denemebonusu.com | canlibahis11.com | bahis | betting site | kupon

Carte Interviuri

Interviu cu Irina-Marina Borțoi, un millenial care traduce 12 cărți pe an: „Am început cu Pocahontas și-am ajuns să traduc memoriile unei laureate Nobel pentru Pace”

22 noiembrie 2018

Irina-Marina Borțoi este ceea ce am numi un „millenial”. E născută în 1990 și are deja peste 4.000 de pagini de cărți traduse. De fapt, are cu totul peste 50 de titluri publicate deja, între 2014 și 2018, ca traducătoare. Ultimele cărți traduse sînt Soția secretă de Gill Paul la Editura Literan, un roman istoric despre una dintre fiicele Romanovilor care nu ar fi murit și ar fi avut o aventură cu un ofițer și Eu voi fi ultima de Nadia Murad, câștigătoarea Premiului Nobel pentru Pace 2018, publicată la Polirom. Romane, gastronomie, cărți pentru copii și adolescenți, filosofie politică și socioeconomie, memorii – sînt toate în palmaresul Irinei.

Are doar 1.50 m și dacă o întâlnești pentru prima oară, o să ți se pară delicată și timidă. Doar că are o minte brici, și-o cultură solidă – pe care și-a făcut-o de una singură, pornind de la pasiunea pentru traducere. Cartea la care a lucrat cel mai mult a fost Heaven de V.C. Andrews –  4 luni și jumătate, încă nepublicată. Lucrează  întotdeauna cu dicționare și glosare online, iar pe hârtie cu Dicționarul Oxford englez-român, Dicționarul de câmpuri frazeologice și Dicționarul de expresii și locuțiuni românești.

Sper s-o descoperiți cu aceeași uimire și bucurie cu care am făcut-o și eu, în interviul de mai jos. E reconfortant și plin de fond, conturând o perspectivă despre ce înseamnă universul unei cărți – și în lumea de azi, și pentru un tânăr.

Și dacă vă place, mergeți să-i cumpărați traducerile și scrieți-i apoi. 🙂

Aveți în interviu câteva dintre copertele cu link-uri ale cărților traduse de Irina-Marina Borțoi.

***

Ești născută chiar în 1990, deci ești un milenial cu acte în regulă. Sunt multe discuții despre generația tânără, tu cum te simți ca parte din generația asta?

Cred că mă identific în multe privințe cu ceea ce se spune despre millennials, dar am și direcții în care o iau singură pe lângă drum: prefer să lucrez singură decât în echipă, nu sunt chiar atât de implicată social pe cât ar trebui sau aș vrea să fiu, și nu sunt corporatistă.

Lucrez ceea ce îmi place, nu am nicio problemă să stau să traduc de sâmbătă dimineața până duminică seara uneori, și încerc să fac totul pentru mine. De câțiva ani încoace pun accent mai mult pe dezvoltarea mea ca om și ca profesionist, încerc să mă perfecționez, să aflu, să caut, și mai ales să lucrez cât mai bine. Asta și pentru că sunt de părere că munca mea e o muncă pentru public, nu neapărat traducerile de cărți, cât textele traduse la birou, sunt texte utile. Traduc farmaceutice, texte culturale, manuale și rapoarte despre minorități și despre refugiați, traduc texte culturale, și toate astea cred că au și un rol de deschidere și de informare a publicului. Țin foarte mult la traducerile din domeniul cultural și la cele pentru diverse instituții importante care se ocupă de refugiați sau minorități, pentru că simt componenta de responsabilitate socială și cred că fac pe hârtie ceea ce nu fac mereu în stradă.

Ca un outcast mă simt când n-am cu cine să discut despre o anumită carte, când nu prea mai citește nimeni poezie, când văd că n-aș avea cu cine să mă duc la o lansare de carte, deși am, din fericire, prieteni care citesc și sunt suficient de conectați cultural, doar că nu în aceleași direcții ca mine. Altfel, poate când văd că traducerea de carte le pare unora un hobby, pentru că lucrez doar seara și în weekenduri, dar până și cărțile pentru copii au dificultatea lor, ridicând uneori probleme mai spinoase decât cine știe ce întorsătură de frază dintr-un roman.

