Am văzut de curând „Acasă”, probabil cel mai premiat documentar românesc al anului, cu reușite de răsunet la mari festivaluri din străinătate, dar și din țară. M-a emoționat atât de mult încât mi-am dorit să aflu și să spun, cumva, povestea din interiorul realizării acestui film. Căci echipa lui, formată în mare majoritate din tineri jurnaliști români a făcut o muncă demnă de orice demers vizual amplu al marilor artiști sau al marilor canale de presă internaționale.
„Acasă” spune povestea unei familii care a trăit timp de 20 de ani în sălbăticia din Delta Văcărești, până când locul a căpătat statutul de zonă protejată – Parcul Natural Văcărești – primul parc natural urban din România. Timp de patru ani, regizorul Radu Ciorniciuc a urmărit marea aventură prin care a trecut familia Enache: de la o viață în completă armonie cu natura, la traiul plin de provocări din marea junglă urbană a capitalei.
Pe măsură ce povestea avansează, filmul devine o mare metaforă, un drum plin de întrebări despre realitatea pe care o trăim și lumea largă, iar chestiunea „trailului în sălbăticie” subțiază atât de mult granița atunci când privești pe ecran – granița dintre ce e normalitate, și ce nu, de fapt, și cine decide asta?
Mi-aș dori tare să vedeți filmul, și vă recomand să o faceți căci este deja în cinematografe – programul complet îl găsiți aici – , iar din 15 octombrie va fi disponibil pe HBO GO.
„Acasă” a fost distins până acum cu: Premiul Special al Juriului pentru cea mai bună imagine, Sundance Film Festival 2020 ; Premiul Zilelor Filmului Românesc – secțiunea lungmetraj, Transilvania Internațional Film Festival 2020 ; Premiul Special al Juriului, Festivalul internațional de Film de la Salonic 2020 ; Câștigător al secțiunii competiționale Viktor Main, DOK.fest München 2020 ; Marele Premiu, Festivalul de Film de la Cracovia 2020.
Iată povestea din interior a filmului „Acasă” spusă de Radu Ciorniciuc – regizor, Ioan-Mircea Topoleanu – DOP și Lina Vdovîi – scenariu – pe parcursul unui dialog cu întrebări care își propun să arate perspectivele din interior ale celor care au trăit unu la unu cu familia Enache pentru a le putea spune într-un mod atât de frumos povestea.
Radu Ciorniciuc – regizor: „Gică s-a izolat după ce a suferit o traumă enormă în închisoarea anilor ‘90, iar acel șoc l-a făcut să creadă că doar izolați, în mijlocul gropii, își va putea proteja copiii de aceleași necazuri pe care le-a avut el”

Regizorul Radu Ciorniciuc | Credit foto: Miluță Flueraș
Filmul este, dincolo de metafora poveștii în sine, și o frumoasă lecție despre jurnalism – un jurnalism de tip documentar la granița cu filmul artistic, să spunem, mai puțin făcut în România. Cât de greu a fost să îl convingi pe Gică și pe familia lui să vă lase să le spuneți povestea, să vă inflitrați atât de adânc în spațiul și cum ai discutat efectiv cu ei, pas cu pas?
Am fost privilegiați din multe puncte de vedere în ceea ce privește căldura și curiozitatea cu care am fost primiți în sânul familiei Enache. În primul rând, pentru că nu eram prima echipă de reporteri care au filmat cu membrii familiei. Gică Enache, capul familiei, era deja un cunoscut al presei de prin 2012, când a salvat niște copii dintr-o casă în flăcări, iar apoi datorită faptului că lucra îndeaproape cu echipa care a muncit ca Delta Văcărești să devină rezervație naturală. Era ghid pentru jurnaliștii care documentau zona, pentru cercetători, activiști. Așa că am fost primiți de Gică așa cum îi primea pe toți. Apoi, când am continuat să venim tot mai des, i-am spus lui Gică despre intențiile noastre de a continua documentarea pentru o perioadă nedeterminată. Faptul că am fost transparenți în ceea ce priveau intențiile noastre a ajutat să devenim și prieteni cu familia. Apoi, toate lucrurile au venit de la sine: și accesul nostru la intimitatea familiei, și dezvoltarea proiectului social și a cărții. A fost un drum care, deși presărat cu multe momente dramatice, s-a creat natural.
