Bridget Jones-uri culturale

Ție ce fotografie ți-ar plăcea să fii?

31 ianuarie 2016

Dacă aș putea fi o fotografie, aș fi fotografia asta.

Știu, se zice că să te identifici c-o lucrare de artă sau cu un text/un roman – poate că-i mai apropiată comparația – e reductiv, e un fel de a rămâne la un prim nivel de receptare.

Aș vrea să-ncalc regula și să vă propun să-ncercăm să combatem. Să nu ne temem de-o receptare frontală.

Fiindcă acolo, în indetificarea aia e tocmai ce-i mai autentic și mai curat: emoția, faptul că ceva te-a atins, că-ți răsucește empatia, o coardă interioară. La un nivel primar, de acord, dar în sensul unui primar care e visceral, deci onest, direct, și, până la urmă, prin asta, de fapt, cel mai aproape.

Fotografia e făcută de Francesca Woodman, o artistă care-a fost descoperită după moarte – s-a sinucis când avea 22 de ani, începuse să facă fotografie de la 13. Se fotografia mai ales pe ea, fiindcă-i era mai ușor așa (un model ar fi costat bani și timp și-n vremea anilor ’70 nimeni din industrie n-o susținea). Criticii zic că Francesca Woodman a pus bazele fotografiei moderne și, dacă luăm în calcul seria de fotografii în care e lipită de pereții de sticlă ai cuburilor din muzee în care-s expuse schelete de animale, aproape că se duce și-n performance. Fotografiile ei sunt expuse la Paris, Londra, New York. Un text bun despre Francesca Woodman, cu mărturii de la părinți și alte fotografii, în The Guardian.

Noir, o să ziceți.

Dar mi se pare că mai degrabă cuvântul potrivit pentru ea e languros. Că toată fragilitatea umană e-aici, în imaginea asta, și că e bine s-o privim așa.

Un exercițiu bun, mai ales pentru azi, când suntem în căutare de intimitate.

Tu ce fotografie ai vrea sa fi?

Îmi poți lăsa un comentariu cu o scurtă explicație aici. 🙂

 

Comments

    Leave a Reply