Am dat peste proiectul Osmé – The Perfume Review zilele trecute și mi-a plăcut mult. Este un blog care răspunde nevoii și necesității de informare, care oferă un ghid de orientare în sfera parfumeriei tradiționale și contemporane. O bucurie de lectură. O sursă excelentă de articole cu și despre oameni și parfumurile lor, despre cărți și povești cu arome, despre interdisciplinaritatea parfumului, despre istoria mirosului, cu conexiuni umane și profunde, trimiteri culturale și invitații la joc, visare și introspecție.

L-am provocat pe Claudiu Sfirschi-Lăudat, fondatorul blogului, traducător, manager cultural, om de PR, la o discuție despre istorie și parfumuri, despre amintiri și imaginație. Mi-a spus a ce miroase Bucureștiul și care este imaginea care vorbește cel mai bine despre relația oamenilor cu parfumurile.

Ce a ieșit, vă invit să descoperiți în rândurile următoare.

 

Claudiu, a ce miroase la tine în casă acum, în acest moment? 

E un amestec de mirosuri. În timp ce lucrez la calculator, mai dau câte un puf din parfumurile pe care le țin lângă mine. Din când în când, se mai desprinde nărăvaș mirosul unei lumânări care îmi place foarte mult: Louis Feuillée de la Le Couvent. E un miros dens, cald, balsamic, care mi-ar plăcea să fie și parfum – știu însă că există parfum de cameră. Uneori se mai simte și un amestec pe care mi l-am făcut singur: am pus într-o apă de trandafiri esență de paciuli, de trandafir, de ambră, de tămâie și de bergamotă. Culmea e că a ieșit ceva ce, iarăși, aș vrea să fie un parfum. Când mi-o ia imaginația razna, dacă mi-aș permite, aș da prin cameră cu Chanel no 5.

 

Ai lansat de curând această revistă – un blog de cultură olfactivă, Osmé – The Perfume Review. Cum ți-a venit ideea și ce își propune să aducă cititorilor?

Totul a început undeva pe la sfârșitul lui ianuarie. De mult tot scotoceam internetul după fel de fel de informații despre parfumuri și parfumieri, citeam comentarii pe forumuri, când într-un final m-am gândit: stai, dar de ce să nu mă apropii eu mai serios de subiectul ăsta și să nu împărtășesc cu alții ceea ce aflu? De cum am pus pe picioare blogul, am și început să citesc fel de fel de cărți despre mirosuri și parfumuri, descoperind că am multe de învățat și că povestea asta duce în foarte multe direcții: literatură, știință, antropologie, sociologie, filosofie etc.

Mă întrebai „ce își propune”… În primul rând, să arate că există – sau că trebuie să existe – o adevărată cultură a mirosului și a parfumului, că, deși par un artificiu sau chiar un moft, mirosul și parfumul nu sunt secundare, ci sunt prezente în multe aspecte ale vieții noastre, ne fac viața mai frumoasă, uneori, iar alteori, nesuferită și, nu în ultimul rând, ne pot învăța multe despre noi și ceilalți. Apoi, parfumeria este o artă, cu regulile și exigențele ei, cu o estetică aparte, iar dacă vrem s-o înțelegem, trebuie să avem instrumentele necesare pentru a o face. Cum timpul nu e generos, nu am reușit să fac tot ce mi-am propus. Dar sunt la început. Iar fără ajutorul colaboratorilor – al căror număr a crescut –, chiar nu aș putea merge mai departe. Le mulțumesc aici Nonei Rapotan (care ține rubrica „Pe urmele parfumului”), Monicăi Neațu (rubrica „Istorii parfumate”), precum și Elenei Morar, Elenei Mădălina Nica și tuturor celor care, cu generozitate, au acceptat să acorde un interviu pentru Osmé.

Întrucât abordarea ar trebui să fie una interdisciplinară, cu cât sunt mai multe punctele de vedere și cunoștințele, cu atât imaginea despre lumea mirosurilor devine mai amplă.

 

Care este conceptul interviurilor live pe care le faceți, intitulate Călătorii olfactive?