De asemenea: care au fost momentele delicate de gestionat, când ai avut de lucrat deopotrivă cu partea etică, cât și cu nevoia de a pătrunde jurnalistic în poveste, de a afla informații?
Din momentul în care am decis să fac un film, mi-am asumat că va trebui să învăț să fac lucrurile și altfel decât din perspectiva cu care eram obișnuit în profesia mea de jurnalist. Și odată cu decizia asta, am început să abordez lucrurile mai uman, mai personal și, din multe puncte de vedere, mai liber. Scopul meu, de la un moment dat, nu a mai fost să aflu informații, ci să învăț atât din experiențele familiei, să găsesc feluri noi de a le spune povestea, de a le reda adevărurile.
Pe tine, personal, ce te-a motivat cel mai tare în a spune povestea aceasta? De ce ți-ai dorit să o pui pe ecran și să ne-o aduci și nouă, publicului?
Dorința de a-mi descoperi și clădi propriile rădăcini m-a motivat cel mai mult. După ani de investigații în străinătate, mi-am dorit să mă întorc acasă și să încep un proiect în care să am libertate creativă. Iar lucrul cu o familie atât de complicată, dar și de unită precum familia Enache, mi-a părut cel mai bun prilej să pot face asta. Nu gândesc subiectele în funcție de ce cred ca vrea publicul, însă – din respect pentru public – îmi doresc întotdeauna care poveștile la care lucrez să fie clare, accesibile. Îmi aleg subiectele în funcție de micile sau marile mele fascinații și n-am pretenția că munca mea este esențială pentru bunul mers al Universului. Am, însă, speranța că munca noastră la filmul Acasă îi va hrăni și pe cei care vor vedea filmul și le va oferi un sens, așa cum ne-a dat și nouă.
În ce fel consideri că au contribuit premiile internaționale obținute la popularizarea unui destin, a unei alegeri, până la urmă, și ce avem de învățat cu toții din povestea lui Gică – cel din Văcărești, dar și cel din mijlocul orașului?
Premiile internaționale au contribuit, sper, nu doar la popularizarea unor alegeri pe care Gică le-a făcut. Tatăl copiilor s-a izolat după ce a suferit o traumă enormă în închisoarea anilor ‘90, iar acel șoc l-a făcut să creadă că doar izolați, în mijlocul gropii, își va putea proteja copiii de aceleași necazuri pe care le-a avut el. Din perspectiva unui părinte, mărturisesc că sunt greu de apreciat alegerile și lucrurile pe care le facem din dorința noastră de a ne proteja copiii. Sunt, însă, ușor de judecat aceste decizii – cu atât mai mult ale lui Gică cu privire la modul în care a ales să-și trăiască viața și să-și construiască familia.
Ți-ar și v-ar plăcea să vorbiți studenților la jurnalism sau chiar și jurnaliștilor despre experiența acestui film? Știm cu toții, în România e greu să obții finanțări pentru astfel de proiecte. Cum ați reușit să faceți din finanțare un succes, în sensul de a putea duce filmul până la capăt, apoi a-l înscrie la festivaluri? Este în spate și o muncă de strategie, nu doar artistică.
M-aș bucura să știu că există interes în facultăți sau în comunitatea de jurnalism cu privire la parcursul dezvoltării proiectului nostru. Cu atât mai mult cu cât debutanții – ca și în jurnalism – foarte rar au șanse să fie susținuți financiar pentru proiectele lor. Pe noi ne-a ajutat foarte mult asocierea cu producatoarea de film Monica Lăzurean-Gorgan, care a știut foarte clar ce trebuie făcut atât pentru a obține finanțări pentru film, cât și să construiască o strategie lucidă pentru popularizarea filmului în industriile de film din străinătate. Dincolo de toate astea, absolut toți oamenii implicați în proiect au făcut eforturi imense pentru ca filmul să poată fi dus la capăt și să aibă șanse pentru a circula în festivaluri.

