pot să răspund fără să par plin de sine (râde). Capacitatea de a iubi.

Interviul a fost publicat inițial în cotidianul Adevărul.  Fotografii de DAVID MUNTEAN.

Comments

    Leave a Reply