Aflasem de seminariile organizate de Artizanii Olfactivi – Alexandra Moraru și Valentina Băințan –, și eram încântat de demersul lor. Or, cum la noi fiecare trage în direcția lui, m-am gândit că, dimpotrivă, ar fi bine și frumos să ne unim eforturile și să facem ceva și împreună. În fond, avem aceleași intenții: de a construi o cultură olfactivă. Și cum virusul a ținut lumea prin case vara asta, ne-am zis să-i invităm pe prietenii noștri de pe Facebook la o evadare prin intermediul mirosurilor, parfumurilor, amintirilor și al visării, de unde și seria de discuții live Călătorii olfactive. Până acum, am călătorit împreună cu Marius Constantinescu, Monica Neațu, Nona Rapotan și Ioana Bâldea-Constantinescu care ne-a dus… de nas de curând prin universul ei olfactiv.

 

„Lipsesc reflexivitatea și criterii estetice în alegerea parfumurilor”

 

De ce este important să vorbim mai amplu despre parfumuri și despre o cultură a parfumurilor, ce avem de învățat de aici?

Cum spuneam, când am început să citesc mai serios despre subiectul acesta, am descoperit cu uimire și bucurie câte perspective mi se deschid. Din păcate, avem o idee destul de simplistă când vine vorba despre parfumuri. Sunt asociate produselor de consum zilnic, însă ele sunt universuri în sine, pentru a căror realizare e nevoie de artă. Larga lor răspândire – sau „democratizare”, cum i se mai spune – le-a banalizat, așa încât lipsesc reflexivitatea și criterii estetice în alegerea parfumurilor pe care le folosim – zilnic, cei mai mulți dintre noi – și care ajung să ne definească. În plus, istoria parfumeriei este atât de bogată și plină de conexiuni cu alte aspecte ale vieții noastre, încât e păcat să nu aflăm mai multe despre lunga sa evoluție și despre etapa în care ne aflăm acum.

 

Ce consideri a fi esențial să știm despre parfum – câteva repere istorice, culturale –  de avut în minte atunci când pornim în călătoria asta a simțurilor?

Cred că e bine să nu pierdem din vedere faptul că mirosurile și parfumurile spun multe despre modul în care ne raportăm la propria corporalitate. Încă de la începuturile „parfumeriei” – dacă îi putem spune astfel, oarecum anacronic –, parfumurile erau privite în raportul lor strâns cu trupul: cu trupul zeilor, nemuritor și plăcut mirositor, și cu trupul uman, muritor și supus descompunerii, deci, urât mirositor. În fond, prima tendință cred că a fost aceea de a transgresa mortalitatea înscrisă în natura noastră și de a visa la nemurire. Tendința continuă până și astăzi, când negarea laturii animalice din noi se traduce prin inflația de produse dezodorizante, care ne șterg mirosul propriu și ne rescriu amprenta olfactivă prin produse artificiale, de sinteză. Dacă la începuturile sale, parfumul avea un caracter mai curând religios, pentru că ne ajuta să comunicăm cu zeii sau chiar să devenim aidoma lor, astăzi asistăm la o desacralizare a lui, deși mesajele publicitare încă fac apel la un mental mai vechi, bine sădit în deprinderile noastre și în viziunea pe care o avem despre lume.

 

„Încă de la începuturile parfumeriei– dacă îi putem spune astfel, oarecum anacronic –, parfumurile erau privite în raportul lor strâns cu trupul: cu trupul zeilor, nemuritor și plăcut mirositor, și cu trupul uman, muritor și supus descompunerii, deci, urât mirositor. În fond, prima tendință cred că a fost aceea de a transgresa mortalitatea înscrisă în natura noastră și de a visa la nemurire.”

 

 

„Cum alegem un parfum? Mirosirea repetată, compararea mirosurilor ne sporesc experiența și ne învață să decelăm nuanțe.”

 

Nu știu dacă ne spune, dacă ne învață cineva vreodată cum să ne alegem parfumul potrivit – la ce ar trebui să fim atenți, care sunt căile prin care să sondăm ce ne place? Cum ne alegem un parfum și ce să știm pentru a putea face alegerea?