Ioan-Mircea Topolean (DOP) și Lina Lina Vdovîi (scenariu) | Credit foto: Sorin Florea
Care este momentul cel mai emoționant trăit pe teren (fie că e, fie că nu e el în film)?
Rică m-a emoționat întotdeauna cel mai mult. E cel mai melancolic copil pe care-l știu. Deschis la inimă, onest, îmbătrânit – din păcate – înainte să se maturizeze. Avea 13 ani când filmam cu el prin copacii din deltă. După două ture de cules nuci și câteva ore în care n-a vrut să vorbească cu noi, s-a apropiat de mine și mi-a spus: „Radule, eu acuși mă fac mare și plec la muncă dincolo de dig. O să vreau să mă întorc la un moment dat aici și mi-e teamă că n-o să știu să ajung înapoi, că n-o să știu să citesc indicatoarele”. Ne cerea ajutorul pentru a-l învăța să scrie și să citească. Și-am simțit că avem o șansă enormă pentru Rică și frații lui: să le oferim ceva ce îi va ajuta toată viața. Și că asta le va deschide lumea. Cel mai emoționant moment a fost când i-am auzit pe toți frații citind, cu voce tare, primele lor propoziții.
Ioan-Mircea Topoleanu – DOP: „Mi s-a părut super fain cum au adus skill-urile și jocurile din Deltă între betoane. Am mâncat împreună, am rîs împreună, am dormit în cort în deltă, chiar lângă casa lor, am mers cu copiii la muzeu”

Ioan-Mircea Topoleanu (DOP) pe teren
Cum ai și ați făcut astfel încât camera să fie un personaj și să se strecoare atât de aproape de familia lui Gică? (Sunt multe secvențe filmate și noaptea, când ei dorm, după naștere – foarte foarte intime.)
Răspunsul e destul de simplu, înainte să se apropie camera de ei, ne-am apropiat noi, ca oameni. Am construit o relație de încredere, așa cum faci cu orice altă persoană de care te apropii. Nu eram primii oameni care îi filmau și le promiteau ajutor, dar am fost singurii care după ce am plecat, ne-am întors. Dincolo de implicarea noastră, mai ales în a înscrie copii la școală, sunt sigur că pentru a obține acest acces în viața lor intimă au contat și micile gesturi – am mâncat împreună, am rîs împreună, am dormit în cort în deltă, chiar lângă casa lor, am mers cu copiii la muzeu. Și odată ce ne-au cunoscut, am devenit și noi și camera parte din familie.

Regizorul Radu Ciorniciuc pe teren
Care a fost decizia majoră legată de imaginea filmului – legată de stil, de abordare – pe care ați luat-o în echipă și de ce ați optat pentru ea?
Miza filmului nu este una particulară, întâlnești povestea și problemele de care familia Enache se lovește și în alte locuri din România, chiar din lume, din păcate mult mai des decât ar trebui. Prin felul în care camera spune această poveste, ne-am propus nu numai ca oamenii să afle de poveste/ problemă, ci să o și simtă, să simtă emoțiile, fricile, întrebările pe care membrii familiei Enache și le pun. Așa că perspectiva asta în care camera este ca un membru al familiei care e prezent la masă, la muncă, în mijlocul discuțiilor, a fost o alegere naturală.
Ți-a fost greu să te desparți de imaginile care au picat la montaj?
Poate că, din fericire, nu am fost foarte implicat în montaj și astfel nu a trebuit să trec prin acest proces de a alege ce rămâne și ce iese din filmari. Sunt sigur că ar fi fost dificil, pentru că fiecare cadru tras a rămas cu mine.

