Fără categorie Film Interviuri

Interviu cu Cristian Mungiu, regizor: Cristian Mungiu, regizor: „Plutim într-o ciorbă generală de ură, invidie şi răutate“

23 octombrie 2018

Pentru că este în plină desfășurare Les Films de Cannes a Bucarest, eveniment pe care i-l datorăm în bună măsură regizorului Cristian Mungiu și care aduce la București în avanpremieră cele mai tari filme premiate la prestigiosul Festival de Film de la Cannes, unde puteți vedea crema cremelor în materie de cinematografie mondială (unele dintre filme le puteți vedea doar așa, altele vor intra și în cinema), vă propun un interviu mai vechi, dar perfect actual cu regizorul român.

Este făcut când Cristian Mungiu tocmai lansa cel mai recent film al său, Bacalaureat, film cu care a și câștigat Premiul pentru regie la Cannes în anul 2016. Cristian Mungiu vorbește, însă, indirect, despre multe dintre tarele românești în acest dialog. Și, cu umor moldovenesc, și despre nuanțele vieții.

 

Programul complet și bilete pentru Les Films de Cannes a Bucarest găsiți aici.

***

Abordezi subiecte tabu în lungmetrajele tale – avortul, biserica, acum educaţia. De unde crezi că vine puterea ta de a le identifica?

Cristian Mungiu: De fapt lucrurile astea există în fiecare clipă în jurul nostru, însă merit[ ăbordate doar dacă găseşti o perspectivă individualizată din care să le pui în discuţie – iar ele sunt atât de tabu pe cât decizi tu să le consideri tabu. Eu plec cumva de la nişte întâmplări, de la nişte situaţii, de la nişte personaje – şi mă întreb care este semnificaţia, complexitatea, anvergura lor. Mă întreb ce este în spatele faptelor. Nu pornesc niciodată invers – de la subiecte sau teme încercând să inventez situaţii care să le ilustreze. Diferenţa este că, procedând aşa, discursul e, sper, ceva mai complex decât doar “avortul”, „biserica”, „educaţia”. „Bacalaureat” pune în discuţie şi alte dileme corelate celei referitoare la educaţie: te îndeamnă să sondezi un pic în adâncul tău şi să analizezi cât eşti de sincer cu tine însuţi şi cu ceilalţi, cât eşti de egoist, de mincinos, de manipulativ, de acomodant. Şi mai presus de toate, mă preocupă ca filmele să rămâna filme, cu situaţii, personaje şi dialoguri posibile, şi să nu devină discursuri.

„Bacalaureat“ are premiera în România în acelaşi timp cu cea de la Cannes. Nu e prima dată când faci lucruri pentru publicul românesc – Les films de Cannes a Bucarest, caravana cinematografică sunt alte exemple. De ce ai ales să devină reîntoarcerea în ţară o direcţie strategică?

E normal să faci lucruri pentru public, eu îmi doresc ca filmele mele să fie văzute. Şi, întrucât lucrurile nu funcţionează de la sine, când constat că ceva nu merge, mă implic. Am făcut o caravană după „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile“ pentru că reţeaua de săli de cinema dispăruse, iar mulţi oameni erau curioşi să vadă filmul de Palme d’Or. Am organizat Les Films de Cannes a Bucarest pentru că tot vorbeam şi vorbeam de Cannes în România, dar nu exista posibilitatea să şi vedem filmele care constituie cea mai prestigioasă selecţie a anului cinematografic. Premiera cu „Bacalaureat“ o organizez la Sala Palatului pe de o parte pentru că nu există sală de premieră în Bucureşti – ultimele s-au închis în noiembrie trecut – iar pe de altă parte, pentru că am vrut ca filmul să fie deschis publicului încă de la premieră şi ca atare ne trebuia o sală mare. Iar în general, dacă tot mă apuc să fac ceva, îmi place să fac cumva aşa, cât mai memorabil, dacă pot. Aşa că mi-ar plăcea ca la premiera de pe 19 mai cu „Bacalaureat“ să putem prelua directul cu imaginile de la Cannes cu echipa urcând covorul roşu spre premiera mondială şi să le proiectez sincron publicului român în Sala Palatului. Poate că ceva din emoţia pe care o simţim noi acolo li se va transmite şi lor – şi invers.

