Interviuri

Mihaela Martin, o Nadia Comăneci a viorii românești: “Iernile sub comunism studiam pe ciment în bucătărie”

12 noiembrie 2016

Violonista Mihaela Martin poată blugi și teniși și repetă Enescu în sala mică a Ateneului Român. Se pregătește pentru concertul de la Ateneu din cadrul Festivalului de muzică de cameră SoNoRo. Râde larg, cu dinții la vedere – un gest firesc și frontal care-i dezvăluie bine personalitatea. Cu câteva seri înainte, tot în SoNoRo, alături de violistul Răzvan Popovici și de violoncelistul Frans Helmerson umpluse Biserica Sfântul Iosif de muzica lui Bach și de oameni – capete, capete, pe băncuțe și în picioare, acultând în lumina lumânărilor. În festival a interpretat și în cadrul unei seri muzicale dedicate Clarei Schumann, muza lui Schuman și deopotrivă a lui Brahms. Când o întrebi dacă ea însăși a fost vreodată muza cuiva, râde din nou deschis: “Asta nu știu. Nu mi s-a spus.”

Mihaela Martin și Răzvan Popovici la repetiții Credit foto: Șerban Mestecăneanu

Mihaela Martin și Răzvan Popovici la repetiții
Credit foto: Șerban Mestecăneanu

În anii ’70, într-o Românie sub comunism, violonista Mihaela Martin câștiga două dintre cele mai mari concursuri internaționale din lume și provoca presa s-o compare cu Nadia Comăneci în termeni de succes internațional.

Despre debutul ei la Carnegie Hall, cotidianul New York Times scria că e „unul dintre cele mai captivante concerte de debut ale anului”.

Astrăzi, Mihaela Martin locuiește în Germania și continuă să fie una dintre cele mai aclamate violoniste românce în plan internațional. A interpretat sub bagheta unor legende ca Charles Dutoit și regretatul Kurt Masur. Și alături de muzicieni precum Martha Argerich, Yuri Bashmet sau Elisabeth Leonskaja.

E invitată în premieră la SoNoRo, despre care spune că e o experiență pentru că te-aduce aproape de un public divers, eclectic, poate puțin diferit față de publicul obișnuit al unei stagiuni a Filarmonicii sau al Orchestrei Radio. Cu câteva luni înainte, a făcut parte din juriul Concursului Enescu, unde a acordat alături de violonista Silvia Marcovici un premiu special celui mai bine clasat concurent român, o bursă de studiu în străinătate. Investește, susține master class-uri și e prezentă des în România. A început să studieze vioara la cinci ani, cu tatăl ei și a continuat mai târziu cu Ştefan Gheorghiu, elev al lui George Enescu şi David Oistrah.

După ce se încheie concertul de la Ateneu, muzicienii se întâlnesc la cină, la Simbio. 

cina-sonoro

Împreună cu artiștii, la cina de după concert la care am avut bucuria să particip

Printre spuma vorbelor, identitățile românești și cele internaționale se potențează așa și-n afara scenei, ca să continue o tradiție începută cu zeci de ani în urmă și s-o ducă, cu mijloacele de-acum, mai departe. La masă mai e violonistul Phillippe Graffin, care a descoperit muzica lui Enescu chiar de la Yehudi Menuhin, discipolul compozitorului român. Graffin a și cântat sub bagheta lui Menuhin. Sunt părinții lui Răzvan Popovici, nu doar muzician, ci și fondatorul și directorul executiv al Festivalului SoNoRo. Povestesc despre momentul când au plecat din România, cu umor și cu o anecdotă despre niște prieteni care le-au ghicit în cafea plecarea. Au avion a doua zi dimineață. Au venit la București ca să-l susțină pe Răzvan Popovici, care, la rândul lui, s-a întors în țară să înființeze SoNoRo – azi unul dintre cele mai de succes festivaluri de muzică de cameră din România, extins și în alte orașe.

E un spațiu privilegiat, undeva între scenă și umanul din culise, locul unde trecutul din comunism și prezentul se amestecă într-o istorie care ne dă, până la urmă, valorile de astăzi.

Am stat de vorbă cu violonista Mihaela Martin și despre asta, într-un interviu pe care mă bucur că a acceptat să îl ofere – e un personaj discret – și care vă plimbă prin povești din Șoseaua Giurgiului, nostalgii despre școala românească de muzică și locul lui George Enescu pe scenele internaționale azi.  