Din păcate, nu, nu ne spune nimeni ce și cum, nici acasă, nici la școală. O facem după ureche… de fapt, după nas. Sigur, aprecierea mirosurilor  – și, deci, a parfumurilor – e o chestiune de gust personal, e un proces extrem de subiectiv, care implică puternic afectele și memoria.

Criteriul hedonist este cel care primează: mirosurile se mișcă pe axa plăcut-neplăcut. Și cam atât.

Însă, cum mirosurile noastre au implicații culturale și sociale, parfumarea n-ar trebui să fie ceva atât de întâmplător și de mântuială. Transmitem mesaje și ne definim prin mirosurile noastre, le facem plăcere celorlalți sau îi incomodăm. Așa cum există un întreg ritual al ceaiului, cu propriul cod și cu nuanțe atât de bogate, la fel ar trebui să existe și un cod al parfumului, care să ne învețe nuanțele și estetica acestuia. Desigur, am putea spune, simplu, parfumați-vă cu ce vă face plăcere. Dar în oferta bogată, chiar halucinantă, a pieței de parfumuri, cu sute de lansări pe an, e foarte greu să te orientezi. Unii sunt fideli unor mărci, alții, unor parfumuri anume, alții sunt mai îndrăzneți și vor să descopere noi și noi mirosuri. Cred că primul sfat ar fi acela de a ne debarasa de prejudecăți și de a învăța să mirosim un parfum pentru cum miroase el în sine, independent de haloul publicitar din jurul lui. Ar trebui să-l mirosim pe întuneric, fără nici un alt stimul senzorial.

Dar când intrăm într-un magazin și suntem asaltați de amestecul de mirosuri și imagini – uneori, și sunete –, alegerea nu mai e așa de simplă. Mirosirea repetată, compararea mirosurilor ne sporesc experiența și ne învață să decelăm nuanțe. În plus, magazinele de „nișă” – rar, cele mainstream – au consultanți tot mai școliți, care ne pot îndruma în funcție de preferințele voastre. E greu să dai un sfat, pentru că fiecare poartă cu el un univers afectiv diferit. De aceea urmarea modei – mai ales în parfumerie – depersonalizează. Dar să mă întorc la alegerea parfumului. Trimit aici la câteva însemnări de pe blog. Lista e deschisă: „Câteva sfaturi înainte de a cumpăra un parfum”.

 

 

„Dacă ar fi să aleg o singură imagine care să vorbească despre relația oamenilor cu parfumurile ar fi: un copil în pântecele mamei, așteptând explozia mirosurilor odată născut”

 

În industria parfumeriei mass-market am observat o tendință spre mult dulce și mult sclipici – care sunt atractive la prima vedere, însă tind să creeze o uniformizare nu tocmai plăcută… De ce crezi că se întâmplă? Este o soluție industria de nișă?

Parfumeria mass-market se concentrează pe profit. Asta nu înseamnă că parfumeria de nișă nu își dorește și ea asta. Ar fi o ipocrizie să spunem așa ceva. Însă sclipiciul, povestea bombastică din jurul produsului atrag cel mai bine. De fapt, nu nasul ca atare este vizat, ci vizualul și imaginația, plus dorința noastră de a fi vedete – măcar pentru o zi. Dulceața multora dintre parfumurile mass-market de azi nu reflectă neapărat gusturile clienților, ci mai curând le formează sau le manipulează. Biologic vorbind, dulcele este asociat cu ceva bun, benefic pentru organism. Într-un experiment, s-a observat că sugarii preferă un lichid ușor îndulcit altuia neîndulcit. Amarul sau acrul, dimpotrivă, îi transmit imediat un semnal creierului că substanța odorantă poate fi toxică. În spatele deciziilor de marketing stau studii mai aplicate, care urmăresc reacțiile noastre instinctive – deci, inconștiente – la stimuli. Piața parfumeriei nu este deloc inocentă. Uniformizarea este cea mai facilă cale, pentru că așa se acoperă o plajă cât mai largă de consumatori printr-un singur tip de produs. Parfumeria de nișă, pe de altă parte, s-a născut ca răspuns la industrializarea parfumului și la umbrirea statului de „obiect” de artă al creațiilor olfactive și de artist al celui care le compune. Pe câte parfumuri din magazinele mainstream vedem trecut numele creatorului?

