Trecind peste fetisul meu pentru scortisoara (acesta fiind, de altfel, si titlul primului capitol al cartii), Bastarda Istanbulului (Editura Polirom, 2007, traducere din limba engleza si note de Ada Tanasa) chiar raspindeste aroma mirodeniilor multicolore din bazarul Istanbulului. Vinzatori ambulanti strigind din toti rarunchii „Mandarine proaspete!”, forfota interminabila de pe strazile orasului, parfumul stins al cadinelor, rugaciunea de prinz invaluind cladirile si aerul strident-modern al unei tinere femei inca tintuite de traditie fac parte din farmecul romanului. Si – cei care l-au vizitat o stiu – al Istanbulului.
Insa romanul lui Elif Shafak nu e unul de atmosfera, cu toate ca nu-i poti ignora descrierile personalizate care intretin nuanta cosmopolita (in lipsa careia nu i-am putea patrunde in spirit) a orasului. E unul la granita dintre identitate furata si identitate regasita si care imbina planuri istorice si planuri personale intr-o scriere densa, indrazneata si aromata.
Altfel spus, in Bastarda Istanbulului se intilnesc doua lumi – cea „noua”, emancipata, si cea a traditiilor, blestemelor si supunerii, inradacinata –, pentru a revela frumusetea alegerilor proprii, dar si tumultul repercusiunilor istorice asupra societatii si-a individului „in ansamblu”. Si, desi tentatia ar fi (fost) mare, Shafak nu lasa sa se strecoare in roman nici urma de ranchiuna ori severitate incrincenata.
E subtila si isi ascunde judecatile fine in substraturile povestii, insa – si asta ca dovada ca nu avem de-a face cu o carte „usoara” – inteligenta asumata a unei fermitati-delicate nu a scutit-o de acuza de „ofensa la adresa identitatii turce”. (Acuza la care s-a renuntat anul trecut, din lipsa de probe.)
Zeliha razbuna in gind si in fapta
Conflictele politice, etnice si genocidul armean din 1915 fac parte din intriga, doar ca dincolo de asta ni se dezvaluie o alta plaja de ginduri si senzatii. Purtatoare (ultrafeminina) a tuturor contradictiilor, Zeliha – personajul principal – razbuna in gind si in fapta cutumele care constring: ce poate fi mai rascolitor decit o atee imbracata in culori tipatoare, cu parul lasat liber si purtind accesorii stralucitoare, gonind prin Istanbul, pe sub privirile barbatilor si blestemind cu voce tare ploaia?
Insusi acest drum spre a face un avort (Zeliha are 19 ani, e nemaritata si nu se simte vinovata din cauza asta) are toate simbolurile pentru a te pune pe ginduri. Strada care te devoreaza, apoi privirile iscoditoare si pline de judecata ale femeilor de la clinica, rugaciunile tinerei catre ea insasi, delirul provocat de visul vizionar, imbibat in fosnetul moscheilor, reintoarcerea acasa, la o familie eclectica si traditionalista care nu intelege nimic…
Acest episod e numai o parte din paradoxurile Istanbulului de acum. Paradoxuri care se regasesc, revoltator si duios, in carte si inlauntrul personajului.
Ar mai fi de adaugat doar ca autoarea, Elif Shafak, are girul lui Orhan Pamuk. Pe buna dreptate.
„Dupa citva timp, Zeliha si fata menajerei au devenit prietene bune, ba chiar s-au taiat la degetul aratator si si-au amestecat singele ca sa devina surori de cruce pe viata. O saptamina intreaga cele doua fete au s-au fitiit peste tot cu aratatoarele infasurate in bandaje insingerate, acelea fiind semnul infratirii lor. Pe vremea aia, de fiecare data cinde se ruga, Zeliha se gindea la bandajul ala insingerat – daca Allah ar fi putut la rindul lui sa se faca sora de cruce… sora de cruce cu ea… Iarta-ma, isi cerea imediat iertare si repeta rugaciunea aia o data si inca o data, fiindca de fiecare data cind ii cereai iertare lui Allah, trebuia sa o faci de trei ori: iarta-ma, iarta-ma, iarta-ma.” – Elif Shafak, Bastarda Istanbulului
*Articol publicat in Suplimentul de Cultura
No Comments