Filmul are o dublă valenţă. Surprinde cu multă fineţe, uman, tangajul din orice relaţie personală părinte-copil într-un moment-cheie de dezvoltare şi-n acelaşi timp, se duce în plan social şi pune lumina pe sistemul educaţional şi pe sistemul de valori. Le priveşti ca pe o chestiune românească, crezi în raportarea de tip „sistem“?

Dilemele unui părinte în raport cu ce e mai potrivit să-i transmită copilului lui nu este o chestiune specific românească, şi nici privirea unui adult trecut de prima tinereţe asupra propriei sale vieţi nu este. La noi, însă, chestiunea educaţiei se pune mai acut decât în alte părţi pentru că alegerea trebuie făcută foarte devreme: într-un fel pregăteşti copilul pentru o viaţă în care trebuie să răzbată în societatea românească, unde regulile, legile şi principiile sunt percepute ca orientative şi nu obligatorii, şi altfel îl pregăteşti dacă te gândeşti că va pleca să trăiască altundeva. Eu nu fac critică socială în filme, încerc să nu generalizez, nu dau verdicte şi nu includ în replicile personajelor părerile mele sau aprecieri generale despre sistem sau societate. Fac filme şi personajele trebuie să rămână cât mai adevărate, să vorbească şi să se comporte ca nişte oameni. Practic însă în filmele mele un anume fel de realism şi preiau conflicte, teme, mostre de gândire stereotipală pe care le văd prezente în jurul meu.

Practic în filmele mele un anume fel de realism şi preiau conflicte, teme, mostre de gândire stereotipală pe care le văd prezente în jurul meu.

„Bacalaureat“ e şi un film care se uită spre viitor?

Priveşte către viitor în măsura în care orice discuţie despre tineri şi despre educaţie o face. Felul în care va arăta societatea mai departe ţine şi de valorile pe care le insuflăm noi copiilor noştri, prin educaţia de acasă şi prin cea de la şcoală. Însă noi trăim într-o societate care pune mare preţ pe ideea că în viaţă trebuie să ştii să te descurci. Dar ce înseamnă asta, de fapt – altceva decât că în orice chestiune există o cale oficială şi o cale paralelă, o scurtătură, nu tocmai morală, nu tocmai legală, dar care te duce acolo unde vrei să ajungi înaintea proştilor care au luat-o pe drumul oficial, care e anume făcut sa fie anevoios , şi care de regulă e pentru fraieri. Discutăm cu toţii în spaţiul public despre cum am vrea ca societatea românească să se schimbe, să devină mai puţin coruptă, dar fiecare îl are în vedere pe celălalt şi foarte puţini se întreabă dacă nu cumva şi propriul lor trai e bazat pe o grămadă de compromisuri. Iar compromis nu înseamnă neapărat să iei şpagă din contractul pe care îl primeşti preferenţial de la stat. E suficient, de exemplu, să nu te exprimi atunci când vezi că ceva funcţionează pe bază de corupţie sau să alegi tu însuţi calea mai simplă, obosit de multitudinea de lucruri care nu merg cum ar trebui. Dar este asta posibil într-o societate atât de neaşezată ca a noastră, în care legile se respectă în principiu, iar meritocraţia rămâne un deziderat?

Or, compromisul te condiţionează – odată ce-l faci, el generează o complicitate anume şi te plasează într-o zonă morală incertă. Şi, de regulă, devii rezervat în a-l mai combate, ştiind că nu ai propriu-zis căderea morală să o faci. Iar atunci speranţele se mută către copii: poate că ei, dacă sunt conduşi cu grijă, vor reuşi să-şi croiască drumul în viaţă exclusiv pe meritele lor şi fără să datoreze nimic nimănui.

Aveai 21 de ani la Revoluţie. Cumva, ai prins la jumătate şi comunismul, şi capitalismul. Cum simţi că au evoluat lucrurile?