***  

Aveați puțin peste 20 de ani când ați câștigat două dintre cele mai importante concursuri internaționale de muzică clasică din lume. Ați luat premiul al doilea la faimosul Concurs Ceaikovski din Rusia și apoi a urmat premiul întâi la Concursul Internațional de Vioară de la Indianapolis, în State. România era încă sub comunism. Cum s-a întâmplat?

Tot ce înseamna performanță și excelență contribuia la menținerea unei imagini pozitive și deschise a României, imagine care se dorea…

Deci, în mod paradoxal, erați susținuți ca muzicieni.

Până la un punct, da. Se organizau niște audiții în România. Ca un fel de preselecție. După ce treceai, plecai la concurs. Și toate cheltuielile erau susținute de stat.

Mihaela Matin la SoNoRo Credit foto: Șerban Mestecăneanu

Mihaela Matin la SoNoRo
Credit foto: Șerban Mestecăneanu

Aveați emoții?

Bineînțeles. Nici nu simțeam pregătirile cu plecarea propriu-zisă, cât mă concentram să fiu bine pregătită pentru concurs. Numai așa puteai reuși să te afirmi pe plan internațional, era singura posibilitate.

“Mi se spunea când mergeam la televiziune că trebuie să mă îmbrac într-un anumit fel și să nu mai vorbesc așa de mult despre mine”

În presă se spunea că în România anilor ’70 s-au născut două stele – una în gimnastică, Nadia Comăneci, și una în muzica clasică, violonista Mihaela Martin. Când ați decis să plecați din țară?

Am plecat în anul 1986. Cu un an în urmă deja începuseră să aibă loc niște manifestări culturale cu care nu eram de acord. Se mergea pe linia uniformizării. Mi se spunea când mergeam la televiziune că trebuie să mă îmbrac într-un anumit fel și să nu mai vorbesc așa de mult despre mine. Se dorea o imagine bună a României, dar când venea vorba de cariera personală probabil începea să fie prea multă lumină pe artist și asta deranja. Am și pierdut de două ori contracte în străinătate…  Am fugit din țară – cum se spune – cu primul meu soț. Și datorită lui totul a decurs relativ ușor, fiindcă unul dintre părinții săi era de origine germană și asta a făcut să nu mă confrunt nici cu mari probleme de adaptare apoi.

“Am iubit enorm perioada de studii în România, mi-a rămas ca o amintire caldă în suflet.”  

 

Aveți nostalgia școlii românești de muzică?

Am iubit enorm perioada de studii în România. Mi-a rămas ca o amintire caldă și  îmi e mereu aproape de suflet. Pe măsură ce înaintez în vârstă, îmi dau seama ce multă valoare au avut în conturarea personalității mele anii de școală, cei de conservator.

Timp de zece ani l-ați avut profesor pe marele Ștefan Gheorghiu de la care, spuneați, ați învățat nu doar foarte multe lucruri despre muzică, ci și despre viață. Cum erau lecțiile cu dumnealui, era un dialog?

Nu vorbeam. Nu era ceva ce se întâmpla în mod conștient, dogmatic. Te forma pur și simplu prin felul lui de a fi. Avea o generozitate de a dărui tot ceea ce știa și respect față de muzică și față de muzicieni. Este ceva cu care nu te naști. Deci, a fost o formă de cultură umană pe care am dobândit-o de la el, pe lângă cultura muzicală. Când lucrezi atât de aproape cu un om și te călăuzește pe un drum destul de lung, se ivesc diferite situații în care, dacă ești receptiv și dacă reușești să ai antenele pregătite, te formează din punct de vedere uman și etic și te marchează pe viață, de fapt.

Îmi puteți da un exemplu?

Fiindcă tot vorbeam despre concursuri, prima dată am participat la un concurs la vârsta de 17 ani, la München. Am trecut în a doua etapă și pe urmă n-am mai trecut mai departe. A fost sfârșitul lumii. Plângeam. Și țin minte că atunci Ștefan Gheorghiu mi-a spus: “Trebuie să observi ce au puternic cei care au reușit și să privești pozitiv, să vezi ce mai ai de perfecționat.”