 

Ca un outcast mă simt când n-am cu cine să discut despre o anumită carte, când nu prea mai citește nimeni poezie, când văd că n-aș avea cu cine să mă duc la o lansare de carte, deși am, din fericire, prieteni care citesc și sunt suficient de conectați cultural, doar că nu în aceleași direcții ca mine.

Ai tradus, ca exercițiu, și din Iulian Tănase. Ce povești te leagă de el?

Am tradus „Oase migratoare” și „Iubitafizica” lui Iulian Tănase în engleză, nu sunt publicate, și scenariile de la „Iubitafizica” și „Sunt eu, Annabel”, două piese de teatru de păpuși cu textele scrise tot de el. Am crescut cu Academia Cațavencu, apoi cu Radio Guerrilla, și o singură emisiune am ascultat aproape săptămână de săptămână, din 2005 încoace – Războiul Sfârșitului Săptămânii, realizat de Iulian Tănase cu Alexandru Duțu și apoi cu Mitoș Micleușanu.

Fotografie de Cristian Șuțu

Îl admir foarte mult pe Iulian Tănase ca scriitor, îmi e dor de poezia lui, iar traducerile din textele lui sunt printre cele mai dificile.

Îl admir foarte mult ca scriitor, îmi e dor de poezia lui, iar traducerile din textele lui sunt printre cele mai dificile, în primul rând pentru că nu traduc poezie, iar poezia e omniprezentă în textele lui, chiar și în proză, și în al doilea rând pentru jocurile de cuvinte, cu care sunt familiarizată de când citeam Cațavencu, dar care cere puțin mai multă gimnastică mentală decât alte genuri de traduceri. Sunt, însă, texte care îmi sunt foarte dragi, și întotdeauna e o bucurie să traduci un text care îți place, un text de un autor „preferat”, un text pe care îl simți și pe care vrei să-l simtă cât mai multă lume. Fiindcă despre asta e traducerea de fapt, dincolo de bucuriile pe care mi le aduce mie, este despre facilitarea unor descoperiri pe care să le aibă și alții.

Nu mi-au scris cititori, însă am fost complimentată în public la lansarea primelor două volume din „Léa Olivier și viața ei complicată”, o serie pentru adolescenți tradusă din franceza canadiană, compusă numai din dialog – dialoguri verbale și dialoguri pe net sau prin SMS-uri. Nu a fost ușor de tradus, mai întâi pentru că nu era franceza cu care eram obișnuită eu, și apoi pentru că toate personajele trebuiau create din dialog, le păstram ticurile verbale diferite, opțiunile („Salut” sau „Bună”, adjectivele folosite), și m-a bucurat mult recunoașterea aceasta a muncii, [deși volumele 1 și 2 mi-au cam fost măcelărite la corectură, unde au intrat greșeli care nu existau în varianta mea, așa că le cam reneg și recomand volumul 3, la care am avut alt corector.] Altfel, mă bucur întotdeauna la câte o recenzie bună a unei cărți traduse de mine, mai ales când una ca Nujeen sau Eu voi fi ultima schimbă, fie și puțin, percepția publică asupra refugiaților.

Am fost complimentată în public la lansarea primelor două volume din „Léa Olivier și viața ei complicată”,, o serie pentru adolescenți tradusă din franceza canadiană, compusă numai din dialog – dialoguri verbale și dialoguri pe messenger sau prin SMS-uri.

Care e prima amintire pe care o ai legata de o carte?