Sigur că s-au mai schimbat nişte lucruri, există un pic mai multă conştiinţă socială, există nişte vârfuri şi câteva realizari individuale remarcabile, în destule domenii. Însă în continuare, şmecheria e la putere şi e foarte stimată, iar mitocănia pare că s-a întins. Pare că facem lucrurile de mântuială, n-avem vreo înclinaţie naturală pentru corectitudine, suntem incapabili să ne asociem, suntem cârtitori şi invidioşi, prea adesea provinciali, meschini si foarte predispuşi la compromis – de toate naturile. Bârfim cu patimă, suntem doar superstiţioşi, dar ne vedem credincioşi, plutim într-o ciorbă generală de ură, invidie, răutate, frustrare, suntem intoxicaţi de patriotismul de carton predicat sub comunism. Iar vorbele noastre de duh „Cine împarte parte-şi face“, „Hoţul neprins e negustor cinstit“, „Scopul scuză mijloacele“ şi altele asemenea ar trebui anchetate de DNA. Pentru cine citeşte multă presă – ca mine –, ultimii ani au fost înfricoşători: pe lângă spectacolul interminabil al corupţiei, imposturii şi imoralităţii, a devenit clar că în România, în cazul unui accident, supravieţuieşti dacă ai zile, nu există plasă de siguranţă, sistemul nu te salvează şi nu te apară. Din perspectiva unui părinte, situaţia e cam dramatică.

Ca regizor într-o ţară cu o industrie cinematografică încă în curs de dezvoltare, care sunt armele tale în lupta cu a nu face compromisuri?

Încerc pe cât posibil să nu mă adaptez regulilor şi practicilor, când sunt proaste, ci să fac cumva să le schimb. Am petrecut în ultimii zece ani mai mult timp încercând să contribui la o reglementare cât de cât echitabilă a sectorului decât facând filme.

Pentru prima dată ai în prim-plan un personaj masculin, interpretat de Adrian Titieni. Chiar povesteai că ţi-ai dorit ca lumea să nu rămână cu imaginea exclusivă a personajelor feminine centrale în filmele tale. În ce fel e diferită conturarea personajului în lucrul cu un actor?

Cred că, dacă înţelegi cum funcţionează emoţiile, motivaţiile şi gândurile oamenilor, ai şanse să conturezi în filme nişte personaje cumva realiste şi echilibrate indiferent de gen. Important e să ştii despre ce vorbeşti – mi s-a părut că în precedentele mele două filme îmi venea uşor să mă identific cu punctele de vedere ale personajelor principale feminine. Însă, de exemplu, mi-ar fi greu să fac un film cu daci şi romani, pentru că nu mă pot pune în mintea lor, într-o convenţie realistă. Pe platou, însă, nu lucrez diferit cu actorii în funcţie de gen, ci mai mult în funcţie de personalitatea fiecăruia.

Vorbele noastre de duh «Cine împarte parte-şi face», «Hoţul neprins e negustor cinstit», «Scopul scuză mijloacele» ar trebui anchetate de DNA.

Pe de altă parte, şi în „Bacalaureat“ mergi pe un cuplu surprinzător de actriţe: Maria Drăguş şi Lia Bugnar. Ce îţi place la procesul de a căuta şi a-ţi alege actriţele?

Nu caut doar actriţe, caut să identific şi să propun actori buni în general. Vlad Ivanov e un exemplu. Acum, în „Bacalaureat“, propun publicului român deopotrivă un actor foarte tânăr şi foarte talentat, pe Rareş Andrici, dar şi o actriţă foarte puternică, care practic debutează în film direct în rol de bunică, Alexandra Davidescu. E decizia mea, ca pentru fiecare film, să caut pentru fiecare rol interpretul cel mai potrivit, nu interpetul cel mai popular. Când scriu un scenariu, îmi conturez în cap nişte personaje ficţionale, iar apoi caut persoane reale care să aducă cu ele cât mai mult – ca personalitate, ca temperament. Iar Maria Drăguş şi Lia Bugnar erau cele mai potrivite interprete pentru rolurile astea, chiar dacă am mai văzut multe alte actriţe bune cu ocazia lecturilor. Când fac un casting, vreau să ştiu că am văzut toţi actorii posibili pentru rolul respectiv, când aleg o locaţie, vreau să ştiu că am văzut toate locaţiile posibile şi aşa mai departe. E mai multă muncă decât pare în spatele fiecărei decizii – şi foarte multă frământare şi cumpănire.

 

 

„Încerc să am răbdare şi să-mi ascult copiii“

Cristian Mungiu

 

„Regia e spectacolul deciziilor“, spuneai într-un interviu. În oglindă, relaţia părinte-copil, inclusiv din perspectiva educaţiei, ce ar fi?