Profesorul Ștefan Gheorghiu

Profesorul Ștefan Gheorghiu

 „ȘCOALA DE MUZICĂ ROMÂNEASCĂ S-A PIERDUT”

Cu experiența pe care o aveți și pe scenele internaționale, și ca membru în juriile marilor concursuri astăzi, identificați ceva specific sunetului românesc sau școlii românești de muzică? Cu părere de rău o spun, dar școala de muzică românească pe care o cunosc eu nu mai există. E un motiv de tristețe. S-a pierdut. Și e foarte ușor să pierzi un anumit nivel, anumite criterii de calitate și în același timp e foarte greu să reușești să le mai învii.

Dacă iubești ceea ce faci și ești sută la sută acolo, succesul o să vină, povesteați. Ce înseamnă să ai talent?

Să iubești muzica și să încerci să te adaptezi și să ți-o adaptezi.

Am crescut cu muzica lui Enescu, la radio și peste tot se cântau Rapsodiile, sonatele pentru vioară.

Tatăl dumneavoastră v-a descoperit talentul la vioară, v-a provocat sau s-a întâmplat pur și simplu?

Nu mai țin minte cum a fost. Îmi plăcea muzica de mică.  Erau tot felul de cântecele și îmi plăcea să le cânt.

„NIMENI NU MAI CÂNTASE LA VIOARA MEA DE 150 DE ANI”  
mihaela-cu-vioara

Mihaela Martin și vioara sa Guadagnini

Primele lecții de vioară le-ați luat tot de la tata. Cum era atmosfera, cum era în casă?

Acasă și studiam. La început, am locuit pe Șoseaua Viilor, pe urmă, pe Șoseaua Giurgiului. Aici pe Giurgiului, noi stăteam la etajul întâi și la parter era o doamnă cu nervii slabi. Așa că trebuia să studiez în bucătărie. Țin minte iernile acelea îngrozitoare din comunism cum studiam în bucătărie, pe ciment, cu vioara de la liceul de muzică. Ușor nu a fost, dar pe undeva, mi se părea că așa e normal. Pentru că nu aveam cu ce să compar.

Ați înregistrat Suita Impresii din copilărie de George Enescu. Care a fost momentul când ați descoperit muzica lui Enescu?

Am crescut cu muzica lui, la radio și peste tot se cântau Rapsodiile, sonatele pentru vioară. Însă eu l-am cântat destul de târziu. Prima dată am cântat Sonata Nr.2 pentru vioară și pian, mai târziu Sonata Nr.3 și, abia apoi, Impresiile din copilărie. Aș spune că l-am descoperit pe Enescu treptat. Ce cred e că în ultimii ani, muzica lui George Enescu a devenit din ce în ce mai căutată în afara României.  Firește, Enescu era cunoscut dintotdeauna, pentru că era o personalitate plurivalentă, toată lumea îi cunoștea numele. Dar ce spun e că în ultimii ani a devenit mai accesibil și mai căutat în programarea lucrărilor lui.

Cântați pe o vioară Guadagnini construită în anul 1748. Vedem povești romanțate în filme despre instrumente și relația lor cu artiștii. Aveți o poveste dumneavoastră și această vioară?

În momentul când am cunoscut-o, nimeni nu mai cântase la această vioară de 150 de ani. Aparținuse unei familii în care nu erau muzicieni. Vioara era, ca să spunem așa, adormită. Când m-am dus să o încerc, ceva m-a atras, în timbrul ei, în vibrațiile lemnului. Și-atunci m-am hotărât să încerc să văd dacă poate fi trezită. Și, pe undeva, faptul că a trebuit să lucrez așa de mult cu ea ca să îi readuc vitalitatea și felul în care ea mi-a recompensat apoi insistența și tenacitatea, mă face să o iubesc și mai mult. Cânt pe ea de 21 de ani.

În încheiere, aș vrea să ne recomandați trei lucrări care vă sunt dragi, să fie ca o mini-audiție pentru cititori, să vă simtă și mai bine.

Pentru că fac parte din Cvartetul Michelangelo, voi alege trei lucrări de muzică de cameră.

Cvartetele de Beethoven – aș spune, în bloc.

 

Cvintetul în sol minor cu două viole de Mozart

 

Și

Octetul de Schubert

***

Experiența pe care am trăit-o la SoNoRo a fost oferită de BMW, partener de șapte ani al festivalului.

Comments