Malmkrog, cel mai recent film al regizorului Cristi Puiu – distins cu Premiul pentru cel mai bun Regizor la Berlinală, în cadrul secținii Encounters, în iarnă, și lăudat de presa franceză după premiera extraordinară de pe marile ecrane din Franța, în iulie, se vede pentru prima dată pentru publicul român la Festivalul Internațional de Film Transilvania – TIFF, pe 7 august.

Pe mine filmele lui Cristi Puiu m-au făcut să văd altfel viața. Și azi mai am momente cînd dacă simt că nu-s aproape de mine, de cine sînt, dau Play la un interviu de-al lui Cristi Puiu – de prin presă, și mai vechi, de pe oriunde. Îmi amintește ce înseamnă să fii pe bune, să te asumi pe tine și să nu-ți fie teamă să riști și să-ți pui întrebări despre lume.

 

De ce ai ales tocmai acest text, de ce Vladimir Soloviov?

Conține întrebări pe care nu îndrăznim să le punem. Mi se pare un text care merită citit acum, mai ales acum. Și este și o provocare: să centrezi un film pe dialog. Există un astfel de experiment în cinema, My Dinner with André al lui Louis Malle – construit numai din dialog. Dacă a funcționat la Louis Malle în linii mari, mi-am zis că poate să funcționeze și în cazul Malmkrog, adică și în situația în care un text atât de dens cum este cel al lui Soloviov să ajungă să fie auzit venind din gura celuilalt. Celălalt fiind pe ecran.

 

Dacă a funcționat la Louis Malle în linii mari, mi-am zis că poate să funcționeze și în cazul Malmkrog. Un text atât de dens cum este cel al lui Soloviov să ajungă să fie auzit venind din gura celuilalt. Celălalt fiind pe ecran.

 

 Este un film greu.

Orice film care merită atenție este un film greu. În sensul că este dificil de decorticat. Nu-l parcurgi ușor pentru că experiența este nouă. Dar de ce ar putea fi greu? Pentru că este mult dialog? Nu. Problema nu vine de acolo. Chiar dacă știi, chiar dacă nu știi dinainte textul lui Soloviov, Malmkrog este un film care te cheamă să-l revezi. Pentru că niște întrebări au ajuns la tine, ai fost surprins de argumente și de sentimentul că era mai mult, dar n-ai prins tot pentru că personajele vorbeau mereu. A doua oară descoperi și alte lucruri, și deja a treia oară când îl revezi poate începi să te gândești și la celalalte obiecte care populează spațiul, la semnificația dată tablourilor lui Nicolas Poussin, de exemplu, la felul în care se suprapun cu personajele, Prințul Nicolai pe tabloul intitulat Primăvara – pare coborât de-acolo, cromatic. Ce este cu muzica care se aude dintr-o dată și în ce fel scena aceea din mijlocul filmului devine extrem de violentă? Explicațiile, toate, sunt  în film.

 

Cum ați lucrat pe text?

Am avut parte de o traducere mișto, cea a lui Bernard Marchadier.  Este foarte frumoasă și, spre deosebire de traducerea românească, textul e viu. Cea românească nu-mi place. O iau asupra mea, ca să nu se supere lumea. Există ceva al nostru, al românilor, aproape în permanență ne cerem scuze, ne cerem iertare că trăim, că existăm și, deci, nu putem îndrăzi. Se reflectă de multe ori în traduceri, unde oamenii caută să fie corecți și ratează întâlnirea cu textul și cu viața care face posibilă textul.

Am lucrat pe mai multe versiuni.  Actrița Marina Palii, care o interpretează pe Olga vorbește rusă, așa că a venit cu versiunea ei,  Frédéric Schulz-Richard – în rolul Prințului Nicolai –, care este franco-german a adus textul german, aveam și varianta în engleză și cea românească. Simona Ghiță avea și o versiune spaniolă.  Tocmai pentru a putea găsi, în punctele de impas, anumite lucruri care se cereau a fi clarificate.  Ce înseamnă, de fapt, povestea  cu tâlharul cel rău? Păi, hai să mergem la Evanghelie, să vedem.

Dintre actori, Agathe Bosch – Madleine –, era mai aproape de textul Evangheliei venind dintr-o familie tradițională din Bretania, ea însăși mamă a trei copiii și interesată de povestea cu creștinismul. Și Marina, care n-avea niciun fel de problemă cu sensurile din replicile care trimiteau la Evanghelie.  Erau și o mulțime de aspecte despre istorie… Edith Alibec a făcut o documentare solidă privind viața aristocraților maghiari la sfârșit de secol XIX.  N-a fost deloc ușor, n-a fost fușereală. Dar a fost și foarte plăcută pregătirea, cu toate tensiunile, cu tot plânsul – căci s-a plâns… Până la urmă, însă, actorii au fost cât se poate de bravi. Mai ales că este un calup de text important și mult, mult text, și altă limbă, altă franceză față de cea de azi, o franceză elegantă, educată.