Nu am o definiţie. E un proces complicat şi fără reguli prestabilite, în care ai o mare răspundere de a găsi măsura potrivită. Nu doar în privinţa educaţiei, ci şi a comportamentului, a transferului de afecţiune, de emoţie, de angoase, de tot. Evident, educaţia nu are în vedere doar lucrurile pe care le predici copilului, ci lucrurile pe care le faci. Şi, din această perspectivă, fiecare decizie pe care o iei ca adult are o repercusiune şi asupra copilului, dacă eşti sincer.

Care sunt valorile după care te ghidezi ca regizor?

Să fiu cumva, just, adevărat, onest, în raport cu realitatea, în raport cu situaţia respectivă, cu filmul ca întreg, cu sensurile pe care le caut, în raport cu rostul pentru care am nevoie să înscenez acel moment.

Dar ca părinte?

Ca părinte, lucrurile sunt mult mai complicate. Încerc să am răbdare şi să-mi ascult copiii, să mă pun cât mai mult la dispoziţia lor, în felul în care mi se pare că au ei nevoie. Cel mai dificil e să te raportezi la faptul că ei nu sunt adulţi, nu gândesc ca tine şi văd lucrurile din altă perspectivă şi cu altă experienţă de viaţă.

Când am un film la Cannes, am de făcut o alegere: unul dintre copiii mei fiind născut în mai, trebuie să hotărăsc dacă să-l învoiesc trei zile de la şcoală ca să-l iau cu mine şi să fim împreună de ziua lui.

Subiectul filmului vine şi din propriile căutări ale tale ca părinte, mărturiseai. Care a fost cea mai dificilă alegere pe care ai făcut-o până acum ca părinte?

Nu ştiu care a fost cea mai dificilă, dar de fiecare dată când am un film selecţionat la Cannes, am de făcut o alegere: unul dintre copiii mei fiind născut în mai, trebuie să hotărăsc dacă să-l învoiesc trei zile de la şcoală ca să-l iau cu mine şi să fim împreună de ziua lui, sau să-l las să-şi urmeze programul obişnuit. De regulă, cred că e bine ca şcoala să prevaleze şi să existe cât mai puţine situaţii excepţionale în care altceva să devină mai important.

Provii dintr-o familie de intelectuali, apropiată de cercurile culturale. Din acest punct de vedere, cum ţi-ai câştigat independenţa propriei voci faţă de părinţi?

În primul rând, dă-mi voie să remarc că reuşesc cumva să continui să par mereu tânăr, din moment ce la vârsta mea mă întrebi cum mi-am câştigat independenţa faţă de părinţi. Altfel, părinţii mei nu sunt artişti, deci n-am avut nevoie să-mi creez o voce proprie din perspectiva originalităţii, iar în ce priveşte independenţa pe toate celelelate planuri, ea a venit cumva natural, odată ce am plecat de acasă şi am venit în Bucureşti pentru studiile de film.

„Când aveam 5 ani, am primit cadou o capră“

Cum ţi-ai defini personalitatea regizorală în câteva cuvinte?

Rămân mereu concentrat şi în majoritatea timpului sunt calm. Mă gândesc mult până să iau o decizie, am tendinţa să controlez lucrurile.

Capra Max legase o prietenie cu un iepure. Ne-a explicat ţăranul: «pentru că i-aţi zis caprei Max, i-am zis şi eu iepurelui meu Ingels».

Povesteai că în perioadele dintre filme ai şi momente de nesiguranţă, de căutare – e frumos că spui asta. Cum ai învăţat să te împaci cu ele?

Nu ştiu dacă propriu-zis m-am împăcat cu ele. Adică, raţional, înţeleg că şi momentele alea fac parte din proces şi că n-ai cum să ajungi de partea cealaltă a drumului dacă nu-l traversezi – şi că şi chinul ăla are un rost. Însă în continuare, perioadele în care nu reuşesc să fiu atât de creativ sau de limpede pe cât mi-aş dori nu-mi sunt foarte simpatice.

Zona de umor e o latură a ta mai puţin cunoscută, chiar şi în film, cu excepţia „Amintirilor din Epoca de Aur“ sau a scrutmetrajului „Curcanii nu zboară“.