Ioan-Mircea Topoleanu (DOP) pe teren
Există vreun cadru la care ți s-a întâmplat să plângi?
Nu am plâns, dar mi s-a întâmplat să fie momente pe care le filmam și în care să simt ce simțeau membrii familiei – frică și umilință când autoritățile le vorbeau de sus și îi amenințau că le iau copii fără să vină de fapt cu soluții sau să înțeleagă de ce locuiau în acele condiții, speranță când de sărbători casa se umplea de cadouri și ajutoare de la prieteni și oameni de bine, deznădejde cînd Gică plângea și părea să nu înțeleagă de ce e viața așa grea, revoltă când copii își dădeau seama că viața lor ar fi putut fi mai bună.
Care este momentul cel mai emoționant trăit pe teren cu camera în mână?
E complicat pentru că nu este doar unul: când copiii, fâstâciți, poate un pic rușinați au spus prima oară „prezent” când se striga catalogul; iarna în care aproape toată familia era pe lacul înghețat la joacă și părea că nu există nicio problemă pe lume și se auzeau doar râsete sau cînd eram în centrul orașului, la Ateneu, și Vali a prins un porumbel în zbor, mi s-a părut super fain cum au adus skill-urile și jocurile din Deltă între betoane.
Lina Vdovîi – scenariu:„ Transformarea familiei Enache și impactul pe care mutarea din Deltă, acest loc idilic și fascinant, în oraș, unde <mâncăm ciment>, cum zice Rică, unul dintre copiii lui Gică în film, încheagă o poveste atât de bogată în semnificații și sensuri“

Lina Vdovîi| Credit foto: Sorin Florea
Cât de complicat a fost asamblarea scenariului pentru film? Bănuiesc că ați avut cel puțin de două ori mai mult material decât se vede în film. Cum ați ales ce să intre, ce să rămână afară și linia finală?
Cumva, firul narativ al poveștii mi-a fost clar de la bun început. Știam că familia Enache nu va mai putea locui în Delta Văcărești și că această schimbare majoră îi va afecta fundamental pe părinți și pe copii și va strica armonia care domnea în sânul familiei și era în strânsă legătură cu natura din jurul lor. Acest lucru a devenit evident chiar din primele luni de documentare, când am urmărit copiii în timp ce alergau prin stuf, se cățărau în copaci după nuci, trăgeau broaștele de picioare sau prindeau pește cu mâna în apele din parc.
Deși știam, în mare, cum va evolua povestea, scenele propriu-zise s-au construit pe parcurs, în funcție de realitatea familiei și de evenimentele care-i perturbau șederea în Deltă. Am ales să arătăm momentele care scoteau la iveală fie magia locului, fie complexitatea relațiilor umane dintre personajele principale, dar mai ales legătura dintre cele două.
Ce a înseamnat, pas cu pas, ca structură, redactarea scenariului? (Formă, dar și mesaj.) Și cât a durat?
Munca la scenariu a fost atipică, pentru că am pus primele cuvinte pe hârtie abia după doi ani de filmări pe teren, când ne era destul de clar tuturor celor din proiect, nu doar mie, care e miza și ce urmărim cu această poveste. Practic, l-am scris după ce am cunoscut-o pe producătoarea noastră Monica Lăzurean-Gorgan. Până în acel moment, făceam totul intuitiv, așa cum știam din jurnalism. Până la urmă, atât în jurnalism, cât și în filmul documentar, ne propunem să spunem povești care transmit cât mai clar cu putință o idee sau mai multe. Experiența din presă, unde am publicat majoritar reportaje long-form, pentru care făceam documentări de luni de zile și, uneori, câte un an, m-a ajutat enorm.
Scenariul a suferit diverse modificări de-a lungul timpului, dar doar în ceea ce privește detaliile care ajutau la conturarea scenelor sau a personajelor. A stat la baza filmului în măsura în care un plan de idei stă la baza unui text jurnalistic. Îți dă o direcție pe care apoi o șlefuiești folosind materialul obținut pe teren.