Am învățat devreme să citesc, fiind primul copil al părinților mei, și prima amintire legată de o carte este și una dintre cele mai vechi amintiri ale mele: aveam pe la vreo doi ani o carte cu litere și animale, din care știam toate păsările de la litera C: cioara, codobatura, coțofana, corbul, cocorul, ciocănitoarea, cocoșul și cucul. Mi-a plăcut atât de mult încât după ce s-a rupt prea tare ai mei mi-au cumpărat încă un exemplar. Legat de cărțile pe care le-am citit, îmi amintesc cu mare plăcere de seria Mary Poppins, pe care o citeam și singură, dar din care o rugam și pe mama să ne citească mie și fratelui meu când mă prefăceam că obosesc să citesc cu voce tare, și din care am învățat o mulțime de cuvinte, două dintre ele fiind cele care mă amuzau cel mai mult când eram mică: „celuloid” și „năbuc”.

Când ai început să-ți dai seama că ți-ar placea să traduci?

Nu am fost niciodată fetița care visa să se facă balerină sau doctoriță, dar la zece ani am primit de la ai mei cartea  în limba engleză „Pocahontas”, inspirată de filmul de animație. Abia terminasem primul an de engleză la o școală privată, la școala de stat încă studiam doar spaniolă, și de cum am primit cartea am început s-o citesc cu dicționarul în mână, subliniindu-mi cuvintele necunoscute. Mi s-a părut o activitate atât de interesantă, citind mai multe sensuri ale aceluiași cuvânt și încercând să le potrivesc cu propoziția în care se găsea, încât am știut cumva că e ceva ce îmi va face mare plăcere. Nu cred că eram pe deplin conștientă de ce înseamnă să fii traducător, sau chiar că asta e o meserie, dar am continuat, am terminat cartea și m-am ținut de treabă. Țin jurnale de la nouă ani, chiar de când am început să învăț engleza, și niciodată nu am scris în română în ele. Sigur că la început făceam greșeli, dar învățam limba și prin traduceri, și mi-a plăcut întotdeauna să am jocul ăsta între două limbi, să-mi imaginez totul dublu.

Nu cred că eram pe deplin conștientă de ce înseamnă să fii traducător, sau chiar că asta e o meserie, dar am continuat, am terminat cartea și m-am ținut de treabă. Țin un jurnal de la nouă ani, chiar de când am început să învăț engleza, și niciodată nu am scris în română. Sigur că la început făceam greșeli, dar învățam limba și prin traduceri, și mi-a plăcut întotdeauna să am jocul ăsta între două limbi, să-mi imaginez totul dublu.

 

Există cineva în familia ta care sa aibă o pasiune pentru scris sau citit, ai o explicație pentru felul în care te-ai apropiat de cărți?

Am fost mereu înconjurată de cărți, am crescut cu Dilema și Academia Cațavencu, din care îmi alegeam „eroii” și modelele, și am învățat să citesc pe la trei-patru ani. La grădiniță citeam deja fluent, și nu înțelegeam de ce colegii mei nu știau personajele din cărțile pe care le citeam eu. Mi-a plăcut întotdeauna să citesc și devoram tot ce prindeam, în vacanțele la țară mă bucuram doar că schimbam biblioteca și aveam alte cărți decât cele pe care le știam deja, și am fost genul de copil care citea pe sub bancă, la ore, obicei păstrat până la facultate, de altfel.

Ai traducători mari pe care știu că îi urmărești – Irina Mavrodin, Nora Iuga. Pe unii dintre ei ai fost și să-i asculți…

Am avut marele noroc să particip la câteva ateliere de traducere ținute de doamna Irina Mavrodin, în primul an de facultate, și un lucru m-a marcat în mod deosebit: în primul curs ne-a spus că încă folosea dicționarul la fiecare traducere, deși avea optzeci de ani și o listă impresionantă de traduceri în spate: numai În căutarea timpului pierdut spune suficient. Pe Nora Iuga am cunoscut-o mai întâi ca traducătoare, abia apoi ca poetă, cu Pianista lui Elfriede Jelinek, un roman extraordinar pe care l-am citit la 14 ani, când știam deja cam ce vreau să fac în viață, și m-a emoționat nespus o dedicație pe care mi-a lăsat-o pe ultimul său volum de poezie, legând cumva destinul ei de traducătoare în „vremuri de restriște” cu ceea ce fac eu.