Răspunsul este evident pentru oricine a fost măcar o dată la Sephora sau la Douglas. Din păcate, în ciuda pretențiilor ei, nici parfumeria de nișă nu s-a ținut de promisiuni. Rămân însă dorința acesteia de a readuce în prim-plan creatorul, precum și îndrăzneala de a explora căi olfactive mai puțin adulmecate de nasul oamenilor. E mai liberă de constrângeri (mai ales de cele ale marketingului), dar și ea dorește să obțină un câștig. Să nu uităm asta. O face prin mesaje diferite – ingrediente naturale, mesaje mai personalizate, exclusivism etc. –, dar eticheta de „nișă” e plătită destul de scump. Orice club select presupune o situație materială pe măsură, nu?

 

„Sclipiciul, povestea bombastică din jurul produsului atrag cel mai bine. De fapt, nu nasul ca atare este vizat, ci vizualul și imaginația, plus dorința noastră de a fi vedete – măcar pentru o zi. Dulceața multora dintre parfumurile mass-market de azi nu reflectă neapărat gusturile clienților, ci mai curând le formează sau le manipulează.”

 

Ar trebui să facem un efort să ne permitem cu toții astăzi măcar un parfum bun?

Doar dacă de asta depinde fericirea noastră. Pentru unii, fericirea este o vilă imensă pe malul oceanului, pentru alții, un apartament cochet, cu mobilă de la IKEA. Parfum bun nu e totuna cu un parfum frumos. Un parfum bun a ajuns să însemne astăzi un parfum scump. Cu cât e mai mare prețul – și mai exclusiv produsul –, cu atât ar trebui să-i crească, chipurile, și cota estetică. Or, nu e așa. Parfumuri frumoase se găsesc și la prețuri rezonabile. Înainte de a degenera în producția pe bandă, marile case – cele din parfumeriile mainstream – au lansat parfumuri emblematice, create de nasuri foarte talentate, care au scris istoria parfumeriei moderne. Cred că ar fi utilă și fascinantă revizitarea clasicilor, chiar dacă ei miros ca bunicii sau părinții noștri. Nu tot ce e nou e și bun – sau frumos. Desigur, și în parfumeria contemporană de nișă există „capodopere” – deși timpul o va decide mai bine. Vrem să investim în acest artificiu care ne face deosebită plăcere? Asta ține doar de buzunarul fiecăruia. Și de priorități.

 

„Paciuli exprimă cel mai bine mirosurile care se strecoară uneori dintr-o casă veche din București”

 

Cât, și cum, și unde ne dăm cu parfum?

Cum și unde, alege fiecare. Fiecare are zona lui preferată pentru a fi sărutat. Sfatul clasic este: în zonele de puls – încheietura mâinii, în spatele genunchiului, pe gât. Problema mea – care, de fapt, e a altora – privește mai degrabă cantitatea. Fiindcă tendința este să te dai mult, să țină. Numai că, după aproape cincisprezece minute, nasul ni se obișnuiește cu un miros, deci, intensitatea lui scade – de fapt, creierul nostru nu-i mai acordă atenție, întrucât nu l-a depistat ca fiind un semnal al unui eventual pericol. Așadar, e posibil ca și cel mai tenace parfum să nu mai fie perceput, ca urmare a adaptării la acel miros. Apele cu o concentrație slabă de parfum – body mist, apa de colonie – sunt, desigur, mai volatile și, deci, mai puțin persistente, dar asta nu înseamnă că trebuie să turnăm pe noi un sfert sau jumătate de flacon. Dacă stăm acasă, da, o putem face – cu riscul de a ne asfixia –, dar dacă ieșim din casă, aveți milă, vă rog, de ceilalți! Știm cu toții cum e, la un concert sau la un spectacol de teatru, să stai lângă cineva care și-a vărsat toată sticla pe el/ea. Pe scurt, cum și unde țin de alegerea personală, cât ține de viața noastră în comun și de respectul pe care i-l acordăm celuilalt. Amintesc aici versurile lui E.B. White, “To a Perfumed Lady at a Concert”, 1938: „Madam reeking of the rose,/ Red of hair and pearl of earring,/ I came not to try my nose,/ I was there to try my hearing./ Lost on me the whole darn concert”, și trimit la un articol de pe blogul Osmé: „Concerte de mirosuri”.