Tu însăți ești jurnalist cu o experiență bogată inclusiv pentru presa internațională, pe subiecte puternice. De ce ai crezut în acest film și în povestea lui Gică? Ce a adus ea pentru tine – la nivel de experiență jurnalistică, dar și umană?
Proiectul Acasă, cu toate componentele lui – partea socială, cartea și filmul – au însemnat un moment de cotitură majoră în viața mea profesională. Mi-am dat seama, după munca de patru ani la Acasă, că există o limită în ceea ce privește diseminarea unor mesaje esențiale, din punctul meu de vedere, pentru evoluția noastră ca societate și ca indivizi, atunci când vorbim despre presă. Evident, există reportaje și investigații care dăinuie în timp și care au efecte de lungă sau scurtă durată care contează, numai că filmul, prin utilizarea imaginii ca limbaj, e un instrument care are șanse mult mai mari de a penetra în straturile mai ferite ale societății, acolo unde presa nu ajunge, oricât de bună și onestă și empatică ar fi ea.

Regizorul Radu Ciorniciuc, scenarista Lina Vdovîi și fiica lor | Credit foto: Miluță Flueraș
Transformarea familiei Enache și impactul pe care mutarea din Deltă, acest loc idilic și fascinant, în oraș, unde „mâncăm ciment“, cum zice Rică, unul dintre copiii lui Gică în film, încheagă o poveste atât de bogată în semnificații și sensuri, care pune atât de multe întrebări umane universal valabile, încât jurnalismul nu ar fi putut cuprinde în veci toate layer-ele care apar în film.
La nivel personal, m-a făcut și pe mine să mă gândesc, așa cum sper că îi va face pe spectatorii filmului, la ce înseamnă ACASĂ pentru mine. Unde e locul ăla, emoțional sau geografic, unde mă simt protejată, unde am liniște, unde pot fi vulnerabilă și onestă fără să mi-o iau la gioale.
Jurnalismul are și o componentă perisabilă, să îi spunem, sau de actualitate. Crezi că filmul în schimb va rămâne? Și cum l-ai vedea privit de generațiile care vin după noi, dincolo de ideea de a atribuit o etichetă pera ușor de pus, aceea de poveste exotică?
Povestea familiei Enache nu e nicidecum exotică. Dimpotrivă, e atât de aproape de noi și ceea ce trăim noi în urma schimbărilor majore din viața noastră, încât nu am niciun dubiu că spectatorii se vor regăsi în diverse momente din film. Dificultățile de relaționare cu părinții noștri, coming of age-ul, trauma și felul în care o gestionăm și o îmbrățișăm, identificarea acelui Acasă, spațiul – mental, emoțional sau fizic – pe care-l avem sau pe care ni-l construim, în care ne întoarcem pentru a găsi alinare, sunt teme profund umane, care transced granițe sau culturi.
Care este momentul cel mai emoționant trăit pe teren sau la masa de scris din timpul lucrului la film?
Cele mai emoționante momente au fost, de departe, cele de pe teren, din preajma copiilor. Când mă rugau să le citesc din cărțile primite de la diverși donatori, când mă întrebau ce e un continent și unde e Italia (acolo muncește tatăl meu), cum e să zbori și ce înseamnă să ai o casă a ta, din care să nu te izgonească nimeni. Aveam zile în care plecam de acolo cu sufletul plin de amărăciune, pentru că înțelegeam că traiul ăsta din afara lumii și, în același timp, din inima ei, va înceta în curând și, că deși ar fi obținut, pe parcurs, răspunsuri la întrebările de mai sus, alte și alte dileme, mai dureroase, se vor naște în ei. Alteori mă umpleam de bucurie, pentru că știam că seninătatea cu care s-au născut va rămâne cu ei și dincolo de zidul de beton. Iar întâlnirile din zilele astea, de la proiecțiile speciale Acasă din Delta Văcărești, mi-au confirmat acest lucru.
No Comments