 

Până la urmă, actorii au fost cât se poate de bravi.

 

 Pentru tine, filmul Malmkrog este mai mult despre minte sau despre suflet?   

 E și despre minte, și despre suflet, și despre cap, și despre picioare. Un film despre ultimul tramvai, pe care în mod inevitabil oamenii îl ratează, dar câțiva o să-l și apuce. Nu este de glumit și nu mă joc aici de-a profețiile. Lucrurile au fost împinse foarte departe. Alienarea, înstrăinarea ating niște cote nepermis de mari, iar totul se vă rostogoli în direcția dezintegrării. Ajungem de la distanțare socială, la dezintegrare socială. Iar noi, și dacă ne dăm seama, ce facem? Alegem să întoarcem privirea. Nu vrem să știm, nu vrem să suferim. Nu. Vrem să-ne-bucurăm-de-viață. Dar nu ne dăm seama că falsificând feedback-ul, răspunsul, de fapt hrănim monstrul. Răul.

 O viziune sumbră asupra omenirii?

Ce e sumbru se petrece deja de multă vreme. Oamenii au ales și aleg… Ai sentimentul că în fața acestei alegeri între dragoste și ură, LOVE & HATE, ca în The Night of the Hunter   – mare film, singurul film făcut de un actor, Charles Laughton – sau ca în Do the Right Thing al lui Spike Lee, unde personajul are pe mâini inele, pe dreapta – LOVE, pe stânga – HATE, oamenii aleg constant mâna stânga – ura.

 

Ce înseamnă istoria? O să aflăm. S-ar putea ca ăsta să fie chiar sensul Apocalipsei.

 

După premiul de la Berlin și în plină pandemie cu cinematografe închise în țară, te bucură receptarea filmului în Franța unde a putut avea premiera pe marile ecrane?

Nici mie nu prea-mi vine să cred. Probabil oamenii erau exasperați după carantină, abia așteptau să ajungă la cinema, au văzut Malmkrog și-au zis: Mamă, ce film extraordinar! (Râde) Putea să fie orice prostie… Bine, nu e chiar așa, dar cred că ceva i-a făcut să se atașeze de ce era pe ecran, poate faptul că, într-un fel, și condiția personajelor din film se suprapunea pe condiția lor de oameni arestați à la maison.

Care, între patru pereți, discută lucruri destul de deschise.

Lucruri care vizează un posibil sfârșit al lumii. Despre asta e vorba. Românii au tradus cartea lui Soloviov scurt, Povestire despre Antichrist, dar cartea se cheamă Trei conversații despre religie, război și sfârșitul istoriei. Ce înseamnă istoria? Da, oare ce înseamnă? O să aflăm. S-ar putea ca ăsta să fie chiar sensul Apocalipsei. Pentru că este legat de dezvăluire, de revelație. Este o dezvăluire care ni s-a povestit în multe feluri de-a lungul timpului. Acest Antichrist este un fel de Vrăjitorul din Oz care-și va face apariția. Poate o să fim încă aici, poate n-o să mai fim.

 

Sensul unei fraze trebuie să aibă legătură directă cu propriile tale mațe, tai din tine și pui în frază. Este la fel și în film.

 

Malmkrog are niște cadre de-a dreptul picturale, o cromatică rece. Reprezintă o umbră de tristețe, de îngândurare?

Inconștientul, poate… De la Aurora încoace. Întotdeauna am spus că ceea ce se întâmplă în filmele mele mi s-a întâmplat sau o să mi se întâmple. Am spus adevărul, dar nu știam atunci până unde îl spuneam.

Ești unul dintre regizorii români căruia îi place să-și asume riscuri. Urmărești cronicile sau părerile negative, te afectează?

Chiar și atunci când minți iți asumi un risc. Or, în momentul în care te expui, este suficient să-ți spui fie și doar părerea despre o chestie pe Facebook și oamenii de bine o să te desființeze cu bâta.  Povestea cu reacția adversă, cu respingerea obiectului și a discursului tău este ceva mai complexă, și cât se poate de normală și de naturală. Contează mai puțin asta, cât contează argumentele pe care le pun ceilalți pe masă.  Din păcate, e atât de multă sărăcie, și atunci când ne laudă și atunci când nu ne laudă ceilalți.

Sunt foarte puțini oameni care știu cinema – o spun cu maximă responsabilitate.  Pare că ne pricepem cu toții,  dar nu este așa.  Dacă am fi onești cu noi înșine, am spune ce ne place și ce nu ne place la film, iar câștigul ar fi incredibil de mare. Dar cum vrem să parem mai deștepți decât suntem, atunci recurgem la fel de fel de trucuri și trucaje. Mai dăm cu ochiul la ce a scris un critic, ne mai însușim o observație și ne furăm căciulă până la adânci bătrâneți. Este complicat să-ți consolidezi o viziune. Un drum lung, cât se poate de anevoios și puțini se încumetă să-l facă. La noi, aproape nimeni.