Nu e vina mea dacă e o latură mai puţin cunoscută. Eu am debutat în cinema făcând comedie şi continui să produc comedie, după „Amintiri“, urmând anul acesta cel mai recent film al lui Nae Caranfil, „6,9 pe scara Richter“. Şi fac asta tocmai ca un statement, pentru că înţeleg că există o nevoie a publicului şi pentru filme de felul ăsta şi, ca atare, mă preocup. Am să repovestesc un mic episod educativ, dacă tot ne preocupăm de educaţie. Un episod care, totodată, vorbeşte un pic despre primul meu contact cu ideologia sub comunism şi despre felul în care penetra ea la nivelul de jos al maselor. Ştii că Marx şi Engels erau prezentaţi întotdeauna ca tovarăşi inseparabili, de la cărţi şi până la iconografie, apăreau întotdeauna ca un cuplu sudat şi indestructibil. Când aveam 5 ani, am primit cadou o capră. Era în buza Paştelui şi ideea era să o mâncăm în loc de miel – că miei nu prea se găseau. Dar am primit-o vie, căci cel care ne-o dăruia voia să vedem că e proaspătă. Noi, copii fiind, bineînţeles că n-am vrut s-o tăiem şi i-am bâzâit pe ai noştri s-o lase în viaţă. Şi au lăsat-o, cu condiţia să ne ocupăm de ea, s-o paştem când venim de la şcoală, s-o îngrijim. Aveam curte mare, aşa că era posibil. Şi vreme de vreo două luni, ne-am ocupat. I-am pus numele de Max, nefiindu-ne prea clar dacă era capră sau ţap. Se îmblânzise capra noastră, zici că era câine – intra în casă, behăia la comanda – şi prinsese un gust deosebit pentru dulciuri, căci noi, copii fiind, îi mai dădeam. Când a venit vara, s-a luat hotărârea să fie dusă la ţară, că de acuma crescuse mare, şi să aibă o viaţă normală de capră. Am dus-o la nişte ţărani la Tarcău, pe lângă Neamţ, şi ne-am despărţit cu greu de ea, că ne ataşasem. Ne-am întors vara viitoare s-o vizităm, sperând că n-a ajuns pastramă. Ajunsese în familia unui ţăran care mai avea oi şi capre şi, de nerăbdare s-o revedem, am pornit pe câmp să-i ieşim în întâmpinare ţăranului, pe când se întorcea cu animalele de la păscut. Capra avea iezi. Nu părea să ne recunoască şi atunci, în disperare de cauză, i-am dat din ciocolata pe care o aveam la noi şi atunci a părut să-şi aducă aminte. Pesemne ca să ne facă plăcere, ţăranul a început să ne-o laude: că e o capră de toată isprava, deşteaptă, dadea şi lapte, era mamă bună şi foarte prietenoasă din fire. Firea specială a caprei noastre i se releva cel mai pregnant noului proprietar prin aceea că Max legase o prietenie deosebită cu un iepure pe care îl avea el în curte, aşa că le făcuse un ţarc special, iar capra şi iepurele stateau toată ziua împreună. Şi, pentru că erau aşa de buni prieteni, ne-a explicat ţăranul, „pentru că dumneavoastră i-aţi zis caprei dumneavoastră Max, i-am zis şi eu iepurelui meu Ingels“.

Distins cu Palme d’Or la Cannes

Numele: Cristian Mungiu

Data şi locul naşterii: 27 aprilie 1968, Iaşi

Starea civilă: Căsătorit, are doi băieţi

Studiile şi cariera:

A urmat clasa de „Literatură engleză“ a Universităţii din Iaşi, iar în 1998 a absolvit Academia de Teatru şi Film din Bucureşti.

A debutat ca regizor de lungmetraj în 2002, cu filmul „Occident“. A continuat, în 2007, cu filmul „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile“, care a câştigat Marele Premiu al Festivalului Internaţional de Film de la Cannes – „Palme d’Or“- şi a fost nominalizat la „Globurile de Aur“.

Filmul „După dealuri“ (2012) i-a adus lui Mungiu premiul pentru cel mai bun scenariu la Cannes, iar Cosmina Stratan şi Cristina Flutur au împărţit premiul pentru cea mai bună actriţă.

Locuieşte în: Bucureşti.

Interviu publicat inițial în cotidianul Adevărul.

 


Comments

    Leave a Reply