Interviuri

Ion Marin, dirijor: „Singurătatea e un privilegiu. Te obligă să fii foarte cinstit cu tine”

9 septembrie 2015

Ion Marin a dirijat două concerte minunate în Festivalul Enescu 2015, alături de London Symphony Orchestra. Ion Marin e unul dintre cei mai bine cotaţi dirijori de origine română din lume. Este fiul regretatului Marin Constantin (dirijorul corului Madrigal) şi a plecat din România în 1986.

Într-un interviu pe care l-am făcut acum trei ani, unul dintre puţinele acordate de Ion Marin în ţară, dirijorul povesteşte emoţionant despre relaţia lui cu România. Şi oferă, poate una dintre cele mai frumoase definiţii ale singurătăţii. 🙂

Când veniţi în România, ziarele titrează „Ion Marin, înapoi acasă. Trăiţi sentimentul acestui „acasă”?

Ion Marin: Acasă este energia locului în care te-ai născut. Ceva cosmic, nu o interpretare patriotardă. În acelaşi timp, viaţa se schimbă în fiecare secundă, iar „acasă” e un lucru profund, dar relativ. Mă bucur că, prin muzică, pe cele mai mari scene ale lumii, pot să-mi exprim recunoştinţa faţă de România, reprezentând-o la un nivel dacă nu mai special, în orice caz mai adevărat decât politicul sau economicul. În legătura cu ţara, nu există un cordon ombilical care să se poată tăia. Însă nu simt întotdeauna nevoia, mai ales că vin atât de rar să dirijez în România, să mă joc de-a falsele nostalgii sau să mă simt precum ciobanul care a coborât cu oile de pe munte – „M-am întors!”. În schimb, îmi face plăcere să văd, având şi distanţa necesară, constantul unui mai bine în România, chiar dacă pentru cei care trăiesc aici, această evoluţie e mai greu de perceput. E ca atunci când stai cu copilul în casă şi nu îţi dai seama cum creşte şi cineva care îl vede după câtva timp exclamă: „Ce-a crescut!”. România a crescut şi creşte în continuare, e o mare bucurie pentru mine. Această energie a locului în care v-aţi născut poate fi descrisă? Dacă v-aş spune că o port cu mine ar însemna că există un purtător şi ceva de purtat. Eu sunt această energie!

Aţi cântat cu toate marile orchestre, de la Berliner Philharmoniker, la London Symphony. Ce preţuiţi cel mai mult la o interpretare live?

Onestitatea. Ea duce la dispariţia ego-ului şi te ajută să ieşi din mentalitatea marii majorităţi a muzicienilor lumii care vor să facă demonstraţii de tip sportiv: „Veniţi să vedeţi ce pot să fac eu!”. Demersul adevărat, de fapt, trebuie să fie: „Hai să ne uităm împreună înăuntrul nostru şi să vedem cât de mult frumos există acolo, în noi!”. Un frumos pe care, de cele mai multe ori, îl ignorăm şi pe care muzica ne poate ajuta să-l redescoperim. Este ca şi cum ai pune lumina pe o cameră în care se află nişte capodopere. Căci fiecare om, în adâncul sufletului, este o capodoperă. N-aţi avut tentaţia orgoliului lucrând cu marile orchestre, cu mari artişti de operă ai lumii? Nu. E o lecţie pe care am învăţat-o de la Herbert von Karajan.

Când faci muzică, nu lucrezi cu o vedetă. Dacă te gândeşti că lucrezi cu o vedetă, te blochezi, nu mai poţi fi creativ şi nu mai poţi nici măcar să-l ajuţi pe acel artist. Îţi arăţi atât de mult respectul, încât el devine o paralizie. Ce trebuie să ştii e că lucrezi cu oameni. Sigur, la început, eşti foarte emoţionat… Când am lucrat prima oară cu Pavarotti, n-am dormit două nopţi înainte. Dar din momentul când am început să repetăm, eram în perfectă sintonie, eram doi artişti care îl serveam pe Verdi, şi Verdi, la rândul lui, servea lumea care l-a făcut să creeze acea muzică. Ăsta este lucrul minunat care în artă se întâmplă cu mai mare frecvenţă decât în viaţă: senzaţia că toţi facem parte dintr-un lanţ al existenţei şi suntem mai mult decât fraţi, suntem acelaşi lucru.

Povesteaţi într-un interviu, făcând o trimitere şi la soprana Angela Gheorghiu, că a avea o carieră internaţională e ca o luptă. Au fost momente când v-aţi simţit singur?

Au fost până când mi-am dat seama că singurătatea e un privilegiu. Te obligă să fii foarte cinstit cu tine şi să-ţi împingi limitele. Impune o igienă morală, etică, în care nu începi prin a judeca şi prin a da vina pe ceilalţi. Tendinţa este, întotdeauna, să vezi nefastul din jur şi să spui: dacă aş fi eu, aş face… Vedeţi, acest „dacă”… Nu. Începi, întâi, prin a face.

Dar faptul că sunteţi fiul regretatului Marin Constantin a făcut parte din această luptă? Era o personalitate foarte puternică, aveaţi dorinţa să-l depăşiţi?

N-am fost niciodată atât de freudian. (Râde)

 E o ştachetă…

Există presiune. Tata n-a ţinut ca eu să fac muzică, dar a trebuit, în cele din urmă, să se predea evidenţelor. (Râde) Chiar când nu există tensiuni, din exterior eşti împins să le priveşti aşa… Am debutat ca dirijor la 20 de ani, iar lumea nu-mi dădea nici măcar şansa de a vedea dacă ce fac e bine, începeau cu: „A, fiul lui Marin Constantin!”. Lumea creează scurtături cu care îţi permiţi să subiectivezi, căci nimeni nu vrea să obiectiveze nimic. Să fiu băiatul lui Constantin Marin a fost, în acelaşi timp, o şansă şi un handicap. Contrariile astea au dus la o intensificare a energiei şi a determinării cu care mi-am ales drumul meu, independent de tata. Mi-am dat seama că sunt obligat să exist! Scopul nu era să-l depăşesc, ci pur şi simplu să fiu eu.

Vi se întâmplă să vă mai gândiţi la el?

Exist graţie tatei… Ştiţi, tata era o energie continuă. O energie care venea din tatăl lui şi din tatăl tatălui lui, care trece prin mine şi, acum, şi prin băiatul meu Alexei. Tata nu mai există fizic, dar el e prezent în continuare, e în inima mea, în inima băiatului meu, şi asta îmi dă o speranţă şi şansă să văd că există eternitatea, de multe ori mai aproape de noi decât ne imaginăm.

 Interviu publicat iniţial în cotidianul Adevărul, în octombrie 2012.

Comments

    Leave a Reply