Nu oamenii care gândesc sunt rari în acest domeniu al cinematografiei. Sunt, în schimb, foarte mulți cât se poate de vocali. E la fel și în pictură, și în muzică – Celibidache însuși vorbea despre această sărăcie. Majoritatea sunt un fel de funcționari culturali. Nu fac altceva decât să pună împreună vorbe, vorbe menite să dea impresia unui soi de sens, de conținut. Dar nu se întâmplă ceea ce trebuie. Pentru că e nevoie să vină din tine: sensul unei fraze trebuie să aibă legătură directă cu propriile tale mațe, tai din tine și pui în frază. Nu este o chestie pe care o pescuiești de la masa vecinului. Te privește direct, iar asta înseamnă mai mult decât cred unii ca ar putea însemna. E la fel și atunci când faci film. Să fii generos înseamnă să te dai pe tine, să dai ceeea ce ești, nu ceea ce ai. Unii te vor scuipa, sigur, dar există și cei care te așteaptă. Sunt acolo. Pentru ei vorbești, pentru ei faci film.

 

 

„Îmi e dor de condiția de copil”

În ce găsești speranță, în ce te ancorezi?

Familia. Și mi-e suficient. Fiica mea cea mare, Smaranda, o să nască în octombrie. Voi fi bunic.  De fapt, asta a fost pentru mine de la bun început: oamenii. Am stresul ăsta că nu știu ce o să ne aducă ziua de mâine și chiar de pictură și de cinema n-are nimeni timp. O să trebuiască să găsim soluții pentru a ne putea păstra în viață și dacă se poate și în limite decente, să n-ajungem să mâncăm de prin tomberoane. Oamenii vor suferi. Mulți suferă deja. Nu sunt la vedere pentru că ei nu pot veni pe o terasă la Cărturești, n-au bani nici de tramvai. Cred că trebuie să fim conștienți de lucrurile astea.

Mi-ar plăcea să fac ceva. Să cumpărăm niște cazane din alea de făcut ciorbă, am găsit pe Internet unele de o sută de litri, din cele profesioniste, imense, cum erau unele din armată de te băgai în ele să le speli. Este pe Youtube o bătrânică din India care gătește canități enorme zilnic și îi hărnește pe oamenii din comunitate și pe copii. Mi se pare o treabă chestia asta, fără glumă, faci ceva, ai o satisfacție.

Ar fi o știre.

(Râde) În zilele acestea de pandemie, lucrurile și-au pierdut foarte mult sensul. Ne-am mutat de curând și am constat că am adunat ca un hârciog vreo opt mii de cărți. Mi-am zis: acum o să citesc. Și mi-am cumpărat în continuare cărți, dar mai mult le-am răsfoit. Nu mai găsesc sens în asta. Una singură dintre ele mi s-a părut extraordinară, Împăratul slavei, scrisă de un călugăr, Vasilis Gondikakis. Și, iarăși, este ceva ce mi-ar plăcea să fac. Dacă aș avea o casă la țară, aș merge cu cărțile astea adunate în timp și-aș face o școală, să-mi pun cărțile la bătaie să vină oamenii să citească. Dar, revine întrebarea: pentru ce? Să-i condami la disperare? Deschide-le ochii oamenilor ca să aibă de ce să se sinucidă mai apoi. Lasă, mai bine așa: e totul frumos, uite!

 

Dacă aș avea o casă la țară, aș merge cu cărțile astea adunate în timp și-aș face o școală, să-mi pun cărțile la bătaie să vină oamenii să citească.

 

Te mai uiți, așa cum spuneai odată, pe fereastra din bucătărie să privești lumea, ce vezi?

Acum unde ne-am mutat ferastra dă spre apus și vara e inuman de cald. Cred că îmi lipsește foarte mult familia – orice ar însemna asta. Am crescut la bloc cu foarte mulți copii, eram o familie. Cu o istorie comună. Și familia asta extinsă  se dezintegrează progresiv pe măsură ce avansezi în vârstă. Îmi e dor de condiția de copil. Dacă mă gândesc mai mult, mă ia și plânsul. De fapt, întotdeauna când ne gândim așa la lucruri este fiindcă ne lipsește ceva în prezent. Te gândești la povestea asta, la această mare familie a copiilor din fața blocului pentru că îți lipsește dragostea azi. În copilărie, relațiile erau directe, nu ne șmecheriserăm. Pe măsură ce creștem, ne contaminăm și devenim din ce în ce mai egoiști, mai răi, mai centrați pe noi. Din păcate. Privind restrospectiv, n-ai cum să nu te înduioșezi de propria ta condiție.

 

Credit foto de deschidere: Ileana Puiu 

 

Citește și:

Care sunt sursele de inspirație pentru „Malmkrog”, noul film al lui Cristi Puiu

Comments