La provocarea unei jurnaliste tare speciale, Nona Raportan, am acordat un interviu pentru Bookhub, despre cum am început să fac jurnalism, despre comunicare – pentru Festivalul Enescu -, despre câteva lucruri în care cred. Pe multe, nu le-am spus niciodată public până la întâlnirea cu Nona.
Mai jos, o parte din dialog, și link-ul pentru continuarea lui.
***
Mi-e drag să te citesc din două motive: nu găsesc pic de nevoie de a demonstra ceva prin ceea ce scrii; și al doilea motiv pentru care te citesc/urmăresc este că reușești (habar n-am cum, dar îți iese) să-l pui în valoare pe interlocutor, să pui reflectoarele pe el și pe munca lui. Fără pic de bârfe, fără pic de can-can, îți iese. Așa aș defini eu jurnalismul.
Am avut norocul de niște părinți minunați. Am crescut cu o bibliotecă până-n tavan, deși m-am apucat serios de citit abia foarte târziu, pe la 16 ani. Cu „Procesul” lui Kafka. Azi îl prefer pe Hemingway – ca să și glumim un pic. Mama asculta muzică clasică la pick-up când făcea curățenie prin casă, iar tata venea din fiecare delegație din străinătate cu câte-un album cu locul acela – ori o tipăritură turistică, sau ceva serios cu arhitectură sau un muzeu. Mă ghemuiam în colț de canapea, dădeam pagina și dintr-o dată mergeam și eu prin palatele din Dresda, și simțeam mirosul acrișor al kilometrilor de vii din Champagne-Ardenne.
O parte din biblioteca de cărți de la Piatra-Neamț
Pe chestia asta, familia noastră era printre puținele din Piatra-Neamț care n-aveau mașină și-abia după 1993 am cumpărat primul televizor cu diagonală mare -, dar ai mei mereu îmi povesteau că e mai important să investești în a-ți deschide orizonturi. O vreme n-am înțeles pe deplin ce-nseamnă să privești dincolo de bordura blocului, ba chiar mi se părea, privind în jur, că suntem niște inadaptați. Însă valorile astea s-au sedimentat pe dinăuntru.
Poate că și de-aici vine acel „nu-i nimic de demonstrat în ce fac” despre care vorbești – mă bucur, și-ți mulțumesc că simți așa. Pentru că ce fac de fapt ca jurnalist, mai ales pe linia asta de personaj, reportaj, recomandare, dar și ca om de comunicare, e mai degrabă un fel viu de-a trăi, o hrană, o plăcere organică: întâlnirea cu oameni, cu universuri, cu povești, cu emoții și energii, schimbul ăsta mi se pare cel mai prețios dintre toate. Și scriu pe anamariaonisei.ro că dacă e ceva în care cred tare, atunci e asta: întâlnirea cu celălalt. O întâlnire care – deși pare paradoxal la prima vedere – ne poate face să ne-apropiem și mai mult pe noi de noi. Și numai așa putem dărui, apoi, mai departe.
Cum ai ajuns să faci jurnalism?
S-a cam întâmplat pe nemsimțite și inconștient. Aș fi fost pictoriță sau meteorolog. În generală am făcut cursuri de pictură – am și avut o expoziție colectivă în Olanda pe la 12 ani, o mână de elevi ai unei profesoare minunate, îngrămădiți într-un microbuz alb în care erau unele peste altele și passepartout-uri și rame, tocmai ieșeau pentru prima dată din țară.
După aia, printr-a unșpea m-am îndrăgostit de munte – muntele Ceahlău – și de libertatea pe care ți-o dă aburul de mare alpină într-o dimineață devreme, urcatul de una singură prin ploaie, așa, cât totuși să zărești suficient cărarea, și m-am gândit că dacă dau la Geografie, o să pot rămâne pe munte toată viața. Numai c-am dat la Jurnalism, și după doi ani de facultate în care n-am înțeles nimic, la niște greve studențești când făceam teren ca practică pentru agenția de știri a facultății din Iași, s-a declanșat ceva pe dinăuntru și-am simțit pur și simplu că nu mai pot trăi dacă nu fac în continuare asta. Au fost atunci cotidiene centrale care au preluat din informațiile pe care le publicam noi la agenția de știri din facultate când sunam la Ministerul Educației cu fise din cabinele telefonice albastre din fața complexului de cămine studențești.
Printre crestele Ceahlăului, acum două veri
Ultimii doi ani de studenție m-au format la Suplimentul de cultură, săptămânalul Editurii Polirom, unde-am început prin a scrie un fel de cronică de carte – aveam ultima pagină din ziar – iar scriitorul Lucian Dan Teodorovici, care edita textele, mi le făcea pe alocuri chiar harcea-parcea. Eram la început și mai plângeam seara în cămin. Azi, râdem împreună de amintirea asta când avem ocazia și în continuare zic că a fost una dintre cele mai bune experiențe din care-am învățat câte ceva despre importanța clarității în joaca asta cu cuvintele.
Cum este să faci din jurnalism o artă a comunicării directe?
Fascinant. Și dă dependență. În hăituiala în care trăim – n-avem ce-i face, a devenit parte integrantă din cotidianul nostru -, dacă e un risc mare pe care-l văd, e tocmai acela de-a ne pierde răbdarea pentru dialog. Puterea de-a zâmbi. Cea de-a oferi. Și chiar și cea de-a ne opri. Așa că, într-un fel, interviurile pe care le fac sunt aceste exerciții de dialog, de ascultare, de apropiere unu-la-unu într-o lume în care se topesc din ce în ce mai multe ancore.Apropo de asta, e un citat care-mi place mult, am fost uau când l-am descoperit, e din Cristi Puiu: „Doar gândul bun ne poate salva, și el trebuie să fie prezent atunci când celălalt se spune pe sine”. L-aș lipi undeva la rond la Romană pe o clădire în loc de reclamele la Coca-Cola.
Restul interviului îl puteți citi pe site-ul Bookhub, aici.
Mulțumesc, Nona. 🙂
No Comments