Am avut marele noroc să particip la câteva ateliere de traducere ținute de doamna Irina Mavrodin, în primul an de facultate, și un lucru m-a marcat în mod deosebit: în primul curs ne-a spus că încă folosea dicționarul la fiecare traducere, deși avea optzeci de ani și o listă impresionantă de traduceri în spate

Întotdeauna îmi place să citesc o traducere de Antoaneta Ralian, Cornelia Rădulescu (care traduce splendid din Isabel Allende) sau Marin Mălaicu-Hondrari. Am și modele, desigur, traducerile lui Claudiu Komartin din franceză îmi sunt un reper pentru fluență și „voce”, elementul care mi se pare întotdeauna cel mai greu de prins, iar traducerea pe care o consider cea mai bună din toate câte am citit până acum este „Rătăcirile fetei nesăbuite” de Luminița Voina-Răuț, după minunatul roman al lui Llosa, care e desăvârșită de la titlu până la ultimul punct.

„Trado”, cartea Svetlanei Cârstean și a Athenei Farrokhzad, cartea cărților pentru mine, este o bijuterie pe care o recomand oricui, dar care m-a învățat mai multe despre munca mea decât toată teoria traducerii studiată în școală și toate zecile de cărți la care am lucrat.

Traducerile lui Claudiu Komartin din franceză îmi sunt un reper pentru fluență și „voce”

Cum vezi tu personal lucrul la o traducere? Ce înseamnă munca asta? Dar relația autor-traducător-cititor?

În primul rând, traduc de plăcere. Sunt angajată cu normă întreagă la Biroul de Traduceri Champollion, unde traduc tot felul de texte, însă sunt foarte norocoasă că îmi pot alege o mare parte din traduceri și tipuri de texte, și în restul timpului traduc literatură. Traduc „cum respir”, pentru mine nu este o muncă, și privesc traducerea ca pe o modalitate de a învăța, în primul rând. Traducătorul învață din orice text tradus, indiferent de domeniu, iar dorința mea continuă de cunoaștere a fost probabil unul dintre motivele pentru care am ales să fac asta. [AnaïsNin spunea că scriem ca să gustăm viața de două ori. Eu aș spune că traduc ca să o gust de trei ori.] Ca să fiu puțin tehnică, întotdeauna încerc să respect invizibilitatea traducătorului, nu cred că trebuie să mi se vadă stilul în ce traduc, cred foarte mult în vocea autorului, care trebuie să se vadă și în traducere. De asemenea, țin mult la păstrarea contextului socio-cultural al textului-sursă, nu pot traduce despre așezările din Ghana colonială asemuindu-le cu satele românești. Ca regulă, nu fac risipă de sinonime când există echivalente potrivite în română, și cred, așa cum scriam în lucrarea de licență, când tradusesem doar două volume, că teoria te ajută foarte mult, în sensul că știi ce faci și de ce faci anumite lucruri, ești (mai) conștient de alegerile tale, de stil, de sintaxă, dar că trebuie dublată de foarte multă practică.

O singură dată am lucrat împreună cu autorul cărții, a fost și prima mea „comandă”, la Praise of Motherhood de Phil Jourdan, și experiența asta m-a învățat cum se raporta el la cititori, cum aș fi vrut eu să mă raportez, și cum trebuia să mediez ambele experiențe fiind în primul rând cititor. Am citit cartea pe măsură ce se scria și se rescria, am citit vreo cinci variante mai mult sau mai puțin diferite, și cred că acest contact permanent cu textul m-a ajutat să simt mai bine ce trebuia transmis. Ca fapt divers, lăsând cărțile pentru copii și filosofia la o parte, beletristică am tradus numai din autori femei, ceea ce mă ajută să mă pun mai bine în pielea scriitorului și să-i captez cât mai bine vocea. Relația dintre autor, traducător și cititor e atât de complexă și de personală, încât am să-i las pe specialiști să scrie eseuri despre acest subiect. Pentru mine, traducerile altora sunt un mijloc de a cunoaște o cultură și o limbă care nu îmi sunt familiare, prin intermediul literaturii, deci în cel mai frumos mod cu putință. Operele mari și poezia din limbi pe care le cunosc încerc să le citesc numai în original, în schimb.

