Bridget Jones-uri culturale

Reality blow

1 martie 2019

Ce se întîmplă cînd de marginile lumii se trage la maximum, pentru a lăsa la vedere senzaționalul chin omenesc? Intimitatea fictivă trebuie ambalată în staniol strălucitor, rana trebuie deschisă orbitor, nimeni și nimic („nimic” pentru că, desigur, ne referim și la „ființele” devenite „obiecte”) nu trebuie să plece nesatisfăcut din miezul poveștii.

Nimeni nu trebuie iubit. Nici unul nu trebuie lăsat să moară singur. Cu ochii pironiți isteric pe acest reality show, simțiți cum viața își revine, curgind confuză prin vene: nu, eu n-am fost niciodată așa, cum ne putem gîndi că astfel de imagini au vreo legătură cu realitatea? Și cine altcineva decît un american ar putea întinde coarda prea tare?

Americanul Palahniuk plasează, în Bîntuiții (Editura Polirom, 2007, traducere din limba engleză și note de Rareș Moldovan), contururile aceleiași realități paralele născute dintr-o carne socială veridică și imediată (vezi Fight Club și Sufocare) în care deznădejdea spiritului uman e asfixiată de nebunia salvării imediate, masturbarea e ridicată la rang de religie, iar exhibiționismul e dorința de a stîrni iubire. Bintuitii, acest roman de povestiri (fantome și poeme, am putea adaugă), are, dintre toate scrierile lui Palahniuk, cea mai pregnantă tentă „jurnalistică”. Dincolo de morbidul, scabrosul și tăieturile la diateză activă care fac marca scriitorului american, dar și de obsesia veșnic-subiectivă nimeni-n-o-să-te-iubească-vreodată-pentru-ceea-ce-ești, Palahniuk reușește ceva de invidiat: să treacă toate mărturisirile acestor oameni precum păpușile gonflabile într-un univers necenzurat al contemporaneității.

Moartea, non-iubirea, singurătatea, suferința, libidoul, căutarea, dorința sînt „stări” ale unor fantome umane, cu alura de rămășițe ale lumii. Ale căror voci aparent atemporale înglobează totul într-o cronică tăioasă a realităților, inclusiv mediatice, ale Americii; demers realist ca un reportaj și hiperbolizat ca o ficțiune. La asta m-am gîndit citind povestiri despre soți dornici să-și facă debutul în industria pornografiei, despre masturbarile cu caracter universal ale Sfîntului Fără-Mațe ori crima premeditată a Contelui Calomniei. Unitatea „artificiala” a volumului e dată de o suprapunere pe viață și pe moarte a tuturor acestor fragmente și de nevoia disperată a celor care povestesc de a „le ieși subiectul”, ca într-un haos al spiritualității din care să rezulte acel reality blow pentru care publicul va fi în stare să ucidă.

Am omis să vă spun pînă acum că toți cei adunați în izolare și în poveste sînt sau ar trebui să fie scriitori. Dar oare mai contează?

„Rolul nostru, ne-a spus în cele din urmă: eram aici doar pentru/ a suferi și a suferi/ și a suferi, și a suferi/ și a suferi, și a muri./ Ca să dăm naștere fie și numai unei stafii – repede./ Ca să-l alintăm pe bătrînul, muribundul domn Whittier – înainte de moarte./ Ăsta era adevăratul lui plan./ Aplecîndu-se deasupra noastră, spune:/ Dacă moartea ar însemna doar să părăsești/ scena doar cît/ să-ți schimbi costumul și să te întorci/ ca un nou personaj…/ Ai lua-o mai încet? Sau mai repede?” – Chuck Palahniuk, Bîntuiții

*Articol apărut în numărul 119 al Suplimentului de Cultură.

Comments

    Leave a Reply