În mod ciudat, mi-a luat mai mult timp să am curaj să fac public blogul ăsta, decât să m-arunc, de la zero, la șofat în imprevizibilul Bucureștiului. Fiindcă sigur o să zică cineva: „femeie la volan”.
Ani de reportaje și interviuri cu personaje culturale (chiar și internaționale) au început să tremure în fața unei viteza-ntâi și orice-ar fi, conduci.
Pentru că numai așa, chiar și ratând, o să-ajungi să stăpânești mașina.
Un Peugeout 206, iute, grena.
Cred tare că întâmplările de viață, astea simple, spun multe despre lume. Și te-nvață. E suficient să fii într-o coadă la semafor ca să vezi personalitatea șoferilor, așa cum, când faci comunicare, din culise, vezi altfel oamenii.
Pentru prima dată de când am ieșit cu mașina, azi dimineața aveam treabă la Ateneul Român așa că m-am parcat la Hilton.
Habar n-aveam, dinainte, ce trebuie să fac.
La ieșire, erau doi polițiști și paznicul. Un stol de mașini vrumvăiau la semafor.
“Mai înaintați puțin, abia apoi trageți stânga de volan.”, a zis unul dintre polițiști.
Mă temeam să nu lovesc Jeep-ul din față.
“Sigur aveți carnet, domnișoară?”, a-nceput să râdă al doilea.
Am deschis geamul.
“Am. Dar uitați și dumneavoastră cum se cațără toți pe bandă.”
Câteva secunde de liniște. Cât să mă sufoce gândul că n-o să mai ies în strada niciodată.
“Haideți că mă pun eu în fața lor să nu vă taie calea.”, a răspuns polițistul care râdea.
Gradul de lentoare e direct proporțional cu intensitatea memoriei. Viteza e direct proporțională cu intensitatea uitării. – zice, cu aproximație, Milan Kundera în romanul Lentoarea.
La-ntoarcere, pe seara, am prins curcubeul chiar după ce-am oprit la un semfor.
Țâșnea, limpede, clar, din cupolele de la Colțea.
No Comments