Mergi și la un cerc de lectură, la Institutul Blecher. Cum ți-ai construit de una singură rețeaua asta culturală, să-i spunem așa?

Spui bine „de una singură”, fiindcă n-am studiat literatură în facultate, eu am făcut secția de Traducători, Interpreți și Terminologi, și am fost nevoită să învăț totul singură.

Am suferit și încă sufăr mari lacune în ce privește literatura noastră, fiindcă foarte mulți ani am citit cred că în jur de 80-90% în engleză sau alte limbi, și am încercat să găsesc un mod de-a ajunge la zi fără să mă simt forțată sau „educată”. Institutul Blecher l-am descoperit târziu, evident, la puțin timp după ce citisem Inimi cicatrizate și la vreo doi ani după Întâmplări în irealitatea imediată, iar prima ediție la care am fost era chiar ediția dedicată scriitorului. Am fost impresionată de profesionalismul și de devotamentul organizatorilor, și am continuat să mă duc, chiar dacă nu ajung la toate edițiile. Practic așa am ajuns să reintru în circuitul literar „viu”, și încerc să învăț la fiecare ediție, să-mi notez, să țin seama de recomandări, mai ales că de foarte multe ori așa descopăr autori care ajung să-mi placă enorm. E un fel de networking neparticipativ, dacă vrei, în care eu ciulesc urechile și apoi mă duc la librărie. Mai merg la lansări de carte, la discuții ale ARTLIT (Asociația Română a Traducătorilor Literari), și la diverse alte seri de lectură.

N-am studiat literatură în facultate,  am făcut secția de Traducători, Interpreți și Terminologi, și am fost nevoită să învăț totul singură.

La ce ții cel mai mult când traduci?

Cel mai mult îmi doresc să captez vocea autorului sau a personajelor, să o pot transmite cititorului așa cum e ea, și să fiu cât mai fidelă textului original.

Poți să-mi spui pas cu pas povestea traducerii Nujeen. Cum a reuşit o fată imobilizată în scaunul cu rotile să fugă din Siria în Germania? Cum e să fii ochi in ochi cu o fată de 18 ani care are destinul lui Nujeen?

Polirom este una dintre cele trei edituri la care mi-am dorit cel mai mult să ajung -mai am una singură de bifat -, și totul a început cu un CV și un răspuns din partea lor câteva luni mai târziu. Am dat un test, cel mai greu din câte am dat până acum și printre cele mai dificile texte cu care am lucrat, un fragment despre istoria Africii, întâmplător despre aceleași triburi pe care aveam să le întâlnesc într-un alt roman la care aveam să lucrez în paralel cu Nujeen. Am trecut testul, mi s-a propus volumul lui Nujeen, pe care l-am acceptat în principiu, iar după ce l-am citit am fost și mai convinsă că aveam să fac o treabă bună, și după finalizarea demersurilor legate de drepturile de autor, m-am apucat de lucru. A fost redactat mult mai repede decât mă așteptam, și a apărut în 2017 la Polirom.

