Am avut bucuria să-l pot intervieva pe regizorul turc Nuri Bilge Ceylan (Palme d’Or la Cannes în 2014, pentru filmul Winter Sleep, premiu Cannes și în 2011) grație Festivalului de Film Anonimul, unde a fost invitat special. Se-ntâmpla în vara anului 2011, în Delta Dunării, cu trei ani înainte ca filmul Winter Sleep să ia Palme d’Or și să devină subiect de recenzii internaționale. Once upon a Time in Anatolia fusese premiat chiar în acel an la Cannes, însă buzz-ul din jurul regizorului nu ajunsese până-n România. O bună dovadă că piața festivalurilor românești e bine conectată la direcțiile internaționale – și-un mare merit aici e-al Mirunei Berescu, directorul Festivalului Anonimul, care e fană declarată Ceylan încă de pe vremea când Ceylan era remarcat, dar nu atât de “la modă”.
Ediția din acest an a Festivalului Anonimnul are loc între 17 și 23 august. Programul complet, aici.
Ce v-a făcut să acceptaţi să veniţi în România, să vă proiectaţi filmele aici, la Festivalul de Film Anonimul?
Iubesc cinematografia românească. E un cinema unic şi unul dintre cele mai puternice din Europa. Acesta este motivul pentru care am acceptat. Voiam să văd şi mai multe filme româneşti…
Sunteţi prieten cu regizorul Cristi Puiu şi îi admiraţi opera. Ce vă amintiţi despre prima întâlnire cu filmele lui?
Eram în juriul Festivalului de Film de la Salonic când am văzut „Marfa şi banii” şi am făcut tot ce-am putut ca filmul să obţină marele premiu. M-am luptat pur şi simplu. Dar n-am reuşit să-i conving pe ceilalţi membri. Probabil că filmul l-a plictisit pe preşedintele juriului (Râde). „Marfa şi banii” a obţinut, atunci, Premiul Fipresci.
Spuneţi că „aţi luptat” pentru acest film. E un cuvânt puternic. Ce vă apropie de felul în care Cristi Puiu înţelege să facă cinema?
În „Marfa şi banii” am văzut un alt fel de realitate, una pe care n-o mai văzusem până atunci. Şi, deşi nu mi-a plăcut foarte mult stilul de filmare – mi s-a părut că se mişca prea mult camera -, aproape că nu mi-a păsat, căci conţinutul realist al filmului era atât de impresionant. Mai târziu am văzut „Moartea domnului Lăzărescu”, despre care cred că e o capodoperă nu doar a cinematografiei româneşti, ci şi a celei europene.
Şi dumneavoastră sunteţi atras de realitate. De ce vă preocupă ea, într-o lume din ce în ce mai tehnologizată?
Pentru mine, viaţa este mai bogată decât cinemaul. Să observi viaţa realist nu e chiar atât de uşor. Apropo de asta, îmi place foarte mult şi scurtmerajul lui Cristi Puiu, „Un cartuş de Kent şi un pachet de cafea”, l-am văzut de vreo 20 de ori! N-am mai întâlnit niciodată un astfel de joc. Este incredibil! Puiu reuşeşte să arate mai multe dimensiuni ale vieţii printr-un singur dialog, ceea ce este foarte greu de făcut. O spun ca un om din breaslă, care cunoaşte lucrurile din interior: Cristi Puiu e un maestru!
Dumneavoastră cum vă raportaţi la realitate atunci când lucraţi la un film?
Prin simţire. Realitatea e ceva ce poţi simţi. Tăcerea, o scurtă privire, totul se leagă… În fimele lui Cristi Puiu, de exemplu, lucrurile au consistenţă, iar când mintea deţine controlul, simţi totul în aceeaşi manieră. Cristi Puiu este şi foarte curajos. Ai nevoie de curaj ca să te hotărăşti că vrei să faci un film ca „Moartea domnului Lăzărescu”. Fiindcă la început, atunci când te apuci de lucru, nu eşti niciodată sigur că ideile vor funcţiona. Dacă un singur element nu funcţionează, întregul film este distrus. Iar Cristi Puiu are curajul să facă un film în care totul e împotriva a ce-şi doreşte publicul.
Fiindcă vă refereaţi la curaj: ca regizor, ce decizie v-a fost greu să luaţi?
În „Once upon a time in Anatolia”/ „A fost odată în Anatolia” am luat o decizie similară cu cea a lui Puiu. Am vrut să înfrunt publicul. Filmul vorbeşte despre o perioadă de 12 ore, care se desfăşoară, pe ecran, în 2 ore şi 30 de minute. O relaţie atât de dificilă cu timpul… Până la urmă, însă, exact acest tip de provocare mă face să îmi doresc să continui în cinema.
Vă plac intimitatea şi Cehov. De ce?
Acestea sunt lucrurile care mă mişcă. Ce pot să fac? (Râde). Câteodată vezi oameni murind şi nu simţi nimic şi, în acelaşi timp, o mică privire la un detaliu te poate face să suferi. Detaliile sunt foarte importante. De pildă, să spunem că vorbim despre un accident al unui prieten drag, auzi că s-a întâmplat, ajungi la faţa locului, dar nu percepi tragedia. Şi dintr-odată ţi se opresc ochii pe un mic detaliu, nişte cioburi dintr-un parbriz spart sau o fotografie, şi abia atunci începi să suferi. A regiza înseamnă a găsi detaliile potrivite.
În copilărie n-aţi avut acces la artă. Cu toate acestea, aţi început să fiţi interesat de film foarte devreme, la 20 de ani.
De fapt, nu-mi doream să fac film chiar la vârsta aceea (Râde). Pe atunci, filmele erau singurele lucruri pe care le puteam vedea. În copilărie, decideam cum să ne îmbrăcăm, cum să fim oameni buni, după ce vedeam în filme. Nu existau televizor sau internet. Mergeam la film în fiecare zi. Decideam ce e bine şi ce e rău văzând filme. Până la 30 de ani am făcut doar fotografie, apoi am decis să mă apropii de film.
V-a fost teamă de ceva când aţi făcut această alegere?
Nu sunt o persoană foarte sociabilă. Industria de film aparţinea anumitor oameni, era o altă lume în care nu voiam să intru. Mie îmi plăcea singurătatea, îmi plăcea să călătoresc. Fotografia mi se părea o cale bună de exprimare. Cu timpul, mi-am dat seama însă că nu putea merge în profunzime. Şi m-am apucat de cinema. Atunci nu existau camere video, a trebuit să aştept aproape zece ani până să pot filma ceva. Aveam 36 de ani când am putut să fac primul scurtmetraj.
La început v-a fost greu să acceptaţi că filmele dumneavoastră nu treceau uşor în industria turcească de cinema?
Filmele mele erau ca de pe altă planetă! Mă aşteptam la asta. Nu m-a deranjat. Eu fac film de plăcere şi din nevoie. Cu „Uzak”/„Distant” însă, lucrurile s-au schimbat, fiindcă a câştigat Marele Premiu la Festivalul de la Cannes. Asta e viaţa, exact aşa!
Cinemaul dumneavoastră abordează teme ca moartea sau înstrăinarea. Prima imagine pe care o aveţi despre România e din urmă cu câţiva ani: mergeaţi spre Rusia şi aţi văzut o înmormântăre.. Credeţi în semne?
Cred în semne, dar cred şi că, uneori, semnele nu pot explica totul. E foarte bine ca un medic să găsească un leac pentru un băiat muşcat de un câine. Este extraordinar pentru ştiinţă. Însă viaţa are şi o dimensiune metafizică.
Interviu publicat inițiat în cotidianul Adevărul.
No Comments