Ce ne spun primele manuscrise și ciornele romanelor clasice? De la operele lui Wilde și Woolf, până la Fitzgerald și Proust, toate au avut inițial o altă formă. Este aici o lecție frumoasă pentru toți cei care scriu, fie că sunt scriitori propriu-ziși, sau doar jurnaliști sau autori de bloguri.
Îmi face mereu plăcere să pătrund în culisele minților – prin descoperiri ca aceasta, prin interviuri. Cred că avem cu toții ceva de internalizat din ceea ce aflăm despre lucrul din spatele bunătăților culturale care ne fac zilele mai pline.
E fascinant să vezi fie și o singură pagină din manuscrisul celui mai celebru român al lui Marcel Proust, În căutarea timpului pierdut. Nimic nu ilustrează mai puternic zicala writing is rewriting – a scrie înseamnă a rescriere – decât caietul plin de observații și adnotări în care Proust și-a scris textul în șapte volume, scrie BBC.
În timp ce cerneala se estompează pe hârtia patată de timp, textele devin din ce în ce mai robuste și mai puternice. Oricât de mult s-a îndoit Proust de propriul scris, și-a însușit această sarcină care avea să îi ocupe restul vieții. Iar celebra madlenă care ne duce cu gândul la amintirile din trecut a fost la început doar o felie de pâine. Alături de o cană de ceai.
Manuscrisele operelor literare work-in-progress sunt interesante pe mai multe niveluri, știind că autorul și-a imaginat cu totul altfel povestea înainte de a ajunge în tipografie.
În unele cazuri, începuturile și sfârșiturile au fost total diferite, iar personajele principale au primit alte nume.
De exemplu, Scarlett O’Hara din „Pe aripile vântului” era Pansy, Sherlock Holmes răspundea la numele de Sherrinford Hope, iar Daisy și Nick din „Marele Gatsby” erau, de fapt, Ada și Dud.
Chiar și cele mai mici schimbări pot face o diferență uriașă, însă, veți observa că pe măsură ce scriitorii avansează cu poveștile, pot reimagina radical acțiunea.
Atunci când Virginia Woolf a gândit Mrs Dalloway, l-a imaginat ca pe un român în care eroina urmează să se sinucidă. În schimb, în varianta finală, Septimus Smith – un veteran din Primul Război Mondial – este cel care moare.
Woolf a scris în jurnal cu cerneală mov. Și-a însemnat liniile laterale cu albastru și le-a folosit nu doar pentru inserții, ci și pentru a nota numărul de cuvinte… Apar și confidențe: am o idee delicioasă cum că voi scrie tot ce vreau să scriu – notează scriitoarea în partea de sus a unei pagini. În dreptul paginii 100, Wolf comentează: Ar putea fi prea rigid.
Atunci când Frankenstein a apărut în print în 1818, anonim, dar cu o prefață semnată de Percy Bysshe Shelley, mulți cititori au presupus că poetul era chiar autorul. În introducerea ediției din 1831, Mary Shelley notează că oamenii au întrebat-o: Cum poate o fată atât de tânără să se gândească la o idee atât de hidoasă?. Manuscrisele ne dezvăluie însă că Mary și-a construit treptat personajul și l-a numit întâi creatură, apoi ființă care devine din ce in ce mai umană. Colții pe care Victor și-i imaginează în delir s-au transformat în degete care îi ating gâtul.
Portretul lui Dorian Gray, cel mai cunoscut roman al lui Oscar Wilde, a început întâi ca o poveste scurtă. Cu timpul, scriitorul a cenzurat-o. Referințele relației lui Basil Hallward cu Dorian au fost reduse. Basil vorbește despre aspectul frumos al lui Dorian, în loc de frumusețea lui, în timp ce pasiunea devine sentiment. Alte fragmente au dispărut complet, precum confesiunea lui Basil care spune că lumea devine tânără pentru mine atunci când îi țin mână lui Dorian. Editorul lui Wilde, James Stoddard, a cenzurat și mai mult până în momentul publicării, în iulie 1890. Chiar și așa, criticii de la acea vreme au numit romanul plin de putrefacție spirituală, iar librăria WH Smith a refuzat să-l vândă.
Caietele originale și manuscrisele celor mai multe romane sunt păstrate în biblioteci și arhive academice, unde accesul este reglementat.
No Comments