La Champollion am avut ocazia să lucrez destul de mult cu texte din zona asta, despre refugiați, migranți, rapoarte de țară, și asta m-a ajutat să fiu deja aproape de contextul cărții. Nujeen este povestea unei fete invalide, care la 16 ani pleacă din Siria din cauza războiului. Este o carte foarte recentă, iar călătoria ei s-a încheiat în 2015, deși călătoria ei personală continuă: merge la școală, învață limba și le este de ajutor celorlalți, ea, care în Siria trebuia întotdeauna să fie asistată. A fost o experiență care m-a învățat multe, Nujeen este foarte optimistă în ciuda dramei prin care trece, are paralizie cerebrală, nu iese din casă și țara ei e cuprinsă de război. Am simțit că i-am captat cel mai bine vocea dintre toate personajele pe care le-am tradus, și faptul că am empatizat mult cu ea și suntem de o vârstă suficient de apropiată cred că mi-a fost de ajutor. Apoi, sigur, simți că problemele tale sunt minore în comparație cu ale ei și ale tuturor celor din Siria, că eu nu-mi găsesc apartament în care să mă mut, dar ei nu-și vor mai găsi apartamentul niciodată. E dureros să vezi ce se întâmplă în colțuri de lume pe care le-am uitat, dar e o carte plină de speranță, din care oricine are ceva de învățat.

O altă carte de memorii pe care am tradus-o după Nujeena fost Eu voi fi ultima, de Nadia Murad, laureata Premiului Nobel pentru Pace de anul acesta. E o carte la care țin foarte mult, o carte dură, despre sclavia sexuală a femeilor și masacrarea bărbaților yazidiți din nordul Irakului de către ISIS, care consideră această minoritatea religioasă ca fiind păgână. Nadia Murad a fost una dintre fetele care au reușit să se salveze în cele din urmă, după câteva luni de captivitate, și a devenit  primul Ambasador ONU al Bunăvoinței pentru demnitatea supraviețuitorilor traficului de ființe umane.

 

O altă carte de memorii pe care am tradus-o după Nujeena fost Eu voi fi ultima, de Nadia Murad, laureata Premiului Nobel pentru Pace de anul acesta. E o carte la care țin foarte mult, o carte dură, despre sclavia sexuală a femeilor și masacrarea bărbaților yazidiți din nordul Irakului de către ISIS, care consideră această minoritatea religioasă ca fiind păgână. Nadia Murad a fost una dintre fetele care au reușit să se salveze în cele din urmă, după câteva luni de captivitate, și a devenit  primul Ambasador ONU al Bunăvoinței pentru demnitatea supraviețuitorilor traficului de ființe umane.

 

Ai un loc preferat unde traduci?

Traduc în principal acasă, la birou, dar mi-am luat și un laptop pentru tradus la ceainării și alte locuri liniștite din oraș (Seneca AntiCafe, Camera din Față – mențiuni speciale). Prefer totuși tabieturile mele de acasă: o cană cu ceai, muzică clasică sau soundtrack-uri în surdină și două mâini pe tastatură. La majoritatea cărților am anumite schițe sau glosare pentru uniformitate, așa că îmi place să știu totul la locul său.

De ce să citească un tânăr?

De ce să nu citească? Din păcate, cunosc și oameni de vârsta mea care pur și simplu nu citesc, nu văd sensul, și pe care îmi e greu să-i conving. Cred că fiecare trebuie să-și găsească propriile rațiuni de a citi, dar nu cred că ești un om complet dacă nu citești. Eu citesc ca să învăț, citesc ca să trăiesc și alte vieți, să văd alte lumi, alte perioade, alte culturi. Citesc ca să mă relaxez și ca să mă îmbogățesc, iar poezie citesc pentru că în vremurile pe care le trăim, dacă nu păstrăm poezia, atunci ce mai păstrăm?

Din păcate, cunosc și oameni de vârsta mea care pur și simplu nu citesc, nu văd sensul, și pe care îmi e greu să-i conving. Cred că fiecare trebuie să-și găsească propriile rațiuni de a citi, dar nu cred că ești un om complet dacă nu citești.

Fotografie de deschidere de Camelia Toma.

 

Comments

    Leave a Reply

    cialis 100 mg cialis 20 mg viagracim