 

 

Cum a început povestea pasiunii tale pentru parfumuri și de ce a rămas una de drum lung?

De când mă știu am fost atras de mirosuri. Dacă a început printr-o pornire instinctivă, inexplicabilă, acum începe să capete o formă culturală, urmărită dintr-o curiozitate intelectuală de a(-mi) înțelege mai bine și mai rațional simțurile. Văzând cât de mult fac parte parfumurile din viața noastră, dar și ignoranța noastră în ceea ce le privește, sunt tot mai mult stârnit de nevoia de a pricepe procesul. Deh, deformarea unui absolvent de Filosofie!

Putem spune că legătura cu un parfum care ne place este ca o poveste de iubire – sau care e felul cum ai defini tu legătura cu un parfum?

Așa cum, în cupluri, unii sunt fideli, iar alții mai libertini, să zicem, fiind atrași de tot ce e nou, tot la fel se întâmplă și în relația noastră cu parfumurile. E interesant, de altfel, să vezi cum cei din generațiile mai vechi au dezvoltat relații de iubire pe viață cu un parfum, care a devenit cu adevărat marca lor olfactivă, pe când tinerii sunt mult mai detașați și mai dispuși să facă schimbări. Pe vremuri, recunoșteam pe cineva după parfumul folosit. Azi, când oferta este mult, mult mai mare, iar concepțiile privind relațiile s-au schimbat și ele, tot mai mulți au început să-și lărgească colecția, având mai mult de două parfumuri, pe care le folosesc după stare, după ocazie. Și tendința actuală de regăsire sau de redefinire de sine își spune cuvântul. Căutăm ceea ce ne exprimă mai bine și descoperim că personalitatea noastră este multifațetată. E greu să găsești ceva care să te exprime 24 din 24 de ore. Pe forumuri vezi adesea oameni vorbind despre „semnătura” lor olfactivă. Nu știu dacă să zic că sunt norocoși sau nu că au descoperit parfumul vieții lor. Eu sunt mai flușturatic un pic, îmi place să descopăr mereu alte și alte mirosuri. Fiind însă în căutarea parfumului perfect. Îți dai seama ce dramă trăiesc, nu?

 

„Așa cum, în cupluri, unii sunt fideli, iar alții mai libertini, să zicem, fiind atrași de tot ce e nou, tot la fel se întâmplă și în relația noastră cu parfumurile.”

 

Ai un parfum/miros de care nu te-ai despărțit niciodată? 

Hmmm, e greu de spus. Pentru că sunt mai multe. În fiecare zi, simt că un parfum preferat ar putea fi „semnătura” olfactivă despre care vorbeam mai sus, dar ajunge să mă dau cu un alt parfum preferat, ca să-mi dau seama că e posibil ca semnătura mea să fie alta. Grea dilemă. Îmi place moscul, în diverse interpretări, dar îmi plac și ambra sau, printre mirosurile mai lejere, lavanda. Știu că n-aș putea fără New York de la Nicolaï Parfumeur Createur, creat de Patricia de Nicolaï, unul dintre cei mai talentați parfumieri contemporani, care duce spiritul parfumeriei clasice mai departe. Sau fără Pour un homme de la Caron, creat de Ernest Daltroff, sau fără Aramis creat de Bernard Chant, sau fără Sables, creat de Annick Goutal. Sau fără ceva creat de Marc-Antoine Corticchiato, iarăși un creator extrem de talentat. Sau fără Chanel no 5, apa de parfum, o reinterpretare semnată de Henri Robert după compoziția lui Ernest Beaux. Sau… mai bine mă opresc.

 

Ce facem cu mirosurile care nu ne plac, dar pe care le întâlnim peste tot în viața reală, pe ele unde le încadrăm?

Trăim într-o societate care a transformat mirosurile corporale într-un tabu. Tot ce e omenesc, prea omenesc, ne incomodează, ne stânjenește, fiind un memento al condiției noastre animalice. Uităm însă că preferințele noastre sunt, în mare parte, un construct cultural și că învățăm de mici care mirosuri sunt acceptabile și care nu. Dată fiind ampla acțiune de dezodorizate, aș zice că e bine – din când în când – să fim atenți și la propriile mirosuri, nealterate de parfumuri. Desigur, întotdeauna mirosurile emanate de propriul corp sunt acceptabile – sau măcar suportabile –, ceea ce ne repugnă, de fapt, este mirosul celuilalt. Între noi și ceilalți punem un ecran protector sau, ca să folosesc o altă imagine, creăm o bulă olfactivă care ne dorim să fie impermeabilă. Acceptăm doar mirosul celor apropiați – al familiei, al iubitei/ iubitului –, dar oare când vorbim de toleranță în general, n-ar trebui să vorbim și despre toleranță olfactivă? Întrebai unde am putea integra mirosurile neplăcute. Deși ne e greu să acceptăm, ele fac parte din viața noastră, acolo le este locul. Nu zic să fim nespălați, ci doar să fim mai atenți la mirosurile naturale, pentru a nu pierde contactul cu umanul – așa cum e el, nobil, uneori, josnic, alteori. Îl întrebam pe Andrei Rus, într-un interviu pentru Osmé: „Ce miros/ parfum ai trimite în spațiu, ca fiind reprezentativ pentru omenire?”. Și el mi-a răspuns: „Mirosul transpirației oamenilor – mi se pare cel mai subestimat și cel mai relevant miros posibil. Știu că pentru mulți nu este plăcut și mărturisesc că, în anumite contexte, nici pentru mine nu este. Dar mi-am impus, în timp, să îl accept la ceilalți ca fiind o parte a ființei, a existenței lor, și să mă bucur de naturalețea și de sinceritatea lui. Nu îmi place când surprind acest miros la mine – și se întâmplă rar – , dar nu consider asta o virtute a mea neapărat.”

 

Un scurt exercițiu de imaginație cu trimitere culturală. Ne ajuți să descoperim sau redescoperim (dacă sunt clasice) niște lecturi, locuri, filme, muzici noi asociindu-le povestea cu un parfum?

O carte

Memoriile lui Hadrian de Marguerite Yourcenar și mirosul unei livezi de portocali. Nu știu de ce, deși ar trebui, poate, să se simtă și boarea unui elixir egiptean, care să promită nemurirea.

 

Un loc din București

Oricare și mirosul de paciuli. Cred că exprimă cel mai bine mirosurile care se strecoară uneori dintr-o casă veche.

Un loc de pretutindeni

Paris și, ironia sorții, descoperirea parfumului New York de la Nicolaï.

Un film

Mi-a trecut prin minte The Hours și mi-am adus aminte că există un parfum Virginia dedicat lui. Așa cum există, de la același brand (Strangers Parfumerie), un parfum Gheorghe inspirat de personajul din God’s Own Country. Din păcate, nu le-am mirosit. Aleg până la urmă The Favourite – regia: Yorgos Lanthimos – și Musc Tonkin de la Parfum d’Empire. Nu mă întreba de ce.

O muzică

Opera și Youth Dew de la Estée Lauder. E o asociere involuntară.

 

Dacă ar fi să alegi o singură imagine care să vorbească despre relația oamenilor cu parfumurile, ce imagine ai alege?

Un copil în pântecele mamei, așteptând explozia mirosurilor odată născut.

 

Credit foto de deschidere: Silvia Dumitrache